Decizia nr. 2002/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 09.05.2023, reclamantul A., cetățean de naționalitate engleză, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța și în temeiul art. 1096 din C. proc. civ. să dispună înscrierea și recunoașterea în România a Hotărârii de divorț definitivă pronunțată de Instanța pentru cazuri de familie la 09.04.2021 în dosar nr. x și a Deciziei privind custodia și vizitarea copilului pronunțată de Instanța pentru cazuri de familie din Bristol la 22.11.2021 în dosar nr. x Prin sentința civilă nr. 1193/13.11.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2023 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Timiș sub nr. x/2023.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 711/23.05.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii definitive de divorț pronunțate de Tribunalul de minori și familie din Bristol Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la data de 09.04.2021 în cazul cu numărul x. Tribunalul a respins cererea de recunoaștere pe teritoriul României a efectelor Deciziei privind custodia și vizitarea copilului pronunțată de Tribunalul de minori și familie din Bristol Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la data de 22.11.2021 în dosarul nr. x

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 14 din 28 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 711/23.05.2024 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata pârâtă B., a schimbat în parte hotărârea, a recunoscut pe teritoriul României efectele deciziei privind custodia și vizitarea copilului pronunțată de Tribunalul de minori și familie din Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la data de 22.11.2021 în dosar x. Curtea a menținut în rest dispozițiile sentinței și a respins ca neîntemeiată cererea intimatei pârâte având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 14 din 28 ianuarie 2025 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și, pe cale de consecință, retrimiterea cauzei spre spre o nouă judecată instanței de apel sau, după caz, instanței de fond, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că achiesează la soluția privind aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1996 și a C. proc. civ. român însă a arătat că, pe de o parte, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile recunoașterii prevăzute de art. 1096 alin. (1) din C. proc. civ., la dosar lipsind dovada caracterului definitiv al hotărârii așa cum prevede art. 1100 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, există motive de refuz al recunoașterii hotărârii străine, așa cum sunt prevăzute în Convenția de la Haga. Recurenta pârâtă a considerat că instanța de apel a depășit cadrul procesual legal care îi permite stabilirea caracterului definitiv al hotărârii. Astfel, potrivit art. 1100 din C. proc. civ., intitulat "Documente atașate la cerere", este necesară "dovada caracterului definitiv al acesteia", astfel cum se prevede la lit. b). Curtea de Apel a redeschis dezbaterile și a pus în vedere reclamantului să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii potrivit legii statului unde a fost pronunțată. Recurenta pârâtă a apreciat că este tardiv acest moment procedural dar și insuficient, având în vedere prevederile imperative ale legii, prevederi care țin de aspectul formal al unei hotărâri străine, în cazul recunoașterii. Curtea a reținut în favoarea apelantului argumentul că hotărârea, nefiind apelată, a fost definitivă, însă aceasta idee este avansată de către apelant ca un ultim resort la redeschiderea dezbaterilor. În realitate, dispozițiile din dreptul englez sunt cele care privesc termenele de apel, dar nu efectiv "caracterul definitiv". Inclusiv opinia casei de avocatură din Anglia nu este una fermă cu privire la acest aspect, ci se afirmă că "este rezonabil să presupunem că hotărârea este finală". Or, cerința nu este îndeplinită nici din punct de vedere formal (un aspect distinctiv aplicat pe hotărâre), nici din punct de vedere al existenței unor prevederi legale exprese din dreptul englez care să indice situația în care o hotărâre devine definitivă. Instanța de apel aplică un raționament cunoscut/specific în dreptul românesc, prin care o hotărâre devine definitivă prin neapelare, aplicând în mod greșit prevederi care nu au fost evidențiate ca fiind specificate în dreptul englez, în această tipologie de hotărâri. Instanța mai face referire la Children Act 1989 și Family Procedure Rules 30.4 (2) în sensul că "nu există cereri pendinte sau cereri de modificare, chiar apel, într-o traducere, modificarea hotărârii fiind posibilă doar dacă există circumstanțe noi" pentru a susține caracterul definitiv al hotărârii. Or, în cauză au intervenit circumstanțe noi și există dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră - dosarul de fond nr. x/2023 în care au fost luate măsuri provizorii pe calea ordonanței președințiale de schimbare a domiciliului minorei, hotărârea fiind definitivă la acest moment - dosar x/2023; în plus, a fost dispusă măsura nereturnării minorei la domiciliul apelantului prin Decizia nr. 141/27.02.2024 a Curții de Apel București în dosarul x/2023; cu toate acestea instanța de apel consideră că aceste aspecte nu