ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2072/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 625/PI din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul O.D. în contradictoriu cu pârâta M.N. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 09 octombrie 2012, reclamantul O.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta M.N. recunoașterea cu efecte depline în România a Ordinului de Protecție pronunțat de Instanța Penală a Orașului New York, Comitatul Queens, în Dosar nr. 2008QN040397, definitivă și executorie. În motivare, reclamantul a învederat că, prin ordinul de protecție în cauză, fosta sa soție a fost obligată să respecte cele dispuse de instanță și că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța având competența să judece procesul.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 166 din Legea nr. 105/1992. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că prin Ordinul de Protecție emis de Instanța Penală a Orașului New York, Comitatul Queens, în Dosar nr. 2008QN040397, a fost obligată pârâta să respecte o serie de condiții de comportament în raporturile cu reclamantul O.D. Prin hotărâre s-a stipulat ca ordinul este valabil până la data de 26 noiembrie 2008. Având a se pronunța, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., asupra excepției lipsei de interes, invocată în cauză, instanța a găsit-o ca fiind întemeiată, raportat la împrejurarea ca din conținutul hotărârii atacate rezultă că efectele acesteia au încetat la data de 26.11.2008, astfel ca reclamantul nu a făcut dovada uneia din condițiile de admisibilitate ale acțiunii în justiție, și anume interesul, în sensul de folos practic urmărit.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie, solicitând modificarea (schimbarea) ei în sensul admiterii acțiunii. Pe cale de întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca inadmisibil, iar pe fond, ca neîntemeiat. Susținând excepția inadmisibilității, a învederat că sentința apelată cuprinde o evidentă eroare materială, în dispozitiv trecându-se „se admite acțiunea (...)”, deși din considerente rezultă că acțiunea a fost respinsă; în consecință, apelul trebuie soluționat după soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale pe care a formulat-o. Pe fond, a învederat că în mod legal a fost reținută excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța a reținut următoarele: Corespunde realității că în dispozitivul sentinței s-a consemnat „Admite acțiunea civilă (...)” și că, aparent, reclamantul nu ar avea interes să critice pe calea apelului hotărârea tribunalului. Se observă, însă, din lecturarea întregii hotărâri, că acțiunea a fost respinsă și că mențiunea referitoare la admitere este o evidentă eroare materială, pârâta intimată însăși formulând o cerere de îndreptare în baza art. 281 C. proc. civ. Astfel, contrar susținerilor intimatei, apelul declarat de reclamant poate fi soluționat, iar excepția inadmisibilității căii de atac este nefondată.

În continuare, instanța a reținut că reclamantul a solicitat recunoașterea în România a efectelor unei hotărâri străine în condițiile Legii nr. 105/1992 (în vigoare la data formulării cererii). Este adevărat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței a vreuneia dintre situațiile pentru care, în baza art. 168 din lege, instanța română poate refuza recunoașterea. Pe de altă parte, contrar susținerilor apelantului, prima instanță nu a procedat la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei pentru ca dispozițiile art. 169 din lege să fie, astfel, încălcate. Inclusiv din sus-menționata normă rezultă, însă, că (fără a verifica hotărârea străină) instanța română are posibilitatea de a verifica dacă cererea de recunoaștere întrunește condițiile de sesizare a instanței, inclusiv sub aspectul îndeplinirii condiției existenței interesului în a pretinde un drept în sensul art. 109 alin. (1) C. proc.

civ. (în vigoare la data formulării cererii). Văzut ca folos practic urmărit de cel ce a investit instanța, interesul trebuie să fie legitim, juridic, personal, direct născut și actual. Or, în cauză, cum în mod corect a reținut prima instanță, în persoana reclamantului nu este întrunită condiția existenței interesului (văzut ca folos actual) în recunoașterea ordinului de protecție dat de instanța străină la 09 noiembrie 2008, câtă vreme menționatul ordin a fost valabil până la 26 noiembrie 2008, dată situată mult anterior celei la care reclamantul a sesizat instanța română cu cererea în exequator. Se constată, de astfel că, pe calea prezentului apel, reclamantul a făcut referire doar la dispozițiile art. 168 alin. (1), art. 169 din Legea nr. 105/1992, fără a indica în ce constă interesul său – în sensul celor mai sus arătate – în recunoașterea ordinului de protecție menționat.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 119 din 25 septembrie 2013 a respins apelul declarat de reclamantul O.D. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul O.D., prin care a solicitat admiterea recursului. În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit a fost respins apelului, reținându-se lipsa interesului în formularea cererii de față. Acțiunea de față a vizat recunoașterea ordinului de protecție, fără a se solicita punerea acesteia în executare. Recurentul arată că acțiunea de față este una în constatare, iar respingerea acesteia pentru lipsa interesului este greșită.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele de nelegalitate invocate și argumentele aduse în susținerea lor, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prealabil examinării criticilor formulate se impun câteva observații cu privire la modul în care recurentul și-a dezvoltat motivele de recurs. Potrivit actualei reglementări a recursului cuprinsă în C. proc. civ. Titlul V – Căile extraordinare de atac, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Totodată, conform art. 302 1 lit. c) din același titlu, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, înțelegând prin aceasta, prezentarea argumentelor subsumate ipotezei legale a motivului invocat. În cauză, deși recurentul deși a enunțat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor se constată că acestea pot fi analizate numai prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Din acest punct de vedere, considerentele deciziei atacate au vizat soluționarea cauzei prin prisma îndeplinirii condiției existenței interesului, reținând în mod corect că ordinul de protecție dat de instanța străină a fost valabil până la data de 26 noiembrie 2008, dată situată mult anterior celei la care reclamantul a sesizat instanța română cu cererea de exequator.

Criticile recurentului care vizează fondul cauzei nu pot fi analizate, având în vedere împrejurarea că instanța nu a trecut peste una dintre condițiile de sesizare a instanței. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.D. împotriva deciziei civile nr. 119 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.