ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2683/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2683/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra contestației în

anulare de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 3757 din 6 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5902/111/2008

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, cu opinie

majoritară au fost respinse cererea de anulare a recursului declarat de

pârâtele SC E.D. SRL și SC R.D. SA, formulată de intimatul reclamant M.I.,

pentru lipsa calității de reprezentant a persoanelor semnatare ale cererii de

recurs, precum și excepțiile privind autoritatea de lucru judecat și puterea de

lucru judecat invocată de intimatul reclamant M.I.

A fost respinsă cererea de renunțare

la judecata recursului, formulată de SC T.G.I.E. SRL, prin reprezentant M.I.

Prin aceeași decizie au fost admise

recursurile declarate de pârâtele SC E.D. SRL, SC R.D. SA și SC T.V.G.I.E. SRL

și de intervenientul M.V. împotriva Deciziei nr. 17 din 13 martie 2012 a Curții

de Apel Galați, secția a ll-a civilă, maritimă și fluvială, și în consecință a

fost casată decizia recurata cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a reținut că în cauză nu se poate

reține autoritatea de lucru judecat, ca prezumție legală absolută și

irefragabilă, nefiind întrunite cumulativ condițiile triplei identități, în

privința părților, obiectului și cauzei, în condițiile în care într-o serie de

litigii în care au figurat aceleași părți, cu obiecte diferite, instanțele au

pronunțat hotărâri contradictorii, recunoscând calitatea de reprezentant când

intimatului, când intervenientului.

În plus, excepția autorității de lucru

judecat, fiind o excepție de fond, peremptorie și absolută, în strânsă legătură

cu pretenția concretă dedusă judecății, poate fi raportată numai la fondul

cauzei, respectiv la hotărârile prin care instanța s-a pronunțat asupra

fondului, iar nu pe cale de excepție.

Pe de altă parte, nu poate fi reținută

puterea de lucru judecat, în contextul în care, la momentul pronunțării

hotărârilor anterioare invocate de intimat, instanțele au avut în vedere

situațiile de fapt de la momentul pronunțării.

Față de aceste considerente, instanța

de recurs a statuat cu privire la stabilirea calității de reprezentant legal al

SC T.G.I.E. SRL, pornind de la analizarea textelor legale incidente în cauză și

de la prevederile actului constitutiv al societății.

Conform art. 75-76 din Legea nr.

31/1990, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, cu

excepția cazului în care, în actul constitutiv există stipulație contrară.

În statutul societății, în forma

modificată prin actul adițional din anul 1992 (art. 18 alin. (2)), prin voința

comună a asociaților, dreptul de reprezentare a fost conferit doar aceluia

dintre administratori, care îndeplinea funcția de director general și, numai în

lipsa acestuia, de către celălalt director.

Aceste prevederi au valoarea unei

stipulații contrare celor din textele de lege evocate anterior, ceea ce

înseamnă că regula conținută de acestea nu este aplicabilă și că dreptul de a

reprezenta societatea aparține directorului general.

Pentru aceleași considerente și, având

în vedere disputa dintre administratori, care își arogă reciproc calitatea de

unic reprezentant legal al societății, situație de natură a aduce în discuție

legitimitatea interesului, instanța a respins și cererea de renunțare la

judecata recursului declarat de SC T.G.I.E. SRL, prin administrator V.M.,

cerere formulată de intimatul M.l.

Referitor la critica prin care se

susține omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției calității

procesuale active a lui Micula Ion în solicitarea nulității contractului de

cesiune și greșita apreciere a instanței de apel, care a apreciat că nu poate

fi reținută incidența prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru că

această excepție a fost analizată de instanța de apel este fondată.

Într-adevăr, intervenientul a invocat

în fata instanței de fond excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului M.l., iar prima instanță - deși a pus în discuție excepția,

unind-o cu fondul - nici în considerente și nici în dispozitiv nu face vorbire

de aceasta.

Reținerea instanței de apel, care a

confirmat această omisiune însă a considerat că o poate acoperi prin propria

dezlegare dată excepției în faza procesuală a apelului nu este fundamentată

juridic pentru că, pe de o parte, în condițiile în care a constatat că prima

instanță nu s-a pronunțat asupra excepției deși - conform art. 137 alin. (1) C.

proc. civ. avea o asemenea obligație - sentința era lovită de nulitate și, în

atare situație, trebuia să dea incidență prevederilor art. 297 alin. (2), teza

a II-a Cod proc. civ., în sensul trebuia să anuleze sentința și să rețină cauza

spre rejudecare.

