ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1285/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1285/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

240 din 7 noiembrie

2011, Tribunalul Bihor, în conformitate cu prevederile art. 522

1

C.

proc. pen. cu referire la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea

formulată de condamnatul N.E., de rejudecare a cauzei ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 3013/P/2006 a Tribunalului Bihor, în care s-a pronunțat sentința penală nr.

25/P/2007, definitivă prin decizia penală nr. 127/35/2007 a Curții de Apel

Oradea și decizia penală nr. 2212 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat condamnatul la plata sumei de 1000 RON,

cheltuielile judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, înregistrat la acea instanță la

25

august

2005, a fost trimis

în judecată inculpatul N.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și

pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen., reținându-se în sarcina acestuia că în data de 24 martie 2005 prin

amenințarea cu un cuțit i-a smuls părții vătămate S.V.M. inelul de pe deget,

inel care a fost vândut ulterior martorului J.A. cu suma de 2.500.000 ROL,

acesta restituindu-l ulterior părții vătămate, prin intermediul fratelui său S.L.C.

Prin sentința penală

nr. 25/P/2007, definitivă (cu modificări în ceea ce privește întinderea aplicării

pedepselor accesorii și a dispoziției de menținere a măsurii reținerii) prin decizia

penală nr. 127/35/2007 a Curții de Apel Oradea și decizia penală nr. 2212 din

19 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin schimbarea încadrării

juridice, inculpatul N.E., a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită

de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. (fără reținerea stării de recidivă postexecutorie,

reținută în actul de sesizare), la o pedeapsă de 6 ani închisoare.

În baza acestei sentințe

penale, s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 37/2007 din 03 iulie 2008,

mandatul european de arestare nr. 22 din 30 iulie 2009 și mandatul de urmărire internațională

nr. 13 din 30 iulie 2009, toate ale Tribunalului Bihor, în baza mandatului european

de arestare, condamnatul fiind predat din Milano-Italia, la 20 august 2010 și depus

la D.G.P.M. București.

Condamnatul a formulat

cerere de rejudecare a cauzei, conform art. 522

1

C. proc. pen., cerere

ce face obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea din 25

ianuarie 2011, în conformitate cu prevederile art. 522

1

C. proc. pen.,

s-au constatat îndeplinite condițiile admisibilității în principiu a cererii și

s-a respins cererea de suspendare a executării sentinței penale nr. 25/P/2007.

În cadrul rejudecării

cauzei, au fost audiați inculpatul și martorii S.L.C., S.I., O.C.N., P.A., C.B.C.

și P.I.

De asemenea, s-a constatat

imposibilitatea obiectivă de audiere a următorilor martori D.C.M., S.M.D., J.A.I.,

J.N. și P.M.C.

Asupra temeiniciei cererii

de rejudecare, instanța de fond r

eanalizând actele și lucrările din Dosar nr. 8814/2005

al Tribunalului Timiș, nr. 3013/2006 al Tribunalului Bihor (inclusiv în apel și

în recurs) și nr. 9025/111/2010 al Tribunalului Bihor, a reținut că probatoriul

administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanțelor judecătorești,

inclusiv în cadrul rejudecării cauzei, confirmă situația de fapt pentru care inculpatul

N.E. a fost condamnat prin sentința penală nr. 25/P/2007, definitivă prin decizia

penală nr. 127/35/2007 a Curții de Apel Oradea și decizia penală nr. 2212 din

19 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din cuprinsul tuturor

acestor probe, a rezultat că la data de 24 martie 2005, inculpatul N.E. a deposedat

partea vătămată S.V.N., prin amenințări și violență, de inelul pe care îl avea pe

deget.

Astfel, cei doi se aflau

la data de 24 martie 2005 în barul M. din loc. L., jud. Timiș, la mese alăturate,

când la un moment dat inculpatul l-a chemat pe partea vătămată la el la masă.

