ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2212/2008

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 25/

P din 1 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 3013/2006,

în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei

reținute în sarcina inculpatului N.E., din infracțiunea prevăzută și pedepsită

de art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C.

pen., text în baza căruia s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 6

ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a) C. pen.

În baza art. 350 C. proc.

pen., a fost menținută măsura reținerii pe timp de 24 ore luată față de

inculpatul N.E. prin ordonanța din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiș, în dosar nr.

243/P/2005, cu efecte de la data prinderii acestuia.

S-a constatat că, partea

vătămată S.V.N. nu a formulat pretenții civile în cauză, prejudiciul fiind

recuperat prin restituire.

În baza art. 118 C. pen.,

s-a dispus confiscarea de la de inculpat a sumei de 250 RON, reprezentând folos

injust.

În baza art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea

statului.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

La data de 24 martie 2005,

într-un bar din localitatea Lugoj, jud. Timiș, inculpatul N.E. sub amenințarea

unui cuțit, i-a smuls părții vătămate S.V.N. un inel de pe deget, pe care

ulterior l-a vândut martorului J.A. cu suma de 2.500.000 lei.

Prejudiciul cauzat părții

vătămate a fost reparat în natură prin restituirea bunului.

Totodată, anterior deposedării

părții vătămate de inel, inculpatul i-a luat victimei, prin amenințare

lănțișorul de la gât și a obligat-o în același mod să scrie o declarație prin

care să ateste că-i datorează inculpatului o sumă de bani.

S-a mai reținut că

inculpatul s-a sustras atât de la urmărirea penală, cât și de la faza

cercetării judecătorești.

Instanța de fond a constatat

că inculpatul nu a comis fapta în stare de recidivă întrucât pedeapsa de un an

și 2 luni închisoare, cu suspendare condiționată, aplicată acestuia la Judecătoria

Lugoj prin sentința penală nr. 242 din 24 aprilie 2001 a fost grațiată, iar

termenul de încercare s-a împlinit anterior datei comiterii faptei care face

obiectul prezentului dosar.

A făcut aplicarea

dispozițiilor art. 18 C. pen., în sensul că a dispus confiscarea de la inculpat

a sumei de 2.500.000 lei reprezentând prețul pe care inculpatul l-a primit de

la martorul J.A. pentru inelul victimei, instanța apreciind că acea sumă

constituie folos necuvenit.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul N.E. solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și înlăturarea

măsurii prevăzută de art. 118 C. pen., pe care a apreciat-o ca fiind dispusă în

mod nelegal de către instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 127/A/2007

din 27 noiembrie 2007 Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

a admis apelul inculpatului, a desființat sentința penală atacată în sensul că

s-a limitat conținutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului la art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și s-a înlăturat dispoziția privind

menținerea măsurii reținerii pe timp de 24 ore luată față de inculpat prin

ordonanța I.P.J. Timiș, din 6 mai 2005 în dosar nr. 243/P/2005.

S-a menținut restul

dispozițiilor sentinței penale atacate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele.

Faptul că prima instanță a

apreciat corect starea de fapt și vinovăția inculpatului, în ceea ce privește comiterea

de către acesta a infracțiunii de tâlhărie, astfel că cererea apelantului de a

se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost

considerată ca inacceptabilă de către instanța de control judiciar.

Totodată, instanța de apel a

considerat, ca neîntemeiată, susținerea apelantului inculpat în sensul că măsura

confiscării ar fi fost luată fără temei de către prima instanță, observând că

inculpatul a dobândit suma de 2.500.000 lei, ca urmare a infracțiunii, sumă ce

reprezintă un folos injust pentru inculpat.

În schimb, examinând cauza

din oficiu, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este

nelegală și netemeinică în ceea ce privește, pe de o parte reținerea cu titlu

de pedeapsă accesorie a interzicerii dreptului de a alege prevăzut în conținutul

art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. și pe de altă parte cu privire la

menținerea reținerii pe o durată de 24 ore a inculpatului N.E., dispusă prin

ordonanța din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiș.