pot avea o înrâurire asupra hotărârii a cărei recunoaștere se solicită. Tocmai în contextul în care se afirmă că poate fi dovedit caracterul definitiv prin faptul că nu au intervenit alte măsuri privind minora, s-a dovedit că nu este susținută o astfel de afirmație. Dacă potrivit dreptului englez, o hotărâre care privește măsuri privind minora, nu poate fi considerată finală sau "definitivă" în măsura în care cu privire la aceeași minoră au fost dispuse noi ordine sau există cereri pendinte, se poate considera că, până la acest moment, intimatul nu a făcut dovada caracterului definitiv al Deciziei privind custodia și vizitarea copilului din 22.11.2021, instanța apreciind cu depășirea cadrului procesual și printr-un raționament străin de dreptul englez că hotărârea poate fi considerată definitivă. Recurenta pârâtă a apreciat că în mod greșit instanța de apel a considerat că procedurile interne în derulare pentru stabilirea domiciliului la mamă nu pot fi luate în considerare, întrucât nu sunt procedurile la care se referă dreptul englez, "pentru că acțiunile inițiate pe temeiul dreptului material într-un sistem diferit nu pot influența decât fondul litigiului, nu și căile de atac, definitivarea unei hotărâri din sistemul de drept inițial". Din dispozițiile art. 30.4. alin. 2 din Family Procedure Rules așa cum sunt ele indicate de către apelant, rezultă că acestea se referă strict la termenul de apel. Nu există nicio altă prevedere legală care să arate că, în măsura în care nu se exercită apelul, hotărârea este definitivă. Desigur, aceste noțiuni sunt specifice hotărârilor de divorț în dreptul englez. În realitate, măsurile privind minorii, potrivit dreptului englez, sunt hotărâri provizorii, care stabilesc măsuri limitate în timp, așa cum rezultă și din cuprinsul deciziei, prin urmare nu pot dobândi un caracter formal definitiv; în realitate Certificatul emis de Curtea de Familie din Bristol (adus ca probă pentru a susține aceste afirmații) atestă doar conținutul hotărârii menționate și nu cuprinde nicio mențiune cu privire la caracterul definitiv. În același timp, apelantul a susținut că Child Arrangements orders sunt definitive dacă nu sunt apelate sau dacă nu exista alte cereri pendinte, iar acest fapt, din urmă, deja l-a demonstrat. Interpretarea Curții de Apel Timișoara cu privire la dreptul englez s-a limitat la existența unui apel, apreciind că aspectele de fond, chiar redeschise unei dezbateri judecătorești, nu vor influența caracterul formal "definitiv" al hotărârii, ori tocmai aici ar fi distincția față de dreptul românesc: o hotărâre neapelată în dreptul român are un caracter definitiv, în ceea ce privește acea hotărâre, iar noi măsuri pot fi luate în cadrul unui alt proces, în schimb, în dreptul englez, tocmai posibilitatea de a reveni asupra unor măsuri care țin de fondul problemei, lipsește hotărârea de acel caracter definitiv, în mod formal. Cu privire la motivele de refuz al recunoașterii, instanța reține dispozițiile art. 19 din Convenția de la Haga 1980, potrivit cărora "O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției nu afectează fondul dreptului privind încredințarea" iar "în textul de lege nu se face distincție între hotărârile de încredințare pronunțate de instanța competentă anterior sau ulterior hotărârii de răpire." Măsura prin care se dispune neîntoarcerea unui minor devine aplicabilă, în caz contrar părintele care deține o hotărâre anterioară privind stabilirea domiciliului copilului la acesta ar putea pretinde înapoierea copilului, lipsind astfel de eficacitate hotărârea asupra înapoierii copilului. Astfel, în speță, Decizia Curții de Apel București nr. 141/27.02.2024 are autoritate de lucru judecat și are efect cu privire la măsura de neînapoiere a minorei, acest aspect fiind în opoziție cu întoarcerea minorei la domiciliul intimatului-apelant, dacă s-ar da eficacitate Deciziei privind custodia și vizitarea copilului din 22.11.2021, odată cu recunoașterea acesteia. Mai mult decât atât, există o hotărâre definitivă a instanțelor române, obținută pe calea ordonanței președințiale, care stabilește domiciliul minorei la mamă - sentința civilă nr. 1924/27.09.2024, în dosarul nr. x/2023, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca netimbrat, de către Tribunalul Timiș la 19.02.2025. Prin urmare, cu privire la fondul privind încredințarea minorei, recurenta pârâtă este în posesia unei hotărâri cu dispoziții contrare, ori intimatul, de îndată ce va obține recunoașterea hotărârii străine va încerca punerea ei în aplicare, fapt care va determina un nou conflict. Recurenta pârâtă a apreciat că în mod nelegal și neîntemeiat Curtea de Apel Timișoara consideră că "refuzarea recunoașterii pe motive legate de ordinea publică este o dispoziție standard" iar "această excepție de la recunoaștere poate fi invocată numai dacă recunoașterea ar fi în mod vădit contrară ordinii publice. În plus interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare atunci când se analizează dacă acest motiv poate fi invocat." Potrivit art. 23 alin. (2) lit. d), recunoașterea poate fi refuzată dacă o asemenea recunoaștere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului; or, prin recunoașterea unei hotărâri străine care conține dispoziții