Știind că inculpatul N.E.

este o persoană agresivă, partea vătămată a acceptat. Inculpatul i-a spus să-și

dea jos inelul și lanțul de la gât ca să le vadă, însă întrucât partea vătămată

nu a fost de acord, inculpatul a început să-l amenințe, l-a prins de mână și a încercat

să-i scoată inelul de pe deget, însă nu a reușit. În aceste împrejurări, speriat,

partea vătămată s-a dus la ospătara barului - martora N.C.L. - căreia i-a cerut

să-i țină bijuteriile și telefonul mobil, întrucât inculpatul vrea să i le ia.

Continuând să fie violent,

inculpatul i-a solicitat ospătarei să-i aducă urgent bijuteriile și telefonul, aceasta

conformându-se. După ce partea vătămată și-a luat înapoi bijuteriile, cu forța,

inculpatul i-a smuls inelul de pe deget, spunându-i că dacă îl vrea înapoi trebuie

să-i dea 150 de euro.

Totodată, inculpatul a

cerut ospătarei să-i dea un pix și o hârtie, obligând-o pe partea vătămată să semneze

o declarație din care să rezulte că partea vătămată avea o datorie de 150 euro la

inculpat. Imediat după aceea, însoțit de inculpat, partea vătămată s-a deplasat

la un bar din apropiere, unde se afla patronul barului M. (martorul J.A.), căruia,

la solicitarea inculpatului, partea vătămată i-a vândut inelul cu suma de 250 RON

(2.500.000 ROL), inculpatul spunându-i martorului că partea vătămată va veni să

și-l răscumpere.

În aceeași seară, partea

vătămată, însoțită fiind de O.C.N., P.M.C. și S.I. (persoane care s-au aflat și

în barul M. la momentul incidentului), s-a întâlnit cu fratele său, martorul S.L.C.,

căruia i s-a plâns că a fost deposedat de un inel prin amenințări și violență de

către inculpat.

În aceeași seară, martorul

J.A., întâlnindu-se cu cei doi, a restituit părții vătămate și fratelui acestuia

inelul în cauză, fără să-i fi fost achitată suma de 2.500.000 ROL.

În urma acestui incident,

la 28 martie 2005, S.V.N. a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în legătură

cu cele întâmplate în seara zilei de 24 martie 2005.

Partea vătămată a fost

audiată atât în fața Tribunalului Timiș, (Dosar nr. 8814/2005) cât și în fața Tribunalului

Bihor, menținându-și declarațiile date în cursul urmăririi penale, relatând același

curs al incidentului din acea seară, ca și cel relatat în cursul urmăririi penale,

descriind amănunțit modalitatea în care i-au fost luate prin amenințări cu violență

bunurile, cum inculpatul i-a smuls inelul de pe deget, amenințându-l în momentul

în care a îndrăznit să se opună însușirii de către inculpat a inelului în cauză.

În cadrul rejudecării

cauzei, reaudierea părții vătămate nu a mai fost posibilă din motive obiective,

fiind plecat în Germania, aspect relatat și de fratele acestuia.

Modul în care partea vătămată

a relatat desfășurarea incidentului se coroborează cu modul în care martorii oculari

N.C.L., O.C.N., P.M.C. și S.I., au descris același incident.

Astfel, martorii S.I.,

P.M.C. și O.C.N., atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței de fond,

au confirmat atitudinea agresivă a inculpatului față de partea vătămată, starea

de temere creată părții vătămate de inculpat cunoscut ca fiind o persoană violentă,

descriind cum în bar partea vătămată a predat bijuteriile și telefonul ospătarei

(acest aspect fiind confirmat și de martorul D.C.), cum inculpatul a țipat la aceasta

să i le aducă la masă unde el era alături de partea vătămată, cum inculpatul i-a

smuls de pe deget inelul părții vătămate, cum inculpatul a solicitat să fie scrisă

și semnată acea declarație de către partea vătămată prin care să recunoască faptul

că are o datorie la inculpat, cum martorul S.I. a refuzat să semneze un astfel de

înscris, ceea ce l-a determinat pe inculpat să-i arunce bere în față.