Pe de altă parte, în condițiile în

care instanța de apel a înțeles să se pronunțe asupra excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantului, avea obligația de a o supune

discuției părților cu respectarea principiului contradictorialității și a

dreptului la apărare. Chiar în situația în care instanța de apel ar fi înțeles

rezolve excepția, implicit, prin analizarea criticilor din apel, nu se poate

reține că recurentei i-au fost respectate drepturile procesuale anterior

evocate decât în mod formal, iar nu efectiv.

Împotriva Deciziei nr. 3757 din 6

noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5902/111/2008 de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a formulat o cerere de revizuire

revizuenții M.I. și SC T.V.G.I.E. SRL Oradea care a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 5791/1/2013, care a fost anulată

ca netimbrată prin Decizia nr. 2171 din 11 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5791/1/2013.

Împotriva aceleiași Decizii nr. 3757

din 6 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5902/111/2008 de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă - contestatorul M.l. a formulat

contestație în anulare.

În motivarea contestației în anulare,

contestatorul a arătat, în esență, că decizia atacată este pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență și că

decizia atacată este rezultatul unei erori materiale în sensul dispozițiilor art.

318 C. proc. civ.

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competentă.

Referitor la primul motiv al

contestației în anulare, contestatorul susține, în esență, că instanța de

recurs a procedat la reanalizarea și reinterpretarea probelor, ceea ce

demonstrează că Înalta Curte de Casație și Justiție și-a

încălcat competența materială funcțională fixată de lege prin norme imperative,

fapt care atrage incidența în cauză a motivului de contestație în anulare prevăzut

de art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Esența motivului de contestație în

anulare se referă la faptul că instanța de recurs, si cu atât mai puțin Înalta Curte

de Casație și Justiție, nu are competenta funcțională de a

reinterpreta și de a reaprecia probele administrate în dosar. Astfel, Înalta

Curte de Casație și Justiție nu poate argumenta de ce probele

administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau de ce aceste

probe ar trebui interpretate invers decât cele ce rezultă din calificarea dată

acestora de instanțele de fond, întrucât legea nu dă în competența sa materială

funcțională astfel de atribuții.

În sensul celor susținute,

contestatorul a invocat hotărâri, cităm:

Decizia Înaltei Curții de

Casație și Justiție nr. 1892 din 13 mai 2003 statuează că: „Față

de prevederile O.U.G. nr. 138/20001, cu modificările ulterioare, instanțele de

recurs ordinar, în cadrul legal al competențelor de ațribuțiune, numai pot

cenzura hotărârile criticate în calea de atac cu care au fost învestite, pentru

motivul de greșită interpretare a probelor și de aprecierea eronată a situației

de fapt rezultată, decât cu riscul de a-si proroga nelegal competența

funcțională."

Decizia Înaltei Curții de

Casație și Justiție nr. 3154 din 24 martie 2006 statuează că,

„în cazul competenței materiale, intervine competența ftmcțională, care se

stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei instanțe

și nu secții sau complet de judecată. (...) Celelalte critici formulate în

cauză vizează reaprecierea probelor, aspecte ce nu mai pot fi verificate de

către instanța de recurs în urma abrogării alin. (11) al art. 304 C. proc. civ.

prin O.U.G. nr. 138/2000."

De asemenea, contestatorul a invocat

doctrina în sensul celor învederate, respectiv că s-a statuat că, "în

cadrul competenței materiale, trebuie distins între competența materială

funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor ce revin fiecărei

categorii de instanțe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competența

materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau

valoarea litigiului". Competența materială funcțională este aceea care

determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile

instanțelor judecătorești, iar competența materială procesuală este aceea care

determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită

categorie de instanțe judecătorești.

A conchis contestatorul că: „

competența materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are

caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste

norme, nici chiar cu autorizarea instanței."

Caracterul absolut al necompetenței

funcționale a fost recunoscut și prin Decizia Înaltei Curții de

Casație și Justiție nr. 5149 din 9 septembrie 2004: „Competența

materială funcțională (de atribuțiune) determinată, obiectiv, după natura

litigiului ori după varii criterii subsidiare, este întotdeauna absolută."

În același context, contestatorul a

arătat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară se stabilește competența competențele Înaltei Curți de Casație și

Justiție și care are funcțiuni principal diferite de cele exercitate de

celelalte instanțe judecătorești".

De asemenea, sub acest aspect,

contestatorul a invocat doctrina și jurisprudența cu privire la competența

materială funcțională prin care se stabilește, în primul rând, ierarhia

instanțelor judecătorești, în sensul delimitării organelor care desfășoară

jurisdicția de fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau

extraordinar. în al doilea rând, prin regulile de competență materială

funcțională se determină care dintre instanțele judecătorești pot cumula

judecata în fond cu judecata în apel sau recurs",

Față de argumentele expuse, este

evident că Înaltei Curții de Casație și Justiție a

pronunțat Decizia nr. 3757 din 06 noiembrie 2013 cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.

unor greșeli materiale.