contrare unor hotărâri ulterioare, ar încălca autoritatea de lucru judecat al acestora din urmă, întrucât s-ar crea o confuzie la momentul executării hotărârii străine. Mai mult decât atât, Curtea de Apel Timișoara, consideră că nu poate lua în considerare interesul superior al copilului, întrucât apreciază că acest aspect se analizează doar dacă acest motiv poate fi invocat, or însăși Convenția spune că trebuie să se ia în considerare interesul superior al copilului. Sigur că nu poate fi vorba de o analiză în fond, însă văzând dispozițiile contrare ale hotărârilor judecătorești aduse în fața instanței care judecă cererea de recunoaștere, aceasta poate (și trebuie) conform Convenției, să ia în considerarea interesul superior al copilului, în acord cu hotărârile cele mai recente, care au analizat (parțial) aspecte care țin de fond, dată fiind natura litigiilor. Cu privire la invocarea viciilor de procedură - motiv de refuz al necunoașterii - art. 23 alin. (2) lit. b) Convenția de la Haga 1996, instanța face o analiză superficială și consideră că "este adevărat că intimata pârâtă nu a beneficiat de apărare calificată, interpret în fața instanței..." dar "toate aceste vicii de procedură puteau fi invocate în cererea de apel pe care a avut-o la dispoziție". Astfel, în mod nelegal condiționează aplicarea prevederilor Convenției citate de un eventual apel, în timp ce Convenția nu statuează astfel. Recurenta pârâtă a arătat că, în înțelegerea sa, hotărârea privind custodia comună pentru copil din 22.11.2021 a fost una cu efect temporar, până la acomodarea într-o nouă locuință, pentru ca minora să poată continua studiile, iar prin acordul părților în vara anului următor urmau a fi stabilite noi măsuri, însă intimatul-apelant-reclamant nu a înțeles să onoreze aranjamentele făcute, iar ea a fost în imposibilitatea financiară de a mai demara o nouă acțiune în fața instanțelor din Anglia. Recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Convenției de la Haga din 1996 pentru că, deși recunoaște existența unor lipsuri, care constau în încălcarea unor principii fundamentale din dreptul românesc, consideră în mod nefondat că această încălcare poate fi acoperită, întrucât pârâta nu a înțeles să procedeze "în consecință". În drept, recurenta pârâtă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală. Cu privire la pretinsa lipsă a caracterului definitiv al hotărârii străine, intimatul reclamant a arătat că, în dreptul britanic, astfel de ordine privind stabilirea custodiei copilului au caracter executoriu imediat, fără a fi necesară o mențiune expresă de "definitiv" conform concepției juridice române. De asemenea, recurenta nu face dovada existenței vreunei căi de atac pendinte în Regatul Unit împotriva acestei hotărâri. Cu privire la presupusele vicii de procedură în sensul art. 23 lit. b) din Convenția de la Haga din 1996, intimatul reclamant a arătat că, din probele administrate, rezultă fără echivoc că pârâta a fost legal citată, a avut posibilitatea de a participa efectiv la judecată și nu a formulat obiecțiuni referitoare la lipsa asistenței juridice ori la necunoașterea limbii. Lipsa exercitării căii de atac nu este imputabilă instanței britanice și nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care recurenta înțelege limba engleză și nu a invocat niciun impediment obiectiv. De altfel, mama a declarat în fața instanței britanice că este de acord cu conținutul ordinului emis, declarație aflată la dosarul cauzei. Cu privire la invocarea ordinii publice (art. 23 lit. d) din Convenția de la Haga din 1996), intimatul reclamant a arătat că hotărârea britanică recunoscută consacră un model de co-parenting și custodie comună, pe deplin compatibil cu prevederile C. civ. român (art. 397), care consacră principiul autorității părintești exercitate în comun. Hotărârea nu contravine interesului superior al copilului - dimpotrivă, îl protejează prin garantarea dreptului la relații personale cu ambii părinți. Recurenta nu identifică o încălcare flagrantă a unor principii fundamentale care să justifice refuzul recunoașterii hotărârii. Cu privire la pretinsa aplicare eronată a autorității de lucru judecat, Curtea de Apel Timișoara a reținut în mod corect autoritatea de lucru judecat a ordinului britanic din 2021. Este inadmisibilă solicitarea unei reanalize în fond a cauzei sub forma unei critici de recurs, în condițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Recursul nu este o cale devolutivă de rejudecare a fondului, iar toate motivele invocate de partea adversă fie sunt inadmisibile, fie lipsite de fundament juridic. Cu privire la interesul superior al copilului și situația factuală actuală, intimatul reclamant a arătat că la dosar au fost depuse trei rapoarte de expertiză psihologică realizate în România, care evidențiază clar existența unui proces de alienare parentală exercitat de mamă asupra minorului. Este în derulare o cauză pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a fost declarată admisibilă și se află în faza de analiză pe fond. Obiectul acesteia vizează inclusiv lipsa de reacție a autorităților române în executarea unei hotărâri valabile din Regatul Unit, ceea ce accentuează obligația recunoașterii acesteia pentru respectarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la legalitatea aplicării Convenției de la Haga din 1996 și a normelor de drept intern, intimatul reclamant a arătat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Convenției de la Haga din 1996 privind protecția copilului, a C. proc. civ. (art. 1095 - 1100) și a Convenției de la Haga din 1961 privind apostila. Întrucât Regatul Unit nu mai este stat membru UE, Regulamentul Bruxelles II bis nu mai este aplicabil. Recurenta-pârâtă B. a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicitat să se respingă apărările formulate de către intimatul-rectamant, ca neîntemeiate și, pe cale de consecință să se admită recursul. Cu privire la lipsa caracterului definitiv al hotărârii străine, sarcina probei în dovedirea caracterului definitiv în mod neechivoc aparține intimatului-reclamant, conform art. 249 din C. proc. civ.. În situația solicitării recunoașterii unei hotărâri străine nu se poate considera îndeplinită condiția caracterului definitiv pe bază de prezumții sau analogii, ci această condiție trebuie îndeplinită într-o manieră clară, explicită și formală. Cu privire la incidența art. 23 lit. b) din Convenția de la Haga din 1996, instanța de apel a reținut corect starea de fapt, anume că "este adevărat că intimata pârâta nu a beneficiat de apărare calificată, interpret în fața instanței..." dar a considerat că "toate aceste vicii de procedură puteau fi invocate în cererea de apel pe care a avut-o la dispoziție". Prin urmare, s-a stabilit că nu a beneficiat de apărare și interpret, aspecte care țin de principiile fundamentale de procedură în judecarea unei cauze, în România, însă instanța în mod greșit apreciază că nu mai pot fi invocate în prezent întrucât partea ar fi putut să le invoce printr-o cerere de apel pe care ar fi avut-o la dispoziție. Cu privire la incidența art. 23 lit. d) din Convenția de la Haga din 1996, recurenta pârâtă a susținut că, prin recunoașterea hotărârii s-ar crea o situație în mod vădit contrară ordinii publice, date fiind măsurile ulterioare luate cu privire la minoră, de către Curtea de apel București, măsuri care intră în sfera exercitării drepturilor părintești (chiar dacă obiectul acțiunii a fost distinct, însă prin recunoașterea și punerea în aplicare a hotărârii străine va fi lipsită de conținut hotărârea Curții de apel București care a dispus nereturnarea minoriei la domiciliul tatălui), iar ulterior de către Judecătoria Timișoara, pe calea ordonanței președințiale, prin hotărâre rămasă definitivă în prezent, de stabilire a domiciliului minorei la mamă. Prin urmare, recunoașterea hotărârii străine este vădit contrară ordinii publice, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor ulterioare, prin care s-au luat măsuri contradictorii față de hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, în ceea ce o privește pe minoră. Totodată, dacă instanța chemată să vegheze la interesul superior al minorei, respectiv Judecătoria Timișoara, a apreciat că în interesul minorei este ca aceasta să aibă domiciliul la mamă, până la soluționarea pe fond a cauzei, recurenta a considerat că această hotărâre "obligă" și instanța chemată să se pronunțe cu privire la recunoașterea unei hotărâri străine, în condițiile în care, potrivit art. 23 lit. d) din Convenție, instanța este solicitată să aibă în considerare și interesul superior al copilului. Or, întrucât această instanță nu poate face o analiză pe fond pentru a stabili interesul superior, ea se poate baza pe judecata efectuată de o altă instanță, competentă în acest domeniu. Recurenta pârâtă a arătat că nu a existat o procedură ulterioară în fața instanțelor britanice cu rol de apel și că motivația a fost una conformă cu înțelegerea avută la acel moment, din ceea ce i-a fost explicat de către avocații părții adverse, respectiv că acordul este temporar, cu efecte până anul următor în vară, fiind constrânsă să accepte acordul, sub amenințarea că nu își va mai vedea fiica niciodată, dar și constrânsă de situația nefavorabilă în care se afla - pandemie, fără un loc de muncă și fără un domiciliu stabil, fiind nevoită să părăsească fostul domiciliu comun. Cu privire la interesul superior al copilului, o analiză pe fond asupra interesului superior al copilului nu este permisă în această cauză și mai mult este de prisos, în condițiile în care deja s-a efectuat o analiză de către instanța competentă, Judecătoria Timișoara, hotărârea definitivă fiind menționată mai sus. