ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1320/2014

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 mai 2013, Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art. 3, art. 4, art. 8 și art. 12 din convenția mai sus-menționată, art. 1, art. 3 alin. (2), art. 8 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, precum și al art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, în calitate de reprezentant legal conform art. 7 din Legea nr. 369/2004, pentru reclamantul E.M., a chemat în judecată pe pârâta A.G.S., cu citarea Autorității tutelare din cadrul Primăriei P., solicitând instanței să dispună înapoierea minorului R.F.M., născut la data de 8 iulie 2009, la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.

Totodată, s-a solicitat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 500 și 2.500 RON, în favoarea Statului român. În motivarea cererii s-a arătat că Ministerul Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Republica Italiană cu o cerere formulată de E.M., în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care s-a solicitat înapoierea minorului R.F.M. la reședința obișnuită din Italia. Minorul s-a născut la Craiova, în România, la data de 8 iulie 2009, fiind fiul din afara căsătoriei a numiților A.G.S. și E.M. Tatăl a invocat deplasarea ilicită a minorului pe teritoriul României de către marnă, fără acordul său, în luna iulie 2012. În drept, cererea, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 192-art.

194 C. proc. civ., prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, dispozițiile Legii 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și ale art. 11 din Regulamentul CE nr. 2201/2003. Prin sentința civilă nr. 1463 din 22 august 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și a dispus înapoierea copilului R.F.M.

la reședința obișnuită din Italia, fixând termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului, o săptămâna de Ia rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi în cuantum de 2.500 RON în favoarea Statului român și în sarcina pârâtei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că minorul R.F.M. s-a născut în România, la data de 8 iulie 2009 (rezultat fiind din afara căsătoriei domnului E.M. și a doamnei A.G.S.) și a locuit în D., Provincia C., Italia, împreună cu arabii părinții în perioada august 2009-iulie 2012. În primele zile ale lunii iulie 2012, mama pârâtă și copilul au plecat în România, cu acordul tatălui, sub pretextul petrecerii unei scurte vacanțe la Craiova, urmând să revină în Italia după o lună.

Întrucât, la începutul lunii august, mama pârâtă nu a revenit cu copilul la reședința obișnuită, din Italia, tatăl copilului a cerut pârâtei întoarcerea copilului în Italia, potrivit înțelegerii lor, Ia plecarea în România. Tribunalul a concluzionat că reședința obișnuită a copilului se afla în Italia, iar dreptul privind încredințarea, minorului este relevat de prevederile referitoare Ia autoritatea părintească cuprinse în legislația în materie (C. civ. Italian) potrivit cărora se recunoaște ambilor părinți dreptul de custodie, așa încât este exclusă posibilitatea mamei de a lua unilateral decizii cu privire la starea copilului, și cu atât mai mult în ceea ce privește schimbarea reședinței acestuia.

Apelul declarat de pârâta A.G.S. împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta A.G.S., în temeiul art. 488 alin. (1) pct 8 din noul C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul a fost înregistrat la data de 14 ianuarie 2014. După comunicarea motivelor de recurs și a întâmpinărilor la recurs, instanța a dispus, în temeiul art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, cu modificările și completările ulterioare, întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În raport s-a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia răpirii internaționale de copii este apelul, astfel încât recursul declarat de pârâtă este inadmisibil Raportul a fost comunicat părților. În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., au formulat puncte de vedere asupra raportului doar intimații reclamanți E.M. și Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Intimatul-reclamant E.M. a susținut că recursul nu este admisibil, întrucât potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt supuse recursului cererile date în competența instanței de tutelă și familie.

Intimatul reclamant Ministerul Justiței și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au susținut, de asemenea, că recursul este inadmisibil, invocând același temei legal. Analizând, în condițiile art 493 alin. (5) C. proc. civ. recursul, formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil și urmează, în consecință, să îl respingă, pentru următoarele considerente: În fapt, prin decizia civilă nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta A.G.S., împotriva sentinței nr. 1463 din 22 august 2013 pronunțată în Dosarul nr. 15452/3/2013 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, decizie definitivă.

În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată Ia Haga la 25 octombrie 1980, incidență în cauză și ale cărei dispoziții nu au fost modificate de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., stabilește în art. 2 Tribunalul pentru minori și de familie, București ca instanța competentă pentru soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție.

Art. 12 alin. (2) din același act normativ stabilește totodată că hotărârea pronunțată de tribunal este supusă recursului la Curtea de Apel București, secția pentru minori și familie. Conform art. 23 din Legea nr. 369/2004, dispozițiile legii se completează cu cele ale C. proc. civ. În Capitolul II, Dispoziții de punere în aplicare din Titlul I al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 7 alin. (1) stabilește următoarele: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc.

civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.”, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că „Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de prima instanță este supusă „recursulu” sau că „poate fi atacată cu recurs”, ori după caz, legea specială folosește o altă expresie.” Din inteipretarea dispozițiilor sus menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia răpirii internaționale de copii este apelul. De altfel, în temeiul art. 425 alin. (3) C. proc. civ. partea finală a dispozitivului deciziei atacate menționează că hotărârea pronunțată în cauză este definitivă Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Din interpretarea acestui text legal rezultă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești simt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Față de dispozițiile legale anterior menționate, decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București nu este supusă căii de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta A.G.S. împotriva deciziei civile nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 19704/3/2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Potrivit dispozițiilor art 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2014.