Prin cel de-al doilea motiv al contestației

în anulare, contestatorul a susținut că, dacă instanța de recurs ar fi observat

și probele administrate de contestator, ar fi constatat că, în aceeași zi, 30

octombrie 2008, respectiv, 03 noiembrie 2008, la SC E.D. SA și SC R.D. SA au

fost adoptate hotărâri A.G.A. contrare celor invocate de recurenți, hotărâri

prin care au fost numiți alți administratori la societățile respective.

Or, este evident că instanța de recurs

ar fi pronunțat o soluție complet diferită dacă ar fi observat hotărârile

A.G.A. contrare care au fost depuse la dosar, întrucât nu se poate ignora

existența a 2 (două) hotărâri A.G.A. contrare la aceeași societate, în aceeași

zi, cu privire la numirea unui consiliu de administrație.

Mai mult, art. 5 alin. (2) din Legea

nr. 26/1990 trebuie aplicat și în favoarea contestatorului, întrucât hotărârea

A.G.A. adoptată în aceeași zi a fost adusă la cunoștința recurenților, nu e

anulată de instanțele de judecată, iar toți acționarii au cunoștință de ea.

În consecință, constatarea instanței

cu privire la opozabilitatea hotărârilor A.G.A. este rezultatul unei greșeli

materiale, de vreme ce nu se poate concepe aplicarea acestei prevederi doar în

privința hotărârii A.G.A. adoptate nelegal de recurenții din prezenta cauză.

Aplicarea regulii impuse de art. 5

alin. (2) în această manieră demonstrează ignorarea totală a hotărârii A.G.A.

adoptate de acționarii reali ai societății, ceea ce justifică admiterea

prezentei contestații în anulare.

Contestatorul a mai arătat, că

instanța de recurs nu a observat o serie de hotărâri irevocabile prin care s-a

statuat că M.l., deține calitatea de director general în baza actelor

constitutive și a actelor adiționale la contractul de SC T.G.I.E. SRL , iar

contractul de muncă a reprezentat doar o formă concretizare în domeniul

dreptului muncii a voinței asociaților exprimată prin actele constitutive ale

societății.

În acest sens, contestatorul a

precizat că a depus la dosarul cauzei, printre altele, sentința irevocabilă nr.

54/Com/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, Decizia nr. 290/R/ din 1 mai 2010 a

Curții de Apel Galați, Decizia nr. 716 din 20 martie 2012, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, toate aceste hotărâri fiind întemeiate pe actele

constitutive ale SC T.G.I.E. SRL, iar nu pe un contract de muncă.

Această constatare a instanței de

recurs este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece fuseseră depuse la

dosar nenumărate hotărâri A.G.A. și procese-verbale ale ședințelor A.G.A. în

cuprinsul cărora fusese desemnat "director general" la SC T.G.I.E.

SRL, dar instanța nu a observat acest probatoriu.

Instanța de recurs a reținut la pag.

15, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, că "prima

instanță - deși a pus în discuție excepția, unind-o cu fondul - nici în

considerente, nici în dispozitiv nu face vorbire de aceasta". Această din

urmă constatare este și ea rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel, la pag. 45 din sentința nr.

969/Com/2010, pronunțându-se asupra cererii de intervenție formulată de

recurentul M.V., Tribunalul Bihor a reținut expres cu privire la lipsa

calității procesuale active că "orice persoană interesată poate solicita

constatarea nulității absolute a oricărui act juridic în care nu este

parte".

Deosebita atenție manifestată de

instanță exclusiv în privința argumentelor invocate de recurenți este puțin

surprinzătoare, mai ales că Înalta Curte de Casație și Justiție

a procedat la casarea cu trimitere pe baza faptului că instanța de apel a

greșit când a analizat (ne)temeinicia excepției lipsei calității procesuale

active, întrucât ar fi trebuit să anuleze, în prealabil, sentința atacată și

abia după aceea să procedeze la analiza excepției.

Față de argumentele învederate,

contestatorul a solicitat admiterea contestației formulate și anularea Deciziei

nr. 3915 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. 2342/111/2007*.

Analizând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate și a temeiului de drept invocat, înalta Curte urmează a

respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare, cale

extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv situațiilor de la

art. 317 C. proc. civ., - necompetență sau vicii vizând procedura citării - și

art. 318 C. proc. civ. - greșeala materială sau nepronunțarea asupra unui motiv

de recurs - iar nu pentru pe fondul litigiului.

