ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 11/2018

Decizia nr. 11/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 16.10.2017, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. ca, pe calea ordonanței președințiale, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună suplinirea consimțământului pârâtei în vederea deplasării la domiciliul din Italia a minorului C., stabilirea unui program provizoriu de legături personale al pârâtei cu minorul și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 11874 din 25.10.2017, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit art. 998 C. proc. civ., competența materială în materie de ordonanță președințială se determină în funcție de instanța competentă să soluționeze în primă instanță cererea prin care se deduce judecății fondul raportului juridic. Prin cererea dedusă prezentei judecăți, astfel cum a fost precizată la data de 20.10.2017, reclamantul a solicitat, în fapt, înapoierea provizorie a minorului la domiciliul său din Italia, unde are condiții corespunzătoare de creștere, îngrijire și educare, până la soluționarea cauzei înregistrate sub nr. x/3/2017 aflate pe rolul Tribunalului București, având ca obiect răpire internațională de copii. Din susținerile reclamantului însuși, fondul dreptului - până la soluționarea căruia se solicită luarea măsurilor în cauză - este reprezentat de cererea de înapoiere a minorului în Italia, țara în care acesta își are reședința obișnuită.

În raport de dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, întrucât obiectul cererii de față vizează luarea provizorie a unor măsuri de protecție a minorului până la soluționarea cereri de înapoiere a minorului înregistrată sub nr. x/3/20î7 la Tribunalul București, acestei instanțe îi revine competența de soluționare a prezentei ordonanțe președințiale. Prin sentința nr. 1719 din 27.11.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul al Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

În motivarea sentinței, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 107 C. civ., art. 76 din Legea nr. 76/2012 și art. 229 din Legea nr. 71/2011. În speța, instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului părților referitor ia suplinirea consimțământului pârâtei în vederea deplasării la domiciliul din Italia a minorului C. și stabilirea unui program provizoriu de legături personale al pârâtei cu minorul este instanța de tutelă de drept comun, care este judecătoria, față de prevederile art. 107 C. civ. și art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Faptul că pe rolul Tribunalului București se află o cerere de răpire internațională pe care acesta este competent să o soluționeze, în virtutea competenței speciale conferite de legiuitor în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 nu constituie un motiv de extindere nejustificată a copetenței speciale a acestei instanțe la alte cereri ale părților referitoare la ocrotirea copilului, care nu au legătură cu măsurile pe care le poate lua instanța competentă sa soluționeze cererea de răpire internațională în temeiul Legii nr. 369/2004. Prin urmare, competența materială și teritorială de soluționare a cererii de ordonanță președințială revine Judecătoriei Constanța, în raza căreia locuiește în momentul de față pârâta cu copilul.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. să dispună suplinirea consimțământului pârâtei în vederea deplasării la domiciliul din Italia a minorului C., stabilirea unui program provizoriu de legături personale al pârâtei cu minorul și obligarea pârâtei la plaîa cheltuielilor de judecată, până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București. Potrivit art. 997 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de judecată (...) va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.” Dispozițiile art. 998 C. proc.

civ. prevăd că cererea de ordonanță președințială se introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului. Tot astfel, art. 123 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul). Art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare de la normele generale de competența materială sau teritorială exclusivă. Prin urmare, în ce privește ordonanța președințială, competența este determinată de instanța competentă să judece fondul dreptului. În speța, în temeiul art. 2 raportat la art. 30 alin. (2) din Legea nr. 369/2004, Tribunalul București a fost învestit cu soluționarea fondului dreptului, respectiv acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2017, judecarea prezentei cererii de ordonanță președințială fiind, astfel, de competența acestei instanțe, respectiv a Tribunalului București, în favoarea căruia urmează a fi stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect „ordonanță președințială”, în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.