ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1968/2013

Asupra recursului de față;

În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 112/ F din 14 martie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a ll-a penală, în baza art. 461 lit. d) C. proc. pen.

a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatorul N.S., ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că

la data de 27 februarie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală,

a fost înregistrată sub nr. 1599/2/2013 contestația la executare formulată de

condamnatul N.S. având ca obiect executarea pe teritoriul Israelului a restului

neexecutat din pedeapsa de 11 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr.

96/08 februarie 2002 a Tribunalului București pronunțată în Dosarul penal nr. 3063/1999,

definitivă prin Decizia penală nr. 1008 din 16 februarie 2006 pronunțată de Înalta

curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că

invocă ca incident ivit în cursul executării pedepsei faptul că solicită

continuarea executării pedepsei aplicate de instanța de judecată din România pe

teritoriul Israelului, stat al cărui resortisant este, în penitenciarul din

România neputând beneficia de drepturile la care este îndreptățit potrivit

legislației României și a legislației internaționale. Acesta a apreciat că

împrejurarea de a fi privat de vizita și suportul familiei sale, de regimul

alimentar aferent credinței sale, de posibilitatea de a lua legătura cu un

rabin, fiind evreu de religie iudaică, face ca pedeapsa pe care o execută să

fie excesivă și nelegală, neavând garanția aplicării normelor legale în materia

executării pedepselor.

Au fost atașate Dosarele nr. 16/2/2012 al Curții de Apel

București, secția a ll-a penală, împreună cu Dosarul nr. 2498/11/5/2011 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Dosarul nr. 16/2/2012 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a

constatat că prin sentința penală nr. 17 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel,

secția a ll-a penală, s-a admis cererea și s-a dispus transferarea

condamnatului N.S. în Israel în vederea executării pedepsei de 11 ani

închisoare aplicate prin sentința penală nr. 96 din 08 februarie 2002 a

Tribunalului București pronunțată în Dosarul penal nr. 3063/1999.

Prin Decizia penală nr. 312 din data de 02 februarie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 16/2/2012 a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București împotriva sentinței penale nr. 17 din 16 ianuarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 16/2/2012

privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă N.S. (alias H.S.),

instanța casând în totalitate sentința penală atacată și, rejudecând, a respins

cererea de transfer a acestuia.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a apreciat că admiterea

cererii de transfer formulată de petent ar aduce atingere bunei administrări a

justiției de către statul român. Înalta Curte de Casație Justiție a

reținut că persoana transferabilă a fost condamnată pentru infracțiuni grave care

au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România, constând în

aceea că, folosind identitatea H.S., a efectuat în perioada 1998-1999

operațiuni de export de arme și muniție în baza unei licențe obținute prin

manopere frauduloase în țări supuse unor embargouri internaționale la care

România a aderat, cauza fiind intens mediatizată. Totodată, s-a precizat că

presa a menținut permanent în atenția opiniei publice această cauză,

prezentând-o ca pe un eșec al justiției române pentru că după punerea în

libertate, inculpatul a părăsit România și a fost localizat în Israel, în

anturajul unor importante personaje politice, fiind adesea subliniată neputința

statului român de a-l trage la răspundere.

Prima instanță a constatat că, deși intitulată

contestație la executare, cererea petentului urmărește admiterea unei cereri de

transfer în vederea continuării continuării executării pedepsei în Israel,

cerere care nu poate fi formulată decât pe calea procedurii speciale

reglementate de Legea nr. 302/2004. O astfel de cerere a fost deja formulată de

petent, iar instanțele au soluționat-o în mod definitiv, respingând-o. De

altfel, motivele invocate de către acesta nu pot fi considerate un incident

invit în cursul executării pedepsei, fiind vorba de o situație preexistentă

începerii executării și nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și

limitativ prevăzute de dispozițiile legale.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs condamnatul N.S.

Recursul declarat de condamnat nu este întemeiat, pentru

următoarele considerente:

Contestația la executare este un mijloc jurisdicțional

prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente ivite în cursul

punerii în executare a hotărârilor penale definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) C. proc. pen.

„contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele

cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era

definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane

decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea

care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice

altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt

incident ivit în cursul executării".

Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că, deși contestatorul și-a întemeiat cererea de contestație pe

dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., invocând ca incident

ivit în cursul executării pedepsei faptul că solicită continuarea executării

pedepsei aplicate de instanța de judecată din România pe teritoriul Israelului,

stat al cărui resortisant este, întrucât în penitenciarul din România nu poate

beneficia de drepturile la care este îndreptățit potrivit legislației României

și a legislației internaționale, în realitate, urmărindu-se admiterea unei

cereri de transfer în vederea continuării continuării executării pedepsei în

Israel, astfel încât, în mod corect, prima instanță a apreciat că motivele

invocate de către condamnat sunt nu pot fi considerate un incident invit în

cursul executării pedepsei, fiind vorba de o situație preexistentă începerii

executării.

Astfel, invocarea formală a cazului de contestație la

executare prevăzut de dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen. nu poate

reprezenta un temei pentru constatarea admisibilității contestației la

executare, susținerile contesatorului neîncadrându-se în niciunul dintre

cazurile prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 461 C. proc. pen.

Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a) art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca

nefondat recursul declarat de condamnatul N.S.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta

inculpată va fi obligată la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul

N.S. împotriva sentinței penale nr. 112/ F din 14 martie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 6 iunie 2013,