Împotriva deciziei penale a

Curții de Apel Oradea a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru motivele

arătate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând actele și

lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs susținute și din oficiu,

Înalta Curte va respinge recursul inculpatului, din considerentele ce se vor

arăta în cele ce succed.

În ceea ce privește cererea

formulată de recurentul inculpat de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10

lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în

raport cu probatoriul administrat în cauză, nu există nici un dubiu că sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.

211 alin. (2) lit. c) C. pen., comisă de inculpat.

Astfel, din declarațiile

părților vătămate S.V.N., S.I., O.C. și P.M.C., martori oculari la fața

locului, rezultă fără echivoc, faptul că inculpatul a deposedat partea vătămată

de un inel, sub amenințare cu un cuțit și, a obligat-o să consemneze într-un

înscris intitulat „declarație” că inelul i l-a lăsat inculpatului de bună voie.

Înalta Curte constată că în

mod judicios prima instanță a înlăturat declarația extrajudiciară a martorului

J.A. în sensul că acesta ar fi cumpărat inelul de la inculpat și de la partea

vătămată și a martorului P.I., ca fiind subiectivă și pentru că nu se

coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

În același mod, instanța

supremă, observă că instanța de apel a examinat corect declarațiile date în

fața sa, la cererea apărării, de către martorii P.A., și D.C.

Declarația martorului P.A. a

fost considerată de către instanța de apel ca fiind într-adevăr nerelevantă,

deoarece rezultă că acest martor nu a fost prezent la fața locului în momentul

când inculpatul a deposedat partea vătămată de inel, iar depoziția martorului D.C.

a fost apreciată ca fiind nesinceră întrucât, după 2 ani și 6 luni de la producerea

incidentului, această declarație vine în contradicție cu declarațiile

martorilor aflați în bar la momentul faptei, consemnate pe timpul urmăririi

penale ori în faza cercetării judecătorești.

Prin urmare, Înalta Curte observă

că instanțele anterioare au realizat o examinare amplă și judicioasă a

probatoriului administrat în cauză, și au ajuns la concluzia indubitabilă că

inculpatul N.E. a comis, cu vinovăție, infracțiunea de tâlhărie, împrejurare în

care nu se poate reține cererea formulată de inculpat de a se dispune achitarea

sa.

În ceea ce privește solicitarea

subsidiară a recurentului inculpat de reindividualizare judiciară a pedepsei,

Înalta Curte constată că nici această cerere nu este întemeiată.

În mod corect instanța de

control judiciar a apreciat că prima instanță, la individualizarea pedepsei a

valorificat judicios criteriile prevăzută de art. 72 C. pen., ținând cont de

pericolul social concret al faptei comise de inculpat și de conduita sa

anterioară săvârșirii faptei, precum și pe timpul desfășurării procesului

penal.

Astfel, instanțele

anterioare au reținut că pericolul social concret al infracțiunii rezultă din

modul în care a fost săvârșită și anume în public, prin intimidări și

amenințări ale martorilor și părții vătămate.

Totodată, în procesul de

individualizare judiciară a pedepsei s-a avut în vedere împrejurarea că inculpatul

era cunoscut în comunitate ca fiind o persoană violentă, faptul că potrivit

fișei de cazier judiciar nu se află pentru prima oară în conflict cu legea

penală și că pe timpul procesului a avut o atitudine de sfidare a organelor

judiciare, neprezentându-se în fața acestora când a fost citat.

Reținând toate aceste elemente,

instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată, atât

în ceea ce privește cuantumul de 6 ani închisoare, cât și modalitatea de

executare, prin privare de libertate, aptă să contribuie la corectarea

comportamentului acestuia și să asigure îndeplinirea funcțiilor de constrângere,

reinserție socială și de prevenire a comiterii altor infracțiuni.

În raport cu cele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. împotriva

deciziei penale nr. 127/ A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția

penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul inculpat N.E. împotriva deciziei penale nr. 127/

A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze

cu minori.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 iunie 2008.