ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 315/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1.

înapoierea minorei C., la reședința obișnuită a acesteia

din Italia, în temeiul art. 12 alin. (1) din Convenția de la Haga,

coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, constatând că

deplasarea și reținerea copilului minor pe teritoriul României de

către pârâtul B. este ilicită, în sensul art. 3 din Convenția de

la Haga; 2. Fixarea, în cuprinsul hotărârii, a unui termen pentru

executarea obligației de înapoiere a copilului minor, care nu va putea fi

mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, sub

sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, în cuantumul

maxim de 12.500 lei, în conformitate cu art. 14 alin. (2) din Legea nr.

369/2004; 3. Să se dispună, odată cu pronunțarea

hotărârii de înapoiere, următoarele măsuri, în temeiul art. 14

alin. (3) din Legea nr. 369/2004: a). predarea cărții de identitate

fiscală a minorei, precum și a certificatului de naștere, de

către pârât părții reclamante; b) obligarea părintelui

pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unor documente de

călătorie pe numele minorei ori suplinirea acordului acestuia în

acest sens, în vederea întoarcerii minorei la reședința obișnuită

a acesteia din Italia; 4. Autorizarea reclamantei A., în calitate de mamă

a minorei C., să preia minora personal sau, după caz, prin

reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației

de înapoiere în termenul stabilit, în baza art. 14 alin. (3) teza finală

din Legea nr. 369/2004; 5. Obligarea pârâtului B. la suportarea tuturor

cheltuielilor (spezele de călătorie, spezele de reprezentare

judecătorească ale reclamantei și de înapoiere a copiilor minori)

ocazionate de demersurile întreprinse pentru înapoierea minorei C. la

reședința obișnuită a acesteia din Italia, în baza art. 14

alin. (4) din Legea nr. 369/2004, raportat la art. 26 alin. (4) din

Convenția de la Haga.

Prin Sentința civilă nr. 700

din 02 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul

B., a dispus înapoierea minorei C. la reședința sa

obișnuită din Italia, la mama sa, A., pe cheltuiala pârâtului, a

stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei 2

săptămâni de la rămânerea definitivă a prezentei

hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului

Român, în cuantum de 2500 lei și, pe cale de consecință a obligat

pârâtul B. la atât predarea pașaportului minorului sau a documentului de

călătorie, către reclamantă și să-și dea

concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele

minorului, autorizând pe A., în calitate de mamă, să preia minorul

personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare

voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, cât și

la plata către reclamantă a sumei de 2867,41 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 875 din 22 noiembrie

2016,, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 700 din 2 iunie 2016

a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În motivarea soluției sale,

Curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Având în vedere caracterul

extraordinar și nedevolutiv al căii de atac a recursului, precum

și caracterul expres și limitativ al motivelor de casare reglementate

de legea procesuală, Curtea a analizat aspectele critice invocate prin

cererea de recurs, prin prisma motivului de recurs punctual indicat, încadrat

în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

În ceea ce privește acest motiv

de recurs (prevăzut de vechiul C. proc. civ. prin dispozițiile art.

304 pct. 9), Curtea a reținut că acesta conține două

ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei

legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se

poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se

deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu

trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel

spus, instanța de recurs este în situația de a evalua dacă

hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația

în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text

de lege (de drept material) care să justifice soluția

pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este

considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea

greșită a legii, în cazul în care instanța a recurs la

dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau

spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, spre deosebire de

vechea reglementare procesuală, în măsura în care nu se puteau

încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică includea în mod

excepțional și nerespectarea normelor procesual civile, noul C. proc.

civ. prevede expres că prin intermediul prevederilor art. 488 pct. 8 nu se

poate valorifica decât interpretarea și aplicarea eronată a normelor

de drept substanțial. Deși textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. face

referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de

specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră

sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care

soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor

principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale

jurisprudențială sau doctrinară, care împreună

conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice

respective.