Același incident a fost

confirmat și de martora N.C.L. (audiată în cursul urmăririi penale, neputând fi

audiată în fața instanței, fiind plecată din țară), care a arătat că partea vătămată

i-a încredințat inelele de aur de pe mână și telefonul mobil cerându-i să le țină,

deoarece inculpatul vrea să i le ia, cum ulterior, la cererea inculpatului, martora

i-a restituit bunurile părții vătămate și cum inculpatul i-a cerut o hârtie și un

pix auzindu-l pe inculpat cum o amenința pe partea vătămată să scrie că îi este

dator cu suma de 150 euro, cerându-i și martorei să fie atentă. Martora a mai arătat

însă că îi este frică de N.E. care este un individ violent.

Aceste probe s-au coroborat

și cu declarațiile date în cadrul dosarului de fond (urmărire penală și primă instanță)

de martorul S.L.C., fratele părții vătămate, acesta arătând că în seara zilei de

24 martie 2005, s-a întâlnit cu fratele său care era însoțit de O.C.N., P.M.C. și

S.I., relatându-i incidentul din barul M., în cadrul căruia fusese deposedat de

inel, prin amenințări cu violență din partea inculpatului, inclusiv despre faptul

că inculpatul i-a cerut să semneze acel înscris potrivit căruia inelul fusese predat

în contul unei datorii.

Aceste probe s-au coroborat

și cu declarația martorului J.A., care a confirmat în cursul urmăririi penale că

inculpatul N.E. i-a vândut un inel cu suma de 2.500.000 ROL, același inculpat spunându-i

că partea vătămată va veni să-l răscumpere, declarație menținută parțial în fața

instanței de fond.

Partea vătămată și fratele

acestuia, martorul S.L.C., au învederat instanței că asupra lor s-au exercitat permanent

presiuni și amenințări din partea familiei inculpatului.

Sub imperiul acestor amenințări,

partea vătămată a arătat că a depus la dosarul cauzei declarațiile extrajudiciare

în care a relatat că plângerea și declarațiile date nu ar reflecta adevărul, inelul

în cauză fiind remis de bună voie inculpatului în contul unei datorii pe care ar

fi avut-o la acesta și că niciun moment inculpatul nu a uzat de violențe (Dosar

nr. 8814/P/2005 al Tribunalului Timiș, respectiv Dosar nr. 3013/2006 al Tribunalului

Bihor).

Explicațiile părții vătămate

și ale fratelui acestuia, date personal în fața instanței de fond, dar și prin înscrisurile

depuse la dosar, înlătură veridicitatea situației de fapt prezentată prin aceste

declarații extrajudiciare ale părții vătămate dar și veridicitatea declarației dată

de martor în cadrul rejudecării cauzei.

Astfel, partea vătămată

a relatat că aceste declarații extrajudiciare au fost date sub imperiul unor amenințări

permanente din partea familiei inculpatului, înaintând Tribunalului Timiș o cerere

prin care a învederat instanței că este supus unor presiuni permanente din partea

familiei inculpatului, solicitând a se lua măsuri pentru a fi lăsat în pace, nu

numai el, dar și membrii familiei sale, respectiv martorii oculari care au ajuns

în situația de a le fi teamă să mai iasă în oraș.

Și fratele acestuia, martorul

S.L.C. a declarat în cursul judecării fondului cauzei, că l-a însoțit pe fratele

său la Oradea pentru a-l ști în siguranță în contextul amenințărilor cu moartea

sau cu incendierea pe care le-a primit de la membrii familiei inculpatului, martorul

confirmând de asemenea și lipsa de veridicitate a declarațiilor extrajudiciare,

scrise și semnate de partea vătămată sub imperiul acestor amenințări.

