ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 663/2004

Asupra

recursurilor de față:

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr.298/24 iunie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, au fost

condamnați inculpații H.M. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) combinat

cu alin. (2

1

) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat prevăzută de art. 208 – 209 alin. (1) lit. e), g) cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.; la pedeapsa de câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de furt calificat prevăzută de art.208 – 209 alin. (1) lit. e), g)

cu aplicarea art. 33 lit.a) C. pen.

În

temeiul art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate,

inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și  H.I.

la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c combinat cu alin. (2

1

)

lit. a), cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen.

S-a

făcut aplicarea art.71, 64 C. pen.

În baza

art. 88 C. pen. s-a dedus durata reținerii și arestării preventive de la 28

noiembrie 2002, la zi pentru inculpatul H.M. și reținerea din data de 27

noiembrie 2002 pentru inculpatul H.I.

În baza

art. 350 C. proc. pen. s-a reținut starea de arest a inculpatului H.M.

În baza

art.14, 15 și 346 C. proc. pen. s-a luat act că prejudiciile cauzate părților

civile G.M. și Ș.M. au fost integral recuperate, iar partea civilă I.V. nu a

formulat pretenții civile împotriva inculpaților (fiindu-i restituit un inel

din aur și nedorind despăgubirea sa pentru suma de 200.000 lei și o lanternă în

valoare de 80.000 lei).

În baza

art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpați a sumei de

280.000 lei   dobândită prin săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În baza

art.191 C. proc. pen. inculpații au fost obligați la plata cheltuielilor

judiciare în sumă de câte 4.000.000 lei fiecare.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

În

seara zilei de 31 octombrie 2002, inculpații H.M. și H.I. au acostat-o pe

partea vătămată I.V. pe drum, au lovit-o și au deposedat-o de un inel din aur,

o lanternă și suma de 200.000 lei. Partea vătămată a suferit leziuni care nu au

necesitat acordarea de zile de îngrijire medico – legală.

La data

de 9 octombrie 2002, în jurul orei 18

00

, inculpatul H.M. a sustras

din autoturismul părții vătămate  G.M., parcat în loc public, un radiocasetofon

în valoare de 600.000 lei.

În

seara zilei de 25 noiembrie 2002, inculpatul H.M. a sustras radiocasetofonul

din autoturismul proprietatea părții vătămate Ș.M., cauzându-i acesteia un

prejudiciu în valoare de 600.000 lei.

Bunurile

sustrase au fost recuperate și restituite părților vătămate, cu excepția

lanternei și a sumei de bani.

Situația

de fapt și vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza materialului

probator administrat în cauză: plângerile și declarațiile părților vătămate,

certificat medico – legal, proces – verbal de

percheziție

domiciliară, proces – verbal de recunoaștere din grup, proces – verbal de

confruntare, planșe fotografice, declarațiile martorilor, declarațiile

inculpaților.

Inculpatul

H.M. a recunoscut săvârșirea infracțiunilor, în timp ce fratele său H.I. a

negat comiterea acestora.

Curtea

de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 457 din 20 octombrie 2003, a respins

ca nefondate apelurile inculpaților, deducând prevenția la zi și prelungind

măsura arestării preventive a inculpatului H.M. pe o durată de 30 zile, de la

26 octombrie 2003 la 25 noiembrie 2003, inclusiv.

Inculpații

au fost obligați să plătească statului câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs inculpații.

Inculpatul

H.M. a solicitat admiterea  recursului, casarea hotărârilor atacate și

schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de tâlhărie în  infracțiunea de

însușire a bunului găsit prevăzută de art. 216 C. pen. În subsidiar a solicitat

trimiterea cauzei instanței de fond în vederea completării cercetării

judecătorești.

Temeiul

juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 385

9

pct.17 și

10 C. proc. pen.

Inculpatul

H.I. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și achitarea

în temeiul dispozițiilor art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., motivul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 385

9

pct.18 C. proc. pen.

Examinând

recursurile, Curtea constată că acestea nu sunt fondate.

Din

analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că instanțele de judecată au reținut în mod corect situația

de fapt și vinovăția inculpaților, dând faptelor comise de aceștia încadrarea

juridică legală și temeinică.

Deși

inculpatul H.I. a negat participarea sa la agresarea și deposedarea de bunuri a

victimei I.V., iar inculpatul H.M. a invocat numele unei  alte  persoane  ca

fiind  coautor  la  săvârșirea  faptei tocmai pentru a-și proteja fratele,

contribuția susnumitului la lovirea victimei și la sustragerea banilor și bunurilor

acesteia  este pe deplin dovedită.

Partea

vătămată a declarat că a fost atacat și jefuit de frații H. arătând în ce anume

au constat acțiunile întreprinse de fiecare dintre aceștia; totodată, i-a

recunoscut din grup pe cei doi agresori.

Martorii

circumscriu – prin  declarațiile lor – împrejurări legate de comiterea faptei

și care se coroborează cu declarațiile părții vătămate și concluziile

certificatului medico–legal.

Partea

vătămată I.V. a precizat că inculpatul H.M. i-a smuls inelul de pe deget,

împrejurare care confirmă violența cu care făptuitorul s-a manifestat împotriva

victimei.

Experimentul

efectuat în cauză a demonstrat că inelul era bine fixat pe degetul victimei și

nu ieșea decât cu relativă greutate, după mai multe răsuciri, ceea ce exclude

susținerea inculpatului H.M. în  sensul că ar fi găsit inelul căzut în drum, de

unde  și l-a însușit.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că probatoriul administrat în cauză este

îndestulător stabilirii situației de fapt și convingător interpretat și

analizat de către instanța de judecată, astfel că nu se impune completarea

acestuia.

Toate

probele solicitate de inculpatul H.M. au fost administrate, numele martorului P.M.

nefiind vreodată menționat și nici ce împrejurare anume se tinde a se demonstra

prin audierea acestuia.

Pentru

aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond

a procedat corect reținând vinovăția ambilor inculpați pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.b și combinat cu

alin. (2

1

) lit. a) C. pen. și, constatând că în cauză nu există alte

motive de casare, urmează să respingă recursurile acestora ca nefondate.

Timpul

arestării preventive a inculpatului H.M. se va deduce de la 27 noiembrie 2002

la 4 februarie 2004 din durata pedepsei aplicate.

Recurenții

inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat,

onorariul pentru apărarea din oficiu avansându-se din fondul Ministerului

Justiției.

Văzând

dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 385

17

alin. (4) C. proc. pen. și art.88 C. pen., art.192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații H.M. și H.I.  împotriva deciziei

penale nr. 457 din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Deduce

din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului H.M. de la 27

noiembrie 2002  la 4 februarie 2004.

Obligă

pe fiecare  recurent

la plata

sumei de câte 1.6

00.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.