ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5766/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. 4675/111/2012, contestatorul P.I. a solicitat, in contradictoriu cu intimata Biblioteca Județeană G.Ș. Oradea, anularea Deciziei de concediere nr. 32 din 14 octombrie 2010, reîncadrarea în muncă și obligarea intimatei la restabilirea situației anterioare cu toate drepturile, în conformitate cu Codul muncii precum și la plata unor daune morale. Prin sentința civilă nr. 1169/ LM din data de 20 noiembrie 2012, Tribunalul Bihor, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată și, în consecință, a respins contestația formulata de contestatorul P.I.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 956/LM/2011 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 12034/111/2010, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, de către Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 2586/2012/ R, a fost respinsă contestația formulată de contestatorul P.I. având ca obiect anularea Deciziei de desfacere a contractului său de muncă nr. 32 din 14 octombrie 2010, reîncadrarea într-un post cel puțin echivalent cu cel avut anterior, plata salariilor lunare de la desfacerea contractului de muncă până la reîncadrarea efectivă, plata unor despăgubiri pentru prejudiciul creat material si moral în sumă de 20.000 de euro.

Potrivit art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.„ Raportând statuările cuprinse în dispozitivul hotărârii mai sus enunțate cu obiectul determinat din cauza dedusă judecății, instanța a constatat că există triplă identitate de părți, obiect și cauză, prin noua cerere de chemare în judecată urmărindu-se valorificarea unuia și aceluiași drept respectiv anularea Deciziei de desfacere a contractului său de muncă nr. 32 din 14 octombrie 2010 decizie asupra legalității căreia s-a pronunțat instanța judecătorească, cu consecințele aferente respectiv reîncadrarea într-un post cel puțin echivalent cu cel avut anterior, plata salariilor lunare de la desfacerea contractului de muncă până la reîncadrarea efectivă, plata unor despăgubiri pentru prejudiciul creat material si moral în sumă de 10.000 de euro.

În contextul acestor considerente instanța în temeiul art. 137 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C. civ. a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată și, în consecință, a respins contestația formulată de contestator, reținând autoritatea de lucru judecat și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către intimată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul P.I., solicitând admiterea acestuia, respingerea excepției autorității de lucru judecat și rejudecarea fondului. Prin Decizia nr. 3429/ R din 6 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva sentinței civile nr. 1169/ LM din data de 20 noiembrie 2012 a Tribunalului Bihor.

Împotriva acestei din urmă decizii, contestatorul P.I. a declarat din nou, recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 iunie 2013. Înalta Curte, la termenul din 11 decembrie 2013 a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, pe care o va admite și va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed. Potrivit art. 266 C. muncii, “ Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod (…).” Art. 269 din același cod prevede la alin. (2) că „ Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

” Conform art. 2 pct. 1 lit. c). C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe iar conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel soluționează ca, instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. În speță, raportul juridic dedus judecății are ca obiect un conflict de muncă iar calea de atac prevăzută împotriva sentinței prin care este soluționată în fond o asemenea pricină este recursul, în raport de dispozițiile art. 274 C. muncii, conform căruia „Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept”.

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale. Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”. Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. În speță, decizia atacată este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 299 C. proc. civ. Normele procedurale privind sesizarea organelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Astfel fiind, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva Deciziei nr. 3429/ R din 6 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.