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul prezentului demers judiciar, rămas în discuție în calea de atac a recursului, îl reprezintă recunoașterea în România a Deciziei privind custodia și vizitarea copilului pronunțate la data de 22.11.2021 de către Instanța pentru cazuri de familie din Bristol, în dosarul nr. x În cauză, nu se contestă că, la data de 10.08.2021, a fost depusă la instanța menționată cererea de custodie comună privind minora rezultată din căsătoria părților iar la data de 22.11.2021 a fost pronunțată Decizia privind custodia și vizitarea copilului pronunțată de Instanța pentru cazuri de familie din Bristol, în dosarul nr. x De asemenea, recurenta pârâtă nu a contestat că, în raport cu datele menționate, în cauză este aplicabilă Convenția de la Haga din 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor întrucât, pentru hotărârile pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare inițiate după încheierea perioadei de tranziție stabilite în contextul părăsirii Uniunii Europene de către Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nu se aplică dispozițiile referitoare la recunoaștere și executare prevăzute de Regulamentul CE nr. 2201/2003. În ceea ce privește raportul dintre Convenția de la Haga din anul 1996 și dispozițiile C. proc. civ. român, sunt de observat dispozițiile art. 1.065 din acest cod care stabilesc domeniul de aplicare a normelor de procedură române în sensul că acestea se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Criticile formulate în recurs vizează lipsa dovezii caracterului definitiv al hotărârii, cerință prevăzută de art. 1100 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. precum și existența unor motive de refuz al recunoașterii hotărârii străine, dintre cele prevăzute în Convenția de la Haga. Întrucât aceste critici vizează încălcarea unor norme de procedură, ele vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și nu prin prisma cazului reglementat de pct. 8 al aceluiași text legal, cum a invocat recurenta, această din urmă dispoziție având în vedere încălcarea unor norme de drept material. Cu titlu prealabil, este de observat că recunoașterea hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat semnatar al convenției trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, astfel încât motivele de refuz al recunoașterii trebuie limitate la cele prevăzute expres de lege. În ceea privește cerința caracterului definitiv al hotărârii, într-adevăr, recunoașterea poate fi refuzată dacă hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată. Dovada îndeplinirii acestei cerințe se face în condițiile art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ. conform cărora, în cazul neprezentării unora dintre documentele prevăzute la alin. (1), instanța poate fixa un termen pentru a fi prezentate ori poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor. În acest context, nu poate fi primită susținerea recurentei pârâte în sensul că în mod tardiv instanța de apel a redeschis dezbaterile și a pus în vedere reclamantului să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii potrivit legii statului unde a fost pronunțată. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, exercitarea acestei căi de atac provoacă o nouă judecată asupra fondului, în care instanța de apel statuează, atât în fapt, cât și în drept, cu observarea și a limitelor consacrate prin art. 477 alin. (1) și, respectiv, art. 478 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. De asemenea, legiuitorul a stabilit prin art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. că instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, dispoziție care trebuie aplicată și prin raportare la prevederile art. 22 din același act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. În consecință, solicitarea unor probe este permisă atât primei instanțe, astfel cum prevede art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ., cât și instanței de apel, conform aceluiași text legal, coroborat cu normele de procedură aplicabile judecății în apel, expuse mai sus. De altfel, recurenta pârâtă s-a limitat la a afirma tardivitatea măsurii, fără a indica în concret norma de procedură care ar fi fost încălcată de către instanța de apel. Pe de altă parte, cerința legală analizată nu presupune în mod necesar, astfel cum a considerat recurenta pârâtă, "un aspect distinctiv aplicat pe hotărâre", art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ. prevăzând expres că, în cazul neprezentării unora dintre documentele prevăzute la alin. (1), instanța poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor. Astfel, legiuitorul permite inclusiv depunerea de documente echivalente sau chiar dispensarea părții de depunerea dovezii caracterului definitiv în ipoteza în care instanța se consideră suficient edificată. În cauză, instanța de apel a analizat această cerință și a constatat că "intimata pârâtă nu a formulat apel în termenul legal de 21 de zile calculat de la data pronunțării, aspect recunoscut de aceasta atât în fapt, cât și cu privire la dispoziția din dreptul englez. Este vorba de Family Procedure Rules 30.4(2), articol redat de apelantul reclamant în notele depuse pentru ultimul termen de judecată". Împrejurarea că hotărârea engleză nu a fost supusă căii legale de atac conform sistemului de drept în care a fost pronunțată nu este contestată de recurenta pârâtă, aceasta arătând expres și în recurs că "nu a existat o procedură ulterioară în fața instanțelor britanice cu rol de apel". Împrejurările de ordin subiectiv expuse de recurenta pârâtă privind motivele în considerarea cărora nu a declarat calea de atac, în sensul că "motivația a fost una conformă cu înțelegerea avută la acel moment", și că i s-a explicat de către avocații părții adverse că "acordul este temporar, cu efecte până anul următor în vară, fiind constrânsă să accept acordul, sub amenințarea că nu îmi voi mai vedea fiica niciodată, dar și constrânsă de situația nefavorabilă în care mă aflam - pandemie, fără un loc de muncă și fără un domiciliu stabil, fiind nevoită să părăsesc fostul domiciliu comun", nu înlătură concluzia obiectivă, necontestată în cauză, în sensul că hotărârea în discuție nu a fost atacată de părți. În acest context, invocarea lipsei formale a unei mențiuni aplicate pe hotărâre care să ateste caracterul său definitiv este în egală măsură formală, câtă vreme ambele părți declară că nu au introdus o cale de atac împotriva acesteia în fața instanțelor din statul care a pronunțat-o. Faptul că această soluționare a problemei încredințării copilului presupune o revizuire sau o reexaminare periodică din partea instanței care a pronunțat-o, într-un termen stabilit ori în funcție de anumite împrejurări, a măsurilor dispuse, nu lipsește hotărârea de caracterul ei definitiv, neputând fi astfel primită susținerea recurentei pârâte în sensul că, în dreptul englez, tocmai posibilitatea de a reveni asupra unor măsuri care țin de fondul problemei ar lipsi hotărârea de acel caracter definitiv, în mod formal. Cu atât mai puțin caracterul definitiv al hotărârii nu poate fi înlăturat, astfel cum a susținut recurenta pârâtă, prin faptul că "au intervenit circumstanțe noi și există dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră", întrucât aceste împrejurări privesc fondul problemei măsurilor luate și nu caracterul definitiv al hotărârii străine, care presupune numai cercetarea împrejurării dacă aceasta poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată. În consecință, apare ca fiind corectă concluzia instanței de apel în sensul că "acțiunile inițiate pe temeiul dreptului material într-un sistem diferit nu pot influența decât fondul litigiului, nu și căile de atac, definitivarea unei hotărâri din sistemul de drept inițial". Astfel, contestarea acestei concluzii de către recurentă nu vizează în realitate caracterul definitiv al hotărârii întrucât analiza acestei cerințe este limitată la stabilirea împrejurării dacă respectiva hotărâre este susceptibilă de exercitarea căii legale de atac, or, în cauză, ambele părți au declarat că nu au formulat o astfel de cerere. Susținerea recurentei pârâte în sensul că "nu există nicio altă prevedere legală care să arate că în măsura în care nu se exercită apelul, hotărârea este definitivă" ar presupune concluzia că, și în situația în care nu se exercită apelul, hotărârea nu ar fi definitivă, concluzie absurdă, pentru că ar presupune că hotărârea ar fi lipsită de caracter definitiv chiar în lipsa exercitării căilor de atac. În ceea ce privește susținerile recurentei pârâte în sensul că nu a beneficiat de un apărător și de un interpret în timpul ședințelor de judecată din fața instanței engleze, astfel că a fost lipsită de dreptul la apărare, se constată că instanța de apel a reținut, din corespondența purtată cu societatea de avocatură care l-a reprezentat pe apelant, că pârâta este cunoscătoare a limbii engleze, a locuit de altfel acolo de la nașterea minorei, a solicitat informații suplimentare de drept înainte de a semna acordul în fața instanței de la societatea respectivă. De asemenea, instanța de apel a constatat că nu a fost dovedită starea de constrângere sau amenințarea sub imperiul căreia intimata pârâtă ar fi semnat acordul consfințit prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită. Astfel, din susținerile recurentei pârâte rezultă că vătămarea invocată nu este una de ordin procesual, rezultată din lipsa de apărare, partea invocând în realitate argumente referitoare la conduita ulterioară a reclamantului în sensul că, "prin acordul părților în vara anului următor urmau a fi stabilite noi măsuri, însă intimatul-apelant-reclamant nu a înțeles să onoreze aranjamentele făcute, iar subsemnata am fost în imposibilitatea financiară de a mai demara o nouă acțiune în fața instanțelor din Anglia". Recurenta pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a reținut că este incident motivul de refuz prevăzut de art. 23 alin. (2) lit. d) din Convenție, în sensul că "o asemenea recunoaștere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului". În temeiul art. 23 alin. (2) lit. d) din Convenție, hotărârea judecătorească referitoare la un eventual refuz poate fi pronunțată luând în considerare interesul superior al copilului, însă doar prin recurgerea la noțiunea de încălcare a ordinii publice. Astfel, refuzul recunoașterii este posibil doar în ipoteza în care, luând în considerare interesul superior al copilului, recunoașterea hotărârii ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului solicitat, întrucât ar aduce atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interdicția revizuirii pe fond a hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, atingerea ar trebui să constituie o încălcare vădită, din perspectiva interesului superior al copilului, a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică. În astfel de cazuri, instanța apreciază, ținând seama de gradul de distorsiune ce ar putea fi provocat ordinii publice interne, dacă aplicarea unor dispoziții străine ar aduce atingeri majore principiilor fundamentale aparținând lex fori. În acest sens, ține de ordinea publică de drept internațional privat încălcarea unor principii fundamentale, cum ar fi, spre exemplu