Dând eficiență acestor

aspecte teoretice, menite să contureze semnificația motivului de

recurs de care se prevalează pârâtul, Curtea a constatat că

situația de fapt expusă de recurent este diferită de cea

reținută de prima instanță, în urma examinării

materialului probator administrat în faza procesuală a fondului. În

egală măsură, Curtea a subliniat că pârâtul nu a

administrat probe noi în recurs de natură a contura o altă

situație de fapt, astfel că, luând în considerare că

instanța de recurs nu este îndrituită să reaprecieze probele

avute în vedere de prima instanță pentru stabilirea situației de

fapt și nici nu poate să modifice situația de fapt

reținută de instanța de fond, Curtea a pornit în exercitarea

controlului de legalitate de la circumstanțele faptice ale speței așa

cum au fost stabilite de tribunal. Potrivit celor reținute de prima

instanță, părțile s-au căsătorit în anul 2011 în

Italia, unde au locuit împreună cu minora, ce a rezultat din

căsătoria lor, până la data de 04 februarie 2016, când pârâtul a

plecat cu ea în România, decizia de schimbare a reședinței fetiței

fiind luată în mod unilateral de către tată, fără o

justificare legală, în condițiile în care ambii părinți

exercitau custodia copilului la data deplasării.

Pârâtul a criticat sentința

recurată sub aspectul greșitei interpretări și

aplicări a prevederilor art. 3 din Convenția de la Haga din 1980,

susținând în esență că nu se poate reține

existența unei deplasări ilicite a minorei, din moment ce aceasta a

fost adusă pe teritoriul României în august 2015, cu acordul reclamantei.

În această privință, Curtea a constatat că înscrisurile

depuse la dosar în faza procesuală a recursului de către intimata

reclamantă, prin apărător, atestă faptul că minora,

deși a fost înscrisă în anul școlar 2015 - 2016, a lipsit în

perioada 05 octombrie 2015 - 15 februarie 2016. Curtea a subliniat că

informațiile furnizate de adeverința emisă la data de 03

noiembrie 2016 de către Școala Gimnazială Vatra Moldoviței

nu vin în contradicție cu cele comunicate prin adresa emisă la data

de 07 iulie 2016 de către aceeași unitate școlară, deoarece

această ultimă adresă evidențiază doar faptul că

minora a fost înscrisă în anul școlar 2015 - 2016, nearătând

nimic în privința prezenței acesteia la cursurile școlare. Pe

cale de consecință, susținerea recurentului pârât, relativă

la momentul deplasării minorei în România și conjunctura în care s-a

realizat acest fapt apare ca lipsită de suport probator și de

corespondent în realitatea faptică, astfel cum a fost reținută

de tribunal.

Curtea a apreciat că soluția

pronunțată de prima instanță este în deplină

concordanță cu litera și spiritul Convenția de la Haga din

1980, precum și cu interesul superior al copilului, având în vedere

că interesul minorei este să locuiască și să fie

crescută de ambii părinți, iar în ipoteza divorțului,

interesul acesteia este ca organul judiciar competent să decidă

asupra modalității de exercitare a autorității

părintești cât și asupra stabilirii locuinței la unul

dintre părinți și nu să-i fie stabilită locuința,

prin voința unilaterală doar a unui părinte, cu nesocotirea

poziției și a drepturilor privind încredințarea celuilalt

părinte.

