ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2017

Decizia nr. 315/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. înapoierea minorei C., la reședința obișnuită a acesteia din Italia, în temeiul art. 12 alin. (1) din Convenția de la Haga, coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, constatând că deplasarea și reținerea copilului minor pe teritoriul României de către pârâtul B. este ilicită, în sensul art. 3 din Convenția de la Haga; 2. Fixarea, în cuprinsul hotărârii, a unui termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului minor, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, în cuantumul maxim de 12.500 lei, în conformitate cu art. 14 alin. (2) din Legea nr. 369/2004; 3. Să se dispună, odată cu pronunțarea hotărârii de înapoiere, următoarele măsuri, în temeiul art. 14 alin. (3) din Legea nr. 369/2004: a). predarea cărții de identitate fiscală a minorei, precum și a certificatului de naștere, de către pârât părții reclamante; b) obligarea părintelui pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele minorei ori suplinirea acordului acestuia în acest sens,

în vederea întoarcerii minorei la reședința obișnuită a acesteia din Italia; 4. Autorizarea reclamantei A., în calitate de mamă a minorei C., să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, în baza art. 14 alin. (3) teza finală din Legea nr. 369/2004; 5. Obligarea pârâtului B. la suportarea tuturor cheltuielilor (spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantei și de înapoiere a copiilor minori) ocazionate de demersurile întreprinse pentru înapoierea minorei C. la reședința obișnuită a acesteia din Italia, în baza art. 14 alin. (4) din Legea nr. 369/2004, raportat la art. 26 alin. (4) din Convenția de la Haga.

Prin Sentința civilă nr. 700 din 02 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus înapoierea minorei C. la reședința sa obișnuită din Italia, la mama sa, A., pe cheltuiala pârâtului, a stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei 2 săptămâni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2500 lei și, pe cale de consecință a obligat pârâtul B. la atât predarea pașaportului minorului sau a documentului de călătorie, către reclamantă și să-și dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorului, autorizând pe A., în calitate de mamă, să preia minorul personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, cât și la plata către reclamantă a sumei de 2867,41 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 875 din 22 noiembrie 2016,, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 700 din 2 iunie 2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. În motivarea soluției sale, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: Având în vedere caracterul extraordinar și nedevolutiv al căii de atac a recursului, precum și caracterul expres și limitativ al motivelor de casare reglementate de legea procesuală, Curtea a analizat aspectele critice invocate prin cererea de recurs, prin prisma motivului de recurs punctual indicat, încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În ceea ce privește acest motiv de recurs (prevăzut de vechiul C. proc. civ. prin dispozițiile art. 304 pct. 9), Curtea a reținut că acesta conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de a evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege (de drept material) care să justifice soluția pronunțată.

În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța a recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, spre deosebire de vechea reglementare procesuală, în măsura în care nu se puteau încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică includea în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile, noul C. proc. civ. prevede expres că prin intermediul prevederilor art. 488 pct. 8 nu se poate valorifica decât interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept substanțial. Deși textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective. Dând eficiență acestor aspecte teoretice, menite să contureze semnificația motivului de recurs de care se prevalează pârâtul, Curtea a constatat că situația de fapt expusă de recurent este diferită de cea reținută de prima instanță, în urma examinării materialului probator administrat în faza procesuală a fondului.

În egală măsură, Curtea a subliniat că pârâtul nu a administrat probe noi în recurs de natură a contura o altă situație de fapt, astfel că, luând în considerare că instanța de recurs nu este îndrituită să reaprecieze probele avute în vedere de prima instanță pentru stabilirea situației de fapt și nici nu poate să modifice situația de fapt reținută de instanța de fond, Curtea a pornit în exercitarea controlului de legalitate de la circumstanțele faptice ale speței așa cum au fost stabilite de tribunal. Potrivit celor reținute de prima instanță, părțile s-au căsătorit în anul 2011 în Italia, unde au locuit împreună cu minora, ce a rezultat din căsătoria lor, până la data de 04 februarie 2016, când pârâtul a plecat cu ea în România, decizia de schimbare a reședinței fetiței fiind luată în mod unilateral de către tată, fără o justificare legală, în condițiile în care ambii părinți exercitau custodia copilului la data deplasării.

Pârâtul a criticat sentința recurată sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, susținând în esență că nu se poate reține existența unei deplasări ilicite a minorei, din moment ce aceasta a fost adusă pe teritoriul României în august 2015, cu acordul reclamantei.

În această privință, Curtea a constatat că înscrisurile depuse la dosar în faza procesuală a recursului de către intimata reclamantă, prin apărător, atestă faptul că minora, deși a fost înscrisă în anul școlar 2015 - 2016, a lipsit în perioada 05 octombrie 2015 - 15 februarie 2016. Curtea a subliniat că informațiile furnizate de adeverința emisă la data de 03 noiembrie 2016 de către Școala Gimnazială Vatra Moldoviței nu vin în contradicție cu cele comunicate prin adresa emisă la data de 07 iulie 2016 de către aceeași unitate școlară, deoarece această ultimă adresă evidențiază doar faptul că minora a fost înscrisă în anul școlar 2015 - 2016, nearătând nimic în privința prezenței acesteia la cursurile școlare.

Pe cale de consecință, susținerea recurentului pârât, relativă la momentul deplasării minorei în România și conjunctura în care s-a realizat acest fapt apare ca lipsită de suport probator și de corespondent în realitatea faptică, astfel cum a fost reținută de tribunal. Curtea a apreciat că soluția pronunțată de prima instanță este în deplină concordanță cu litera și spiritul Convenția de la Haga din 1980, precum și cu interesul superior al copilului, având în vedere că interesul minorei este să locuiască și să fie crescută de ambii părinți, iar în ipoteza divorțului, interesul acesteia este ca organul judiciar competent să decidă asupra modalității de exercitare a autorității părintești cât și asupra stabilirii locuinței la unul dintre părinți și nu să-i fie stabilită locuința, prin voința unilaterală doar a unui părinte, cu nesocotirea poziției și a drepturilor privind încredințarea celuilalt părinte.

Din această perspectivă, s-a reținut că procedura judiciară reglementată de Convenția de la Haga adoptată în 1980, cu privire la aspectele civile ale răpiri de copii, se caracterizează prin celeritate și are ca scop repunerea părților în situația anterioară, în sensul de a readuce copilului în statul unde se afla reședința sa obișnuită. Practic, în cadrul acestei proceduri, verificările pe care este îndrituită instanța să le facă se limitează exclusiv la stabilirea dacă deplasarea copilului pe teritoriul altui stat decât cel al reședinței obișnuite, respectiv neînapoierea copilului s-a realizat cu încălcarea unui drept de încredințare, respectiv de vizitare.

Ceea ce trebuie subliniat pentru a contura pe deplin natura juridică și finalitatea unui astfel de demers judiciar este faptul că organul judiciar, sesizat cu o acțiune, întemeiată pe Convenția anterior menționată, nu este îndrituit să examineze și să tranșeze fondul relațiilor dintre părinți și copii, sub aspectul modalității de exercitare a autorității părintești, a stabilirii domiciliului minorului, respectiv al stabilirii programului de legături personale a minorului cu părintele la care nu a fost stabilit domiciliul acestuia. Scopul precis și clar delimitat al acestei proceduri este de a readuce copilul în situația anterioară deplasării sau neînapoierii ilicite, astfel încât o astfel de situație să nu își extindă în timp efectele.

Scopul pentru care această procedură se derulează cu celeritate este acela de a nu permite noii situații a copilului, create în mod ilicit, să se perpetueze și să denatureze în mod iremediabil, relațiile copilului cu celălalt părinte, prin raportare la parametrii în care acestea de desfășurau anterior deplasării sau neînapoierii ilicite. Recurentul pârât a criticat sentința atacată și sub aspectul neluării în considerare de către prima instanță a probelor, constând în declarația educatoarei minorei, adeverința emisă de unitatea școlară și raportul de anchetă socială.

În lumina considerațiilor anterior expuse cu privire la scopul procedurii instituite de Convenție, precum și la limitele în cadrul cărora se circumscriu investigațiile instanței de judecată, Curtea, reținând și faptul că acțiunea privind înapoierea minorei a fost introdusă anterior împlinirii termenului de 1 an de la data deplasării ilicite, constată că toate aceste aspecte, pe care recurentul tinde să le învedereze organului judiciar vizează fondul dreptului de încredințare, în terminologia Convenției și nu pot forma obiect de analiză în actualul cadru procesual. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la data de 12 ianuarie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La aceeași dată, Completul de filtru C4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților. La data de 26 ianuarie 2017 a fost primit la dosarul cauzei punctul de vedere al recurentului asupra raportului, în termenul de 10 zile de la comunicare prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 16 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților. Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită cu recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în soluționarea recursului declarat de aceeași parte împotriva Sentinței nr. 700 din 2 iunie 2016 a Tribunalului București. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, incidentă în cauză, prevede la art. 2 că Tribunalul București, secția pentru minori și de familie, este instanța competentă pentru soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție, iar la art. 12 alin. (2), că hotărârea pronunțată de tribunal este supusă recursului la Curtea de Apel București, secția pentru minori și familie.

Aceeași dispoziție este prevăzută și în Legea nr. 63/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 369/2004, care, la art. I pct. 16, prevede că art. 12 din Legea nr. 369/2004 se modifică și va avea următorul cuprins: "(4) Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel București, secția pentru minori și familie, în termen de 10 zile de la comunicare." Așa fiind, din interpretarea dispozițiilor sus-menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia răpirii internaționale de copii este recursul. Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. În raport de aceste considerente, având în vedere că Decizia civilă nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost pronunțată în soluționarea unui recurs, nu este supusă căii de atac a recursului, motiv pentru care, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017. Procesat de GGC - CT