ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 663/2004

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr.298/24 iunie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, au fost condamnați inculpații H.M. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) combinat cu alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – 209 alin. (1) lit. e), g) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; la pedeapsa de câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art.208 – 209 alin. (1) lit. e), g) cu aplicarea art. 33 lit.a) C. pen.

În temeiul art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și H.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c combinat cu alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen. S-a făcut aplicarea art.71, 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus durata reținerii și arestării preventive de la 28 noiembrie 2002, la zi pentru inculpatul H.M. și reținerea din data de 27 noiembrie 2002 pentru inculpatul H.I. În baza art. 350 C. proc. pen. s-a reținut starea de arest a inculpatului H.M. În baza art.14, 15 și 346 C. proc.

pen. s-a luat act că prejudiciile cauzate părților civile G.M. și Ș.M. au fost integral recuperate, iar partea civilă I.V. nu a formulat pretenții civile împotriva inculpaților (fiindu-i restituit un inel din aur și nedorind despăgubirea sa pentru suma de 200.000 lei și o lanternă în valoare de 80.000 lei). În baza art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpați a sumei de 280.000 lei dobândită prin săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art.191 C. proc. pen. inculpații au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare în sumă de câte 4.000.000 lei fiecare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: În seara zilei de 31 octombrie 2002, inculpații H.M.

și H.I. au acostat-o pe partea vătămată I.V. pe drum, au lovit-o și au deposedat-o de un inel din aur, o lanternă și suma de 200.000 lei. Partea vătămată a suferit leziuni care nu au necesitat acordarea de zile de îngrijire medico – legală. La data de 9 octombrie 2002, în jurul orei 18 00 , inculpatul H.M. a sustras din autoturismul părții vătămate G.M., parcat în loc public, un radiocasetofon în valoare de 600.000 lei. În seara zilei de 25 noiembrie 2002, inculpatul H.M. a sustras radiocasetofonul din autoturismul proprietatea părții vătămate Ș.M., cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoare de 600.000 lei. Bunurile sustrase au fost recuperate și restituite părților vătămate, cu excepția lanternei și a sumei de bani.

Situația de fapt și vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: plângerile și declarațiile părților vătămate, certificat medico – legal, proces – verbal de percheziție domiciliară, proces – verbal de recunoaștere din grup, proces – verbal de confruntare, planșe fotografice, declarațiile martorilor, declarațiile inculpaților. Inculpatul H.M. a recunoscut săvârșirea infracțiunilor, în timp ce fratele său H.I. a negat comiterea acestora. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 457 din 20 octombrie 2003, a respins ca nefondate apelurile inculpaților, deducând prevenția la zi și prelungind măsura arestării preventive a inculpatului H.M. pe o durată de 30 zile, de la 26 octombrie 2003 la 25 noiembrie 2003, inclusiv.

Inculpații au fost obligați să plătească statului câte 500.000 lei cheltuieli judiciare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații. Inculpatul H.M. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de tâlhărie în infracțiunea de însușire a bunului găsit prevăzută de art. 216 C. pen. În subsidiar a solicitat trimiterea cauzei instanței de fond în vederea completării cercetării judecătorești. Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 385 9 pct.17 și 10 C. proc. pen. Inculpatul H.I. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și achitarea în temeiul dispozițiilor art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., motivul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 385 9 pct.18 C. proc. pen. Examinând recursurile, Curtea constată că acestea nu sunt fondate. Din analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de judecată au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică legală și temeinică. Deși inculpatul H.I. a negat participarea sa la agresarea și deposedarea de bunuri a victimei I.V., iar inculpatul H.M. a invocat numele unei alte persoane ca fiind coautor la săvârșirea faptei tocmai pentru a-și proteja fratele, contribuția susnumitului la lovirea victimei și la sustragerea banilor și bunurilor acesteia este pe deplin dovedită.

Partea vătămată a declarat că a fost atacat și jefuit de frații H. arătând în ce anume au constat acțiunile întreprinse de fiecare dintre aceștia; totodată, i-a recunoscut din grup pe cei doi agresori. Martorii circumscriu – prin declarațiile lor – împrejurări legate de comiterea faptei și care se coroborează cu declarațiile părții vătămate și concluziile certificatului medico–legal. Partea vătămată I.V. a precizat că inculpatul H.M. i-a smuls inelul de pe deget, împrejurare care confirmă violența cu care făptuitorul s-a manifestat împotriva victimei. Experimentul efectuat în cauză a demonstrat că inelul era bine fixat pe degetul victimei și nu ieșea decât cu relativă greutate, după mai multe răsuciri, ceea ce exclude susținerea inculpatului H.M.

în sensul că ar fi găsit inelul căzut în drum, de unde și l-a însușit. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că probatoriul administrat în cauză este îndestulător stabilirii situației de fapt și convingător interpretat și analizat de către instanța de judecată, astfel că nu se impune completarea acestuia. Toate probele solicitate de inculpatul H.M. au fost administrate, numele martorului P.M. nefiind vreodată menționat și nici ce împrejurare anume se tinde a se demonstra prin audierea acestuia. Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a procedat corect reținând vinovăția ambilor inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.b și combinat cu alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.

și, constatând că în cauză nu există alte motive de casare, urmează să respingă recursurile acestora ca nefondate. Timpul arestării preventive a inculpatului H.M. se va deduce de la 27 noiembrie 2002 la 4 februarie 2004 din durata pedepsei aplicate. Recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul pentru apărarea din oficiu avansându-se din fondul Ministerului Justiției. Văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen. și art.88 C. pen., art.192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații H.M. și H.I. împotriva deciziei penale nr. 457 din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului H.M. de la 27 noiembrie 2002 la 4 februarie 2004. Obligă pe fiecare recurent la plata sumei de câte 1.6 00.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă.