ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1320/2014

Deliberând asupra recursului de față constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data

de 28 mai 2013, Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru

aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor

civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art. 3, art. 4, art. 8 și

art. 12 din convenția mai sus-menționată, art. 1, art. 3 alin. (2), art. 8

alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga,

precum și al art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și

în materia răspunderii părintești, în calitate de reprezentant legal conform

art. 7 din Legea nr. 369/2004, pentru reclamantul E.M., a chemat în judecată pe

pârâta A.G.S., cu citarea Autorității tutelare din cadrul Primăriei P., solicitând

instanței să dispună înapoierea minorului R.F.M., născut la data de 8 iulie 2009,

la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.

Totodată, s-a solicitat, în temeiul

art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt

pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi

civile cuprinsă între 500 și 2.500 RON, în favoarea Statului român.

În motivarea cererii s-a arătat că Ministerul

Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Republica Italiană cu o cerere

formulată de E.M., în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care s-a solicitat

înapoierea minorului R.F.M. la reședința obișnuită din Italia.

Minorul s-a născut la Craiova, în România,

la data de 8 iulie 2009, fiind fiul din afara căsătoriei a numiților A.G.S. și E.M.

Tatăl a invocat deplasarea ilicită a minorului

pe teritoriul României de către marnă, fără acordul său, în luna iulie 2012.

În drept, cererea, s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 192-art. 194 C. proc. civ., prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie

1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin

Legea nr. 100/1992, dispozițiile Legii 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra

aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și ale art. 11 din Regulamentul

CE nr. 2201/2003.

Prin sentința civilă nr. 1463 din 22

august 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată

de reclamantul Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea

la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile

ale răpirii internaționale de copii și a dispus înapoierea copilului R.F.M. la reședința

obișnuită din Italia, fixând termen pentru executarea obligației de înapoiere a

copilului, o săptămâna de Ia rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea

unei amenzi în cuantum de 2.500 RON în favoarea Statului român și în sarcina pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că minorul R.F.M. s-a născut în România, la data de 8 iulie 2009 (rezultat

fiind din afara căsătoriei domnului E.M. și a doamnei A.G.S.) și a locuit în D.,

Provincia C., Italia, împreună cu arabii părinții în perioada august 2009-iulie

2012.

În primele zile ale lunii iulie 2012, mama

pârâtă și copilul au plecat în România, cu acordul tatălui, sub pretextul petrecerii

unei scurte vacanțe la Craiova, urmând să revină în Italia după o lună.

Întrucât, la începutul lunii august, mama

pârâtă nu a revenit cu copilul la reședința obișnuită, din Italia, tatăl copilului

a cerut pârâtei întoarcerea copilului în Italia, potrivit înțelegerii lor, Ia plecarea

în România.

Tribunalul a concluzionat că reședința

obișnuită a copilului se afla în Italia, iar dreptul privind încredințarea, minorului

este relevat de prevederile referitoare Ia autoritatea părintească cuprinse în legislația

în materie (C. civ. Italian) potrivit cărora se recunoaște ambilor părinți dreptul

de custodie, așa încât este exclusă posibilitatea mamei de a lua unilateral decizii

cu privire la starea copilului, și cu atât mai mult în ceea ce privește schimbarea

reședinței acestuia.

Apelul declarat de pârâta A.G.S. împotriva

sentinței a fost respins prin decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs pârâta A.G.S., în temeiul art. 488 alin. (1) pct 8 din noul C. proc.

civ., respectiv interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept

material.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

dosarul a fost înregistrat la data de 14 ianuarie 2014.

După comunicarea motivelor de recurs și

a întâmpinărilor la recurs, instanța a dispus, în temeiul art. 493 alin. (2) din

Legea nr. 134/2010, cu modificările și completările ulterioare, întocmirea raportului

asupra admisibilității în principiu a recursului.

În raport s-a reținut că, din interpretarea

dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012, rezultă că singura

cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia răpirii internaționale

de copii este apelul, astfel încât recursul declarat de pârâtă este inadmisibil

Raportul a fost comunicat părților. În

temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., au formulat puncte de vedere asupra raportului

doar intimații reclamanți E.M. și Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Intimatul-reclamant E.M. a susținut că

recursul nu este admisibil, întrucât potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C.

proc. civ. nu sunt supuse recursului cererile date în competența instanței de tutelă

și familie.

Intimatul reclamant Ministerul Justiței

și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au susținut, de asemenea,

că recursul este inadmisibil, invocând același temei legal.

Analizând, în condițiile art 493 alin.

(5) C. proc. civ. recursul, formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil

și urmează, în consecință, să îl respingă, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin decizia civilă nr. 302 A

din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a fost respins apelul declarat de pârâta A.G.S., împotriva sentinței nr. 1463 din

22 august 2013 pronunțată în Dosarul nr. 15452/3/2013 al Tribunalului București,

secția a V-a civilă, decizie definitivă.

În drept, potrivit art. 634 alin. (1)

pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel,

fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției

asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată Ia Haga la

25 octombrie 1980, incidență în cauză și ale cărei dispoziții nu au fost modificate

de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., stabilește în art. 2 Tribunalul pentru minori și de familie, București

ca instanța competentă pentru soluționarea cererilor adresate de către persoana

fizică pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei

deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție.

Art. 12 alin. (2) din același act normativ

stabilește totodată că hotărârea pronunțată de tribunal este supusă recursului la

Curtea de Apel București, secția pentru minori și familie.

Conform art. 23 din Legea nr. 369/2004,

dispozițiile legii se completează cu cele ale C. proc. civ.

În Capitolul II, Dispoziții de punere în

aplicare din Titlul I al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 7 alin. (1) stabilește următoarele: „Dacă

prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială

se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la

data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la

instanța ierarhic superioară.”, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că „Dispozițiile

alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea

judecătorească de prima instanță este supusă „recursulu” sau că „poate fi atacată

cu recurs”, ori după caz, legea specială folosește o altă expresie.”

Din inteipretarea dispozițiilor sus menționate,

rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în

materia răpirii internaționale de copii este apelul.

De altfel, în temeiul art. 425 alin.

(3) C. proc. civ. partea finală a dispozitivului deciziei atacate menționează că

hotărârea pronunțată în cauză este definitivă

Conform dispozițiilor art. 457 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute

de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Din interpretarea acestui text legal rezultă

că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute

de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista

în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional,

dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac

a hotărârii judecătorești simt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora

se realizează în condițiile legii.

Față de dispozițiile legale anterior menționate,

decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București nu este supusă

căii de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de pârâta A.G.S. împotriva deciziei civile nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 pronunțată

în Dosarul nr. 19704/3/2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie,

Potrivit dispozițiilor art 493 alin.

(5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai 2014.