În ciuda acestor declarații,

cu ocazia reaudierii sale în procedura de rejudecare, martorul S.L.C. și-a schimbat

toate declarațiile anterioare, arătând că le-a dat probabil din răzbunare și din

ură față de persoanele de etnie rromă din localitate arătând că nu știe nimic de

amenințările la care a fost suspus fratele său, în condițiile în care chiar la dosarul

de rejudecare, a depus un înscris în care a motivat neprezentarea sa prin aceea

că nu îi este asigurată protecția, atitudine care nu face decât să susțină realitatea

temerilor părții vătămate.

Și atitudinea martorilor

audiați în cauză au susținut presupunerea rezonabilă a existenței unor astfel de

presiuni, în condițiile în care după ce au dat declarații constante în cursul urmăririi

penale și în fața instanțelor, ulterior, succesiv, fără explicații plauzibile, după

perioade mari de timp de la data incidentului, au prezentat o altă stare de fapt

care să infirme acuzațiile aduse inculpatului, depunând în acest sens, întotdeauna

prin apărătorii aleși ai inculpatului, la dosarul cauzei (inclusiv la dosarul de

rejudecare) declarații notariale ori prezentându-se (de regulă numai după demersuri

susținute ale organelor judiciare) în fața instanțelor.

Astfel, martorii S.I.

și O.C.N. și-au schimbat la 3 respectiv 4 ani de la incident aceste declarații,

atât prin intermediul unor declarații notariale (depuse la dosar de către apărătorul

inculpatului) cât și în fața instanțelor care i-au reaudiat, inclusiv în cadrul

rejudecării cauzei, motivând în mod neplauzibil această schimbare (martorul O.C.N.

arătând că declarațiile inițiale le-a dat în contextul în care era minor, la sugestia

părții vătămate și a unui organ de cercetare penală, care l-ar fi învățat că ce

a declarat la poliție să declare și în fața instanței; martorul S.I. a arătat -

în declarația autentică - faptul că partea vătămată i-a solicitat să dea declarațiile

cu conținutul inițial, promițându-i lui și celorlalte persoane aflate în bar că

dacă va depune o mărturie favorabilă, vor câștiga o sumă mare de bani pe care o

vor împărți; ulterior și-a modificat această explicație, arătând - în cadrul rejudecării

cauzei - că declarațiile anterioare le-a dat pentru că a fost stresat și amenințat

de diferite persoane, că mai multe persoane i-au solicitat să declare în acel sens,

cerându-și scuze în fața instanței).

Și martorul J.A. și-a

schimbat declarațiile inițiale, fiind depusă la dosarul Tribunalului Timiș  în acest

scop, o declarație extrajudiciară dată în fața unui avocat (în care, contrar evidenței,

a arătat că a dat aceeași declarație și la poliție) și ulterior în fața instanței

de fond. În aceasta din urmă, deși susține că declarația dată în cursul urmăririi

penale este conformă realității, își modifică în parte depoziția, arătând că tranzacția

având ca obiect vânzarea inelului ar fi fost propusă de comun acord de inculpat

și partea vătămată, declarând, de asemenea, că ambii i-ar fi propus o eventuală

răscumpărare ulterioară a inelului, cu care a fost de acord și că, deși s-a întâlnit

în aceeași seară cu fratele victimei - martorul S.L.C. - nu a discutat nimic cu

acesta în legătură cu inelul în cauză, inel pe care de altfel l-a vândut ulterior

unei terțe persoane.

La rândul său, martorul

D.C. a recunoscut (în fața Curții de Apel Oradea) că a fost contactat de tatăl inculpatului

pentru a da declarație în prezenta cauză.

Și martorul P.I., a recunoscut

că la solicitarea tatălui inculpatului s-a deplasat împreună cu acesta la unitatea

militară din Lugoj (în care partea vătămată își satisfăcea stagiul militar) cu scopul

declarat de tatăl inculpatului, de a lua părții vătămate o declarație pe care s-o

depună la dosarul cauzei, ocazie cu care, la solicitarea aceleiași persoane, partea

vătămată a dat una din declarațiile sale extrajudiciare.

