ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 11/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 11/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia

nr. 11/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de

16.10.2017, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâta B. ca, pe calea ordonanței

președințiale, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună suplinirea consimțământului pârâtei în vederea

deplasării la domiciliul din Italia a minorului C., stabilirea unui

program provizoriu de legături personale al pârâtei cu minorul și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, până la

soluționarea Dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București.

Prin

sentința civilă nr. 11874 din 25.10.2017, Judecătoria

Constanța a admis excepția necompetenței materiale și

excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența

de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit art. 998 C.

proc. civ., competența materială în materie de ordonanță

președințială se determină în funcție de instanța

competentă să soluționeze în primă instanță

cererea prin care se deduce judecății fondul raportului juridic.

Prin cererea

dedusă prezentei judecăți, astfel cum a fost precizată la

data de 20.10.2017, reclamantul a solicitat, în fapt, înapoierea provizorie a minorului

la domiciliul său din Italia, unde are condiții corespunzătoare

de creștere, îngrijire și educare, până la soluționarea

cauzei înregistrate sub nr. x/3/2017 aflate pe rolul Tribunalului

București, având ca obiect răpire internațională de copii.

Din

susținerile reclamantului însuși, fondul dreptului - până la

soluționarea căruia se solicită luarea măsurilor în

cauză - este reprezentat de cererea de înapoiere a minorului în Italia,

țara în care acesta își are reședința obișnuită.

În raport de

dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 14 alin. (1) din Legea nr.

369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale

răpirii internaționale de copii, întrucât obiectul cererii de

față vizează luarea provizorie a unor măsuri de

protecție a minorului până la soluționarea cereri de înapoiere a

minorului înregistrată sub nr. x/3/20î7 la Tribunalul București,

acestei instanțe îi revine competența de soluționare a prezentei

ordonanțe președințiale.

Prin

sentința nr. 1719 din 27.11.2017, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, admis excepția necompetenței materiale și a

declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Constanța.

A constatat

ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul al Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

În motivarea

sentinței, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 107 C.

civ., art. 76 din Legea nr. 76/2012 și art. 229 din Legea nr. 71/2011.

În

speța, instanța competentă să se pronunțe asupra

fondului dreptului părților referitor ia suplinirea

consimțământului pârâtei în vederea deplasării la domiciliul din

Italia a minorului C. și stabilirea unui program provizoriu de

legături personale al pârâtei cu minorul este instanța de tutelă

de drept comun, care este judecătoria, față de prevederile art.

107 C. civ. și art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Faptul

că pe rolul Tribunalului București se află o cerere de

răpire internațională pe care acesta este competent să o

soluționeze, în virtutea competenței speciale conferite de legiuitor

în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 nu constituie un motiv de

extindere nejustificată a copetenței speciale a acestei instanțe

la alte cereri ale părților referitoare la ocrotirea copilului, care

nu au legătură cu măsurile pe care le poate lua instanța

competentă sa soluționeze cererea de răpire internațională

în temeiul Legii nr. 369/2004.

Prin urmare,

competența materială și teritorială de soluționare a

cererii de ordonanță președințială revine

Judecătoriei Constanța, în raza căreia locuiește în

momentul de față pârâta cu copilul.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a

fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta B. să dispună suplinirea consimțământului pârâtei în

vederea deplasării la domiciliul din Italia a minorului C., stabilirea

unui program provizoriu de legături personale al pârâtei cu minorul

și obligarea pârâtei la plaîa cheltuielilor de judecată, până la

soluționarea Dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului

București.

Potrivit art.

997 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de judecată (...) va putea

să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea

unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube

iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru

înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.”

Dispozițiile

art. 998 C. proc. civ. prevăd că cererea de ordonanță

președințială se introduce la instanța competentă

să se pronunțe în primă instanță asupra fondului.

Tot astfel,

art. 123 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererile accesorii,

adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă

ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe

judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120

din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului

preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a

cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Art. 123 C.

proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a

competenței, în sensul că instanța competentă să

soluționeze o cerere principală devine competentă a

soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale

formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit,

acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori

teritorială.

Aceste

prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de

competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii

și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea

cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare

de la normele generale de competența materială sau teritorială

exclusivă.

Prin urmare,

în ce privește ordonanța președințială,

competența este determinată de instanța competentă să

judece fondul dreptului.

În

speța, în temeiul art. 2 raportat la art. 30 alin. (2) din Legea nr.

369/2004, Tribunalul București a fost învestit cu soluționarea

fondului dreptului, respectiv acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2017,

judecarea prezentei cererii de ordonanță președințială

fiind, astfel, de competența acestei instanțe, respectiv a

Tribunalului București, în favoarea căruia urmează a fi

stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cererii de chemare în judecată

formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca

obiect „ordonanță președințială”, în favoarea

Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.