ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5766/2013

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului

Bihor, secția I civilă, sub nr. 4675/111/2012, contestatorul P.I. a solicitat,

in contradictoriu cu intimata Biblioteca Județeană G.Ș. Oradea, anularea Deciziei

de concediere nr. 32 din 14 octombrie 2010, reîncadrarea în muncă și obligarea

intimatei la restabilirea situației anterioare cu toate drepturile, în

conformitate cu Codul muncii precum și la plata unor daune morale.

Prin sentința civilă nr.

1169/ LM din data de 20 noiembrie 2012, Tribunalul Bihor, a

admis excepția autorității

de lucru judecat invocată de intimată și, în consecință, a respins contestația

formulata de contestatorul P.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond

a reținut că prin sentința civilă nr. 956/LM/2011

pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 12034/111/2010, definitivă și

irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, de către Curtea de Apel

Oradea, prin Decizia nr. 2586/2012/ R, a fost respinsă contestația formulată de

contestatorul P.I. având ca obiect anularea Deciziei de desfacere a

contractului său de muncă nr. 32 din 14 octombrie 2010, reîncadrarea într-un

post cel puțin echivalent cu cel avut anterior, plata salariilor lunare de la

desfacerea contractului de muncă până la reîncadrarea efectivă, plata unor

despăgubiri pentru prejudiciul creat material si moral în sumă de 20.000 de

euro.

Potrivit art. 1201 C.

civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute

de ele și în contra lor în aceeași calitate.„

Raportând statuările

cuprinse în dispozitivul hotărârii mai sus enunțate cu obiectul determinat din

cauza dedusă judecății, instanța a constatat că există triplă identitate de

părți, obiect și cauză, prin noua cerere de chemare în judecată urmărindu-se

valorificarea unuia și aceluiași drept respectiv anularea Deciziei de desfacere

a contractului său de muncă nr. 32 din 14 octombrie 2010 decizie asupra

legalității căreia s-a pronunțat instanța judecătorească, cu consecințele

aferente respectiv reîncadrarea într-un post cel puțin echivalent cu cel avut

anterior, plata salariilor lunare de la desfacerea contractului de muncă până

la reîncadrarea efectivă, plata unor despăgubiri pentru prejudiciul creat

material si moral în sumă de 10.000 de euro.

În contextul acestor

considerente instanța în temeiul art. 137 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C.

civ. a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată și, în

consecință, a respins contestația formulată de contestator, reținând autoritatea

de lucru judecat și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată

de către intimată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs contestatorul P.I., solicitând admiterea acestuia,

respingerea excepției autorității de lucru judecat și rejudecarea fondului.

Prin Decizia nr. 3429/

R din 6 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva sentinței civile nr.

1169/ LM din data de 20 noiembrie 2012 a Tribunalului Bihor.

Împotriva acestei din

urmă decizii, contestatorul

P.I. a declarat din nou, recurs, înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 iunie 2013.

Înalta Curte, la

termenul din 11 decembrie 2013 a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității

recursului, pe care o va admite și va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru

considerentele care succed.

Potrivit art. 266 C. muncii, “

Jurisdicția muncii are ca obiect

soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea,

suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de

muncă prevăzute de prezentul cod (…).”

Art. 269 din același cod

prevede la alin. (2) că

„

Judecarea conflictelor de muncă

este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

”

Conform art.

2 pct. 1

lit. c). C. proc. civ., tribunalul

judecă în primă instanță

conflictele de muncă, cu excepția celor

date prin lege în competența altor instanțe iar conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ., curțile

de apel soluționează ca, instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor

pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse

apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

În speță,

raportul juridic dedus judecății are ca obiect un conflict de muncă iar calea

de atac prevăzută împotriva sentinței prin care este soluționată în fond o

asemenea pricină este recursul, în raport de dispozițiile art. 274 C. muncii,

conform căruia „Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de

drept”.

Căile de atac

reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se

poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești

și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o

garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva

hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin

dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe

interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod

nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin

intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se

exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin.

(1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel,

precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe

jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4

din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă

prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.

Prin coroborarea

textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai

hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și

hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute

de lege.

Față de aceste

dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei

instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă

de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie

derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un

asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu

se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

În speță, decizia

atacată este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este

irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu

este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea

condiției prevăzută de art. 299 C. proc. civ.

Normele procedurale

privind sesizarea organelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Astfel fiind, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva Deciziei nr. 3429/ R din 6 iunie

2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2013.