Declarații notariale au

mai dat și A.F.P., la 1 an și 7 luni de la data incidentului (cu toate că se respinsese

cererea de probațiune în ceea ce-l privește pe acesta și pe A.V.), S.M.D. și C.B.C.

la peste 5 ani de la data incidentului (ambele declarații notariale fiind date în

anul 2010, la un interval de o zi), toate aceste declarații fiind date „pentru a

folosi domnului N.E.”, dar și martorul P.I., toate depuse la dosarul cauzei de către

inculpat, prin apărător ales.

Toate aceste declarații

notariale sunt lipsite de valoare probatorie, au un caracter extrajudiciar, contravin

principiului nemijlocirii și contradictorialității, dar și dispozițiilor art. 327

C. proc. pen., sunt date in favorem, la o perioadă de timp însemnată de la data

incidentului din barul M., motiv pentru care acestea nu pot servi ca mijloc de probă

față de prevederile art. 64 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Pentru aceste motive,

Tribunalul a apreciat că aceste declarații nu pot fi avute în vedere la soluționarea

cauzei.

De altfel, schimbarea

de către martori, în cadrul rejudecării cauzei, a declarațiilor date anterior (în

cursul urmăririi penale și a judecării cauzei în fond), prezentarea unei situații

de fapt diferite la o perioadă însemnată de timp de la data incidentului, declarații

analizate prin prisma explicațiilor neplauzibile legate de schimbarea atitudinii

lor procesuale, declarații analizate în contextul presiunilor și amenințărilor invocate

în mod repetat de către partea vătămată și fratele acestuia (urmate de schimbarea

inclusiv a declarației fratelui părții vătămate după ce el însuși a expus natura

tuturor acestor amenințări), aspecte analizate și prin prisma faptului că majoritatea

martorilor au dat (anterior prezentării la instanțe) și declarații notariale pentru

a folosi inculpatului (unii recunoscând explicit că au fost contactați în acest

sens de familia inculpatului) și că toate aceste declarații notariale au fost depuse

la dosarul cauzei (în toate fazele de judecată) de către apărătorii aleși ai inculpatului,

dovedesc lipsa de veridicitate a situației de fapt prezentată și caracterul pro

causa a acestor declarații (atât cele extrajudiciare, cât și cele date în cadrul

rejudecării cauzei).

Acestea sunt motivele

pentru care și în cadrul rejudecării, instanța a apreciat că declarațiile date de

martori inițial în cursul urmăririi penale și în fața instanțelor de fond sunt corespunzătoare

adevărului și că situația de fapt prezentată în aceste declarații este cea reală.

Ca și instanțele de fond

și în rejudecarea cauzei, Tribunalul a apreciat că fapta condamnatului așa cum a

fost descrisă și dovedită mai sus întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. și că în

mod corect s-a înlăturat starea de recidivă (având în vedere că pedeapsa de 1 an

și 2 luni închisoare, cu suspendare condiționată, aplicată prin sentința penală

nr. 242 din 24 aprilie 2001 a Judecătoriei Lugoj, definitivă prin neapelare, fiind

grațiată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 543/2002, termenul de încercare

de 3 ani și 2 luni, redus corespunzător, în conformitate cu art. 120 alin. (2)

C. pen., cu durata pedepsei pronunțate, s-a împlinit anterior datei săvârșirii faptei

ce face obiectul cauzei).

Sub acest aspect, cererea

condamnatului, formulată prin apărător ales, în sensul schimbării încadrării juridice

în infracțiunea de șantaj, este nefondată.

Din cuprinsul probatoriului

analizat atât în cadrul rejudecării cauzei cât și în cadrul judecății de fond, rezultă

neechivoc că amenințările condamnatului la adresa părții vătămate și smulgerea de

către același condamnat a inelului de pe degetul părții vătămate, împotriva voinței

sale, s-au realizat simultan (în barul M., în prezența mai multor persoane), acesta

fiind momentul deposedării părții vătămate prin violență, fiind lipsit de relevanță

faptul că imediat ulterior acestei deposedări, condamnatul și partea vătămată au

plecat împreună la barul din apropiere pentru a se valorifica respectivul inel și

pentru a se însuși suma de bani obținută de către inculpat.

