ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2212/2008

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 25/ P din 1 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 3013/2006, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului N.E., din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., text în baza căruia s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 6 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută măsura reținerii pe timp de 24 ore luată față de inculpatul N.E.

prin ordonanța din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiș, în dosar nr. 243/P/2005, cu efecte de la data prinderii acestuia. S-a constatat că, partea vătămată S.V.N. nu a formulat pretenții civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin restituire. În baza art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea de la de inculpat a sumei de 250 RON, reprezentând folos injust. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: La data de 24 martie 2005, într-un bar din localitatea Lugoj, jud. Timiș, inculpatul N.E. sub amenințarea unui cuțit, i-a smuls părții vătămate S.V.N. un inel de pe deget, pe care ulterior l-a vândut martorului J.A.

cu suma de 2.500.000 lei. Prejudiciul cauzat părții vătămate a fost reparat în natură prin restituirea bunului. Totodată, anterior deposedării părții vătămate de inel, inculpatul i-a luat victimei, prin amenințare lănțișorul de la gât și a obligat-o în același mod să scrie o declarație prin care să ateste că-i datorează inculpatului o sumă de bani. S-a mai reținut că inculpatul s-a sustras atât de la urmărirea penală, cât și de la faza cercetării judecătorești. Instanța de fond a constatat că inculpatul nu a comis fapta în stare de recidivă întrucât pedeapsa de un an și 2 luni închisoare, cu suspendare condiționată, aplicată acestuia la Judecătoria Lugoj prin sentința penală nr. 242 din 24 aprilie 2001 a fost grațiată, iar termenul de încercare s-a împlinit anterior datei comiterii faptei care face obiectul prezentului dosar.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 18 C. pen., în sensul că a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500.000 lei reprezentând prețul pe care inculpatul l-a primit de la martorul J.A. pentru inelul victimei, instanța apreciind că acea sumă constituie folos necuvenit. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul N.E. solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și înlăturarea măsurii prevăzută de art. 118 C. pen., pe care a apreciat-o ca fiind dispusă în mod nelegal de către instanța de fond. Prin decizia penală nr. 127/A/2007 din 27 noiembrie 2007 Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatului, a desființat sentința penală atacată în sensul că s-a limitat conținutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

și s-a înlăturat dispoziția privind menținerea măsurii reținerii pe timp de 24 ore luată față de inculpat prin ordonanța I.P.J. Timiș, din 6 mai 2005 în dosar nr. 243/P/2005. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței penale atacate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele. Faptul că prima instanță a apreciat corect starea de fapt și vinovăția inculpatului, în ceea ce privește comiterea de către acesta a infracțiunii de tâlhărie, astfel că cererea apelantului de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost considerată ca inacceptabilă de către instanța de control judiciar. Totodată, instanța de apel a considerat, ca neîntemeiată, susținerea apelantului inculpat în sensul că măsura confiscării ar fi fost luată fără temei de către prima instanță, observând că inculpatul a dobândit suma de 2.500.000 lei, ca urmare a infracțiunii, sumă ce reprezintă un folos injust pentru inculpat.

În schimb, examinând cauza din oficiu, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică în ceea ce privește, pe de o parte reținerea cu titlu de pedeapsă accesorie a interzicerii dreptului de a alege prevăzut în conținutul art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. și pe de altă parte cu privire la menținerea reținerii pe o durată de 24 ore a inculpatului N.E., dispusă prin ordonanța din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiș. Împotriva deciziei penale a Curții de Apel Oradea a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs susținute și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul inculpatului, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

În ceea ce privește cererea formulată de recurentul inculpat de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. Înalta Curte constată că, în raport cu probatoriul administrat în cauză, nu există nici un dubiu că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., comisă de inculpat. Astfel, din declarațiile părților vătămate S.V.N., S.I., O.C. și P.M.C., martori oculari la fața locului, rezultă fără echivoc, faptul că inculpatul a deposedat partea vătămată de un inel, sub amenințare cu un cuțit și, a obligat-o să consemneze într-un înscris intitulat „declarație” că inelul i l-a lăsat inculpatului de bună voie.

Înalta Curte constată că în mod judicios prima instanță a înlăturat declarația extrajudiciară a martorului J.A. în sensul că acesta ar fi cumpărat inelul de la inculpat și de la partea vătămată și a martorului P.I., ca fiind subiectivă și pentru că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. În același mod, instanța supremă, observă că instanța de apel a examinat corect declarațiile date în fața sa, la cererea apărării, de către martorii P.A., și D.C. Declarația martorului P.A. a fost considerată de către instanța de apel ca fiind într-adevăr nerelevantă, deoarece rezultă că acest martor nu a fost prezent la fața locului în momentul când inculpatul a deposedat partea vătămată de inel, iar depoziția martorului D.C.

a fost apreciată ca fiind nesinceră întrucât, după 2 ani și 6 luni de la producerea incidentului, această declarație vine în contradicție cu declarațiile martorilor aflați în bar la momentul faptei, consemnate pe timpul urmăririi penale ori în faza cercetării judecătorești. Prin urmare, Înalta Curte observă că instanțele anterioare au realizat o examinare amplă și judicioasă a probatoriului administrat în cauză, și au ajuns la concluzia indubitabilă că inculpatul N.E. a comis, cu vinovăție, infracțiunea de tâlhărie, împrejurare în care nu se poate reține cererea formulată de inculpat de a se dispune achitarea sa. În ceea ce privește solicitarea subsidiară a recurentului inculpat de reindividualizare judiciară a pedepsei, Înalta Curte constată că nici această cerere nu este întemeiată.

În mod corect instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță, la individualizarea pedepsei a valorificat judicios criteriile prevăzută de art. 72 C. pen., ținând cont de pericolul social concret al faptei comise de inculpat și de conduita sa anterioară săvârșirii faptei, precum și pe timpul desfășurării procesului penal. Astfel, instanțele anterioare au reținut că pericolul social concret al infracțiunii rezultă din modul în care a fost săvârșită și anume în public, prin intimidări și amenințări ale martorilor și părții vătămate. Totodată, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei s-a avut în vedere împrejurarea că inculpatul era cunoscut în comunitate ca fiind o persoană violentă, faptul că potrivit fișei de cazier judiciar nu se află pentru prima oară în conflict cu legea penală și că pe timpul procesului a avut o atitudine de sfidare a organelor judiciare, neprezentându-se în fața acestora când a fost citat.

Reținând toate aceste elemente, instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată, atât în ceea ce privește cuantumul de 6 ani închisoare, cât și modalitatea de executare, prin privare de libertate, aptă să contribuie la corectarea comportamentului acestuia și să asigure îndeplinirea funcțiilor de constrângere, reinserție socială și de prevenire a comiterii altor infracțiuni. În raport cu cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. împotriva deciziei penale nr. 127/ A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat N.E. împotriva deciziei penale nr. 127/ A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2008.