egalitatea între cetățeni indiferent de rasă, sex sau apartenență religioasă, caz în care necesitatea respectării ordinii publice de drept internațional privat se opune aplicării unei legi succesorale străine care ar face discriminări între moștenitori pe criterii de sex sau religie. În cauză, nu reiese care ar fi o astfel de normă de drept, considerată esențială în ordinea juridică a statului român, sau un drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică, care ar fi încălcate dacă hotărârea pronunțată instanța engleză ar fi recunoscută, în condițiile în care aceasta dispune cu privire la custodia și vizitarea copilului, ulterior divorțului părinților, măsură permisă în ordinea juridică a statului român. Or, în absența unei încălcări vădite, din perspectiva interesului superior al copilului, a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică, această dispoziție nu permite instanței judecătorești din acest stat să refuze recunoașterea hotărârii instanței judecătorești dintr-un alt stat contractant care s-a pronunțat cu privire la încredințarea acestui copil. Recunoașterea unei hotărâri nu poate fi refuzată, în statul solicitat, în considerarea unei schimbări a împrejurărilor intervenite după pronunțarea sa. O schimbare semnificativă a împrejurărilor în legătură cu interesul superior al copilului constituie o problemă de fond, care poate conduce, dacă este cazul, la modificarea hotărârii instanței. Or, o asemenea modificare intră în atribuțiile instanței care a pronunțat hotărârea din statul de origine, putând fi pusă în discuție și o posibilă cerere de suspendare a executării hotărârii sale. Prin urmare, aceste aspecte privesc fondul problemei soluționate de instanța străină și ele trebuie invocate în fața acelei instanțe, în conformitate cu normele din ordinea juridică a statului de origine. În susținerea acestui motiv de refuz, recurenta pârâtă a invocat existența dosarului nr. x/2023 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara în care, prin sentința civilă nr. 1924/27.09.2024, cererea formulată în procedura ordonanței președințiale a fost admisă, locuința minorei fiind stabilită la mamă. Sentința pronunțată în această procedură este definitivă, apelul formulat de către apelantul A. împotriva sentinței fiind anulat ca netimbrat la data de 19.02.2025. De asemenea, recurenta pârâtă a invocat că, pe rolul Judecătoriei Timișoara, se află dosarul nr. x/2023 care are ca obiect stabilire domiciliul minoră, precizată ulterior în sensul că se solicită exercitarea exclusivă a autorității părintești și plata cheltuielilor de întreținere a minorei, iar dosarul respectiv nu este soluționat, având stabilit termen de judecată la 22.01.2026. Existența unor circumstanțe noi și a unor dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră trebuie însă analizată în contextul în care a fost derulată o procedură în temeiul Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25.10.1980. În acest sens, recurenta pârâtă a invocat existența deciziei nr. 141/27.04.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care, în evocarea fondului, instanța a respins cererea formulată de reclamantul A. de înapoiere a minorei C. la reședința obișnuită din Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Chiar dacă s-ar presupune că în speță apare o dificultate rezultată din reținerea ilicită a unui copil, o astfel de dificultate nu poate fi rezolvată printr-un refuz al recunoașterii, întrucât această procedură presupune examinarea unor condiții formale privind hotărârea a cărei recunoaștere se solicită și nu a modului în care aceasta poate fi executată în situația pronunțării ulterioare, în temeiul art. 13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a unei hotărâri judecătorești prin care se refuză înapoierea copilului. Astfel cum corect a considerat instanța de apel, în prezenta cauză instanța este învestită cu analiza unor condiții formale, extrinseci, în privința hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, în timp ce decizia Curții de Apel București a examinat îndeplinirea altor condiții, care nu privesc fondul problemei încredințării minorei, ci existența excepției prevăzute de art. 13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980. Prin decizia intermediară pronunțată în procesul menționat, s-a reținut existența unei rețineri ilicite a minorei pe teritoriul României în sensul art. 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii iar decizia finală a făcut aplicarea art. 13 din Convenție, conform căruia, "Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: ... b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa". Efectele acestei hotărâri sunt clar reglementate de art. 19 din Convenția de la Haga din 1980, conform căruia "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea." În consecință, cu atât mai puțin ea nu poate avea efecte asupra examinării condițiilor formale în procedura recunoașterii hotărârii străine pronunțate asupra fondului dreptului. Decizia Curții de Apel București nr. 141/27.02.2024 are ca premisă existența Deciziei privind custodia și vizitarea copilului din 22.11.2021, reținerea ilicită a minorei pe teritoriul României în sensul art. 