Această acțiune complexă

a condamnatului (amenințarea și deposedarea părții vătămate prin violență de inelul

său) realizează elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută de

art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. și nu de șantaj, prevăzută de art. 194 alin.

(1) C. pen.

În cazul infracțiunii

de șantaj, constrângerea părții vătămate trebuie să fie de natură a-i crea acesteia

o stare de temere de natură să o determine să acționeze în viitor, după un anumit

interval de timp (și nu imediat) într-un alt mod decât acela pe care și-l dorește.

De asemenea, în cazul

infracțiunii de șantaj, constrângerea nu este urmată de o deposedare a victimei

din partea autorului constrângerii, ci de o acțiune a victimei de a da, a face,

a nu face sau a suferi ceva.

Ori niciunul din aceste

elemente specifice infracțiunii de șantaj nu se regăsesc în situația de fapt pentru

care inculpatul este judecat.

Prin urmare, nu s-a impus

modificarea încadrării juridice dată faptei inculpatului, pentru care acesta a fost

condamnat definitiv și deci nici admiterea cererii sale de rejudecare pentru acest

motiv.

Admiterea cererii de rejudecare

nu s-a impus nici pentru modificarea cuantumului pedepsei și a modalității de executare

a acesteia, stabilite de instanțele care au pronunțat hotărârea definitivă, în raport

de criteriile înscrise în baza art. 72 C. pen.

Gravitatea concretă a

faptei condamnatului (într-un local, fără să se sfiască de prezența mai multor persoane),

atitudinea amenințătoare a acestuia (inclusiv la adresa unora din persoanele prezente

- spunându-i ospătarei să-i aducă bunurile lăsate de partea vătămată, amenințând

un martor care a refuzat să semneze acel înscris), personalitatea condamnatului

(cunoscut ca fiind o persoană violentă, aspect recunoscut și de martori), antecedentele

sale penale, dar și atitudinea sa procesuală (deși a lipsit la toate termenele de

judecată - în fond, apel, recurs, condamnatul a avut cunoștință de întreaga procedură

desfășurată împotriva sa, dar a refuzat să se prezinte în fața instanței, depunând

în schimb înscrisuri olografe și concluzii, formulând cereri de probațiune și apărări

atât prin înscrisurile depuse personal, cât și prin înscrisurile depuse ori concluziile

expuse de apărătorii săi aleși), toate acestea dovedesc justețea pedepsei stabilite

de instanțele de fond.

Pentru toate acestea,

instanța a apreciat că soluția impusă de prevederile art. 522

1

C.

proc. pen. cu referire la art. 406 alin. (4) C. proc. pen., este aceea de respingere

a cererii de rejudecare.

Astfel, potrivit art.

406 alin. (4) C. proc. pen., a cărui denumire marginală este „Soluțiile după rejudecare",

prevedere la care face trimitere art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen., dacă

instanța constată că cererea de revizuire (de rejudecare în cauza de față) este

neîntemeiată, o respinge.

Acest alineat al art.

406 alin. (4) C. proc. pen., se coroborează pe deplin cu alin. (1) al aceluiași

art., potrivit căruia numai dacă se constată că cererea de revizuire (de rejudecare

în cauza de față) este întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă

revizuirea (rejudecarea în cauza de față) și pronunță o noua hotărâre potrivit dispozițiilor

art. 345 - 353, care se aplică în mod corespunzător.

Textele de lege anterior

citate nu lasă loc niciunei interpretări și niciunei distincții.