Din această perspectivă, s-a

reținut că procedura judiciară reglementată de

Convenția de la Haga adoptată în 1980, cu privire la aspectele civile

ale răpiri de copii, se caracterizează prin celeritate și are ca

scop repunerea părților în situația anterioară, în sensul

de a readuce copilului în statul unde se afla reședința sa

obișnuită. Practic, în cadrul acestei proceduri, verificările pe

care este îndrituită instanța să le facă se limitează

exclusiv la stabilirea dacă deplasarea copilului pe teritoriul altui stat

decât cel al reședinței obișnuite, respectiv neînapoierea

copilului s-a realizat cu încălcarea unui drept de încredințare,

respectiv de vizitare. Ceea ce trebuie subliniat pentru a contura pe deplin

natura juridică și finalitatea unui astfel de demers judiciar este

faptul că organul judiciar, sesizat cu o acțiune, întemeiată pe

Convenția anterior menționată, nu este îndrituit să examineze

și să tranșeze fondul relațiilor dintre părinți

și copii, sub aspectul modalității de exercitare a

autorității părintești, a stabilirii domiciliului

minorului, respectiv al stabilirii programului de legături personale a

minorului cu părintele la care nu a fost stabilit domiciliul acestuia. Scopul

precis și clar delimitat al acestei proceduri este de a readuce copilul în

situația anterioară deplasării sau neînapoierii ilicite, astfel

încât o astfel de situație să nu își extindă în timp

efectele. Scopul pentru care această procedură se derulează cu

celeritate este acela de a nu permite noii situații a copilului, create în

mod ilicit, să se perpetueze și să denatureze în mod

iremediabil, relațiile copilului cu celălalt părinte, prin

raportare la parametrii în care acestea de desfășurau anterior deplasării

sau neînapoierii ilicite.

Recurentul pârât a criticat

sentința atacată și sub aspectul neluării în considerare de

către prima instanță a probelor, constând în declarația

educatoarei minorei, adeverința emisă de unitatea școlară

și raportul de anchetă socială. În lumina considerațiilor

anterior expuse cu privire la scopul procedurii instituite de Convenție,

precum și la limitele în cadrul cărora se circumscriu

investigațiile instanței de judecată, Curtea, reținând

și faptul că acțiunea privind înapoierea minorei a fost

introdusă anterior împlinirii termenului de 1 an de la data

deplasării ilicite, constată că toate aceste aspecte, pe care

recurentul tinde să le învedereze organului judiciar vizează fondul

dreptului de încredințare, în terminologia Convenției și nu pot

forma obiect de analiză în actualul cadru procesual.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul B.

Învestită cu soluționarea

căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a procedat, la data de 12 ianuarie 2017, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului.

La aceeași dată, Completul

de filtru C4, constatând că raportul întrunește condițiile art.

493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca

părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul

de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului

a fost comunicat părților.

La data de 26 ianuarie 2017 a fost

primit la dosarul cauzei punctul de vedere al recurentului asupra raportului,

în termenul de 10 zile de la comunicare prevăzut de art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

Constatându-se încheiată

această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat

completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru

soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea

recursului la data de 16 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., fără citarea părților.

Analizând recursul formulat, Înalta

Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

Înalta Curte de Casație și

Justiție este învestită cu recursul declarat de pârâtul B. împotriva

Deciziei civile nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în soluționarea recursului

declarat de aceeași parte împotriva Sentinței nr. 700 din 2 iunie

2016 a Tribunalului București.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar

dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

Legea nr. 369/2004 privind aplicarea

Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale

de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, incidentă în

cauză, prevede la art. 2 că Tribunalul București, secția

pentru minori și de familie, este instanța competentă pentru

soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică pentru

înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări

sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție, iar la art. 12

alin. (2), că hotărârea pronunțată de tribunal este

supusă recursului la Curtea de Apel București, secția pentru

minori și familie.

Aceeași dispoziție este

prevăzută și în Legea nr. 63/2014 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 369/2004, care, la art. I pct. 16, prevede că art.

12 din Legea nr. 369/2004 se modifică și va avea următorul

cuprins: "(4) Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel

București, secția pentru minori și familie, în termen de 10 zile

de la comunicare."

Așa fiind, din interpretarea

dispozițiilor sus-menționate, rezultă că singura cale de

atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia

răpirii internaționale de copii este recursul.

Potrivit dispozițiilor art. 457

alin. (1) C. proc. civ. hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în

condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac

presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi

supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în

afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte

mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea

unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare

de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din

Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi

atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute

de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în

condițiile legii.

În raport de aceste considerente,

având în vedere că Decizia civilă nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost pronunțată în

soluționarea unui recurs, nu este supusă căii de atac a

recursului, motiv pentru care, Înalta Curte va respinge recursul, ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 875 din 22 noiembrie 2016 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.

Procesat

de GGC - CT