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 fiind stabilită tocmai în considerarea deciziei de custodie. În acest sens, sunt de observat dispozițiile articolului 14 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile. Astfel, în procesul având ca obiect cererea de înapoiere a copilului, instanța ține seama în mod direct de hotărârea străină prin care se stabilea modalitatea de exercitare a drepturilor privind minora, recunoașterea formală, pe cale incidentală, nefiind necesară, întrucât acea hotărâre constituie un simplu instrument, în dovedirea uneia sau mai multor condiții prevăzute de art. 3 al Convenției. În acest context, instanța din procesul respectiv a acordat eficiență Deciziei privind custodia și vizitarea copilului pronunțată de Instanța pentru cazuri de familie din Bristol, fără parcurgerea prealabilă a unei proceduri de recunoaștere a sa. Este de observat că scopul Convenției de la Haga din 1980 este acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredințare în statul unde este reținut copilul, în acest sens fiind dispozițiile art. 16 al convenției, conform cărora, după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut. Întrucât procedurile de înapoiere efectuate în temeiul Convenției de la Haga din 1980 nu sunt proceduri pe fond în materia răspunderii părintești, măsurile luate pentru a proteja copilul împotriva riscului grav menționat la articolul 13 alin. (1) litera (b) din convenție ar trebui să se aplice până în momentul în care o instanță din statul în care copilul își are reședința obișnuită a adoptat măsurile pe care le consideră corespunzătoare. Astfel, hotărârea pronunțată în acea procedură poate să fie înlocuită cu o hotărâre ulterioară, pronunțată în cadrul unei proceduri de încredințare a copilului de instanța din statul reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite. Este de menționat că, în privința statelor membre ale Uniunii Europene, Regulamentul nr. 1111/2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, în vigoare de la 22 iulie 2019, reglementează procedura în urma refuzului de a înapoia copilul în temeiul articolului 13 alin. (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, referindu-se la sesizarea instanței din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite cu o procedură având ca obiect examinarea pe fond a chestiunii încredințării copilului. În cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei astfel de proceduri pe rolul instanței din Bristol, unde copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite. În acest context, susținerea recurentei pârâte în sensul că decizia Curții de Apel București nr. 141/27.02.2024 are efect cu privire la măsura de neînapoiere a minorei, fiind în opoziție cu întoarcerea minorei la domiciliul intimatului-apelant, dacă s-ar da eficacitate Deciziei privind custodia și vizitarea copilului din 22.11.2021, odată cu recunoașterea acesteia, nu poate fi reținută, efectele celor două decizii fiind cele proprii procedurilor în care au fost pronunțate. Astfel, Decizia privind custodia și vizitarea copilului din 22.11.2021 există ca atare în ordinea juridică a statului de origine, i s-a acordat eficiența recunoscută de dispozițiile Convenției de la Haga din 1980 în cadrul procedurii demarate în aplicarea acesteia iar recunoașterea din cadrul prezentei proceduri nu îi poate conferi alte efecte decât acelea care rezultă din întregul context procesual al speței. În acest sens, este de observat că atât dispozițiile Convenției cât și cele ale C. proc. civ. situează în planuri diferite chestiunea executării efective a hotărârii. Astfel, dispozițiile art. 26 - 28 din Convenția de la Haga din 1996 reglementează distinct punerea în executare a hotărârii străine, care se face potrivit legii statului solicitat, în limitele stabilite de acesta, luând în considerare interesul superior al copilului, însă aceste aspecte nu țin de procedura formală a recunoașterii hotărârii străine. Înalta Curte mai constată că recurenta a indicat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), însă aceasta nu a dezvoltat nicio critică subsumată acestui motiv de casare. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat, reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Raportat la aceste aspecte, recurenta ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conține precizări care să reprezinte o argumentare în fapt și în drept a vreunei critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei instanței de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenta nu a arătat în ce manieră instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Reținând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, instanța de apel răspunzând adecvat susținerilor părților și aplicând corect dispozițiile legale incidente, astfel cum s-a arătat în prezentele considerente, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă. Întrucât recursul urmează a fi respins, Înalta Curte reține culpa procesuală a recurentei care a pierdut procesul, situație în care, făcând aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 6750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de acesta, împrejurare dovedită conform art. 452 din C. proc. civ., prin depunerea documentelor justificative de la dosarul de recurs.