Prin urmare, în măsura

în care instanța de rejudecare, după readministrarea probatoriului ori după administrarea

probelor noi, urmare a admiterii în principiu a cererii de rejudecare, ajunge la

aceeași soluție - sub aspectul tuturor aspectelor - nu procedează la anularea hotărârii

pronunțate în cauza supusă rejudecării, ci respinge cererea de rejudecare.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat condamnatul la plata sumei de 1000 RON, cheltuielile

judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe

penale, a declarat apel penal condamnatul N.E., solicitând admiterea apelului, desființarea

sentinței atacate și în urma

readministrării probatoriului

și a reținerii art. 320

1

C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată.

În susținerea motivelor

de apel a arătat că

în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

320

1

C. proc. pen., și ca atare, reducerea

cuantumului pedepsei aplicată de către instanța de fond. Apreciază că, raportat

la data comiterii faptei, respectiv anul 2005, rezonanța negativă în rândul opiniei

publice s-a risipit, fiind grefată de un conflict dintre etniile rome, cauza fiind

strămutată de la Tribunalul Timiș. Ține să precizeze că mai sunt și unele aspecte

de reținut, strict legate de persoana inculpatului, care este bolnav, și-a pierdut

piciorul stâng, iar cel drept este bolnav, astfel că persoana sa nu mai poate prezenta

un pericol pentru ordinea publică.

Prin decizia penală

nr. 17/A din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul condamnatului cu obligarea sa la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri,

condamnatul a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea hotărârii și în rejudecare

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de

art. 211 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 194 C. pen. cu aplicarea

art. 74 - 76 C. pen. și suspendarea executării pedepsei în temeiul art. 81 sau 86

1

C. pen.; că în rejudecare instanțele au decis arbitrar ce probe servesc adevărului;

probele nu dovedesc vinovăția și în sfârșit prin lipsa rolului activ al instanței

nu s-a aplicat dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Examinând recursul în

raport de criticile formulate ce cad sub incidența dispozițiilor art. 385

9

pct. 10, 17 și 14 C. proc. pen. dar și din oficiu în limitele impuse de art. 385

9

alin. (3) teza I C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată că, instanțele în mod corect au reținut după administrarea

probelor că nu s-au modificat sub aspect probator elementele stării de fapt în ce

privește vinovăția inculpatului.

Admiterea în principiu

a cererii de rejudecare nu au efect asupra hotărârii de condamnare.

Astfel în rejudecarea

cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanța socotește că nu

are nicio influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți; va respinge

cererea de rejudecare și va menține hotărârile pronunțate, această soluție rezultând

din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen.

Or, așa cum s-a arătat

instanța a administrat probele necesare elucidării laturii obiective și subiective

ale cauzei din care rezultă că la 24 martie 2005 prin amenințarea cu un cuțit i-a

smuls părții vătămate S.V.N. inelul de pe deget, inel care ulterior a fost vândut

martorului

J.A.

cu suma de 2.500.000 ROL, acesta restituindu-l ulterior părții vătămate prin intermediul

fratelui său S.L.C.

Astfel, instanța de fond,

în urma judecării cererii, după administrarea probatoriului a solicitat și dispus,

cu respectarea principiilor contradictorialității și nemijlocirii în vederea asigurării

complete a dreptului la apărare, conform dispozițiilor art. 6 C. proc. pen., a celorlalte

norme ce garantează realizarea dreptului la apărare, în vederea asigurării unui

proces echitabil, precum și coroborării mijloacelor de probă, în ansamblul lor,

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 406 C. proc. pen. referitoare la soluțiile

după rejudecare.

Constatând că nu sunt

contradicții între soluția pronunțată prin sentința penală nr. 25/2007 definitivă

prin decizia penală nr. 2212/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cele

reieșite ca urmare a administrării probelor prin cererea de rejudecare după extrădare

(fără a mai relua motivele pe care Înalta Curte și le însușește) în mod temeinic

și legal s-a respins cererea de revizuire.

Pentru aceste considerente

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat recursul declarat de condamnat.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul N.E. împotriva deciziei penale nr. 17/A din 16

februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Obligă recurentul condamnat

la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 24 aprilie

2012.