Desființarea hotărârii judecătorești

atacate prin acest mijloc procedural este posibilă însă numai în aceste

condiții, limitativ prevăzute de lege, care nu sunt incidente în speță,

hotărârea invocată de contestatoare neputând fi încadrată în niciuna din aceste

două ipoteze.

prezentei căi extraordinare de atac, faptul că instanța de recurs a nesocotit

dispozițiile de ordine publică privitoare la competență, deoarece au fost

soluționate cu reapreciere probelor administrate în cauză și aspecte ce țin de

judecata pe fond a pricinii. Or, prin reinterpretarea și răstălmăcirea probelor

concluziile instanței de recurs sunt ilogice; sens în care contestatorul expune

pe larg presupusele încălcări ale competenței instanței de recurs u referire la

calitatea de direct a contestatorului în temeiul actelor constitutive a

societății al T.G.I.E., etc.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare

când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat

pe calea apelului sau recursului.

Acest text se aplică în situația în

care hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență

absolută, deci a competenței generale, a competenței materiale și a competenței

teritoriale exclusive, nicidecum a celor invocate de contestator, așa cum s-a

arătat mai sus.

Din examinarea motivelor invocate de

contestator, după cum lesne se poate observa, contestatorul critică de fapt,

considerentele deciziei pronunțate în recurs, ceea ce nu înseamnă că au fost

încălcate normele de ordine publică ale competenței.

Sub acest aspect, atât doctrina cât și

jurisprudența este constantă, astfel că pretinsa încălcare a competenței în

sensul dispozițiilor legale evocate este o construcție juridică inedită a

contestatorului care nu își găsește corespondență în speța de față, tocmai

datorită faptului că, această cale extraordinară de atac privește ipoteza în

care hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență

absolută, deci a competenței generale, a competenței materiale și a competenței

teritoriale exclusive și care nu au putut fi invocate în recurs.

Din examinarea motivelor invocate de

contestator, după cum lesne se poate observa, contestatorul critică de fapt,

considerentele deciziei pronunțate în recurs, sub aspectul reaprecierii

probelor administrate în cauză și cu privire la aspecte ce țin de calitatea

contestatorului în cauză, ceea ce nu înseamnă că au fost încălcate normele de

ordine publică ale competenței.

Or, temeiul juridic al contestației în

anulare invocat vizează încălcarea normelor de ordine publică ale competențe,

iar contestatorul nu face decât să critice din nou decizia a cărei anulare a

cerut-o, invocând încălcarea ordinii publice. însă, din examinarea argumentelor

formulate de contestator din perspectiva dispozițiilor legale evocate, nu reprezintă

o încălcare a normelor de ordine publică, ci critici aduse deciziei de recurs

sub aspectul examinării acesteia, ceea ce nu poate echivala cu incidența

textului de lege invocat de contestator.

al contestației în anulare, de asemenea, înalta Curte îl apreciază ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

În sensul textului art. 318 C. proc.

civ., invocat de contestator „greșeala materială" înseamnă greșeală de

ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea

unei soluții greșită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea

greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante

sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere greșelile

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate. în această categorie intră greșelile comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs,

care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu greșeli

de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor

legale.

Textul de lege se referă la greșeli

materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs,

cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau

insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații

asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost

depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană

îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară

reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Pentru ca o contestație în anulare să

poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite

următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din

motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greșeală. în cazul în

care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare, pe

care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția de ce nu pot fi

analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu

se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci a avut un

caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în

acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, care este o

cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru

situațiile de la art. 317 C. proc. civ. ( necompetență sau vicii vizând

procedura citării și art. 318 C. proc. civ. greșeală materială sau

nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a

probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de are a hotărârii, posibilă doar

în recurs, și nu în contestația în anulare.

De reamintit că pentru verificarea

acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea

probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs, nefiind admisibilă

dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli materiale săvârșite

de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu

aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii sau confundării unor

elemente sau date materiale importante. De asemenea, contestația în anulare nu

poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt,

în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greșeli de judecată

în sensul dispozițiilor în contestația în anulare.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte urmează să înlăture și celelalte critici ale contestatorului cu privire

la neobservarea înscrisurilor depuse la dosar, care se referă la fondul

pricinii, precum și cele vizând neobservarea hotărârilor invocate de contestator,

care reprezintă aspecte ce țin de judecata pe fond a cauzei și nu de erori

materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul M.I. împotriva Deciziei nr. 3757 din 6 noiembrie

2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,

în Dosarul nr. 5902/111/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 septembrie 2014.