ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4127/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4127/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față ;
Din examinarea actelor și lucrărilor din
dosar constată următoarele:
Prin
decizia civilă nr. 22 din 13 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost
admis apelul declarat de Consiliul
Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 1646
din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5003/1285/2009 al Tribunalului Comercial
Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în întregime acțiunea
formulată de reclamanții Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și
obligată pârâta SC T.C. SRL să plătească suma de 228.833,24 RON reprezentând chirie
restantă și majorări de întârziere.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea
de Apel a avut în vedere următoarele:
Prin acțiunea civilă, având ca obiect pretenții,
reclamanții Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat
instanței de judecată ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pârâta SC
T.C. SRL la plata sumei de 228.833,24 RON, reprezentand chirie restantă actualizată
cu rata inflației în cuantum de 88.342 RON (pentru perioada februarie 2005-26
octombrie 2006) și 140.491,24 RON majorări de întârziere (pentru perioada aprilie
2005-31 august 2009), precum și obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere
până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 1646 din 20
aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 5003/1285/2009
s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca
și Municipiul Cluj-Napoca împotriva pârâtei SC T.C. SRL și, în consecință:
A fost obligată pârâta să plătească părții
reclamante suma de 60.310,64 RON cu titlu de chirie și majorări de întârziere datorate
pentru perioada 26 mai 2006-26 octombrie 2006 (data încetării contractului).
S-au respins ca prescrise pretențiile solicitate
pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006.
În acest sens s-a retinut ca fiind intemeiata
apararea paratei, respectiv ca odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un
drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii, iar o recunoaștere
ulterioară implinirii termenului de prescriptie nu mai poate produce efecte de intrerupere
a cursului prescriptiei deja implinite.
Curtea de Apel Cluj a apreciat ca fiind
gresita solutia primei instante in ce priveste respingerea ca prescrise a pretențiilor
solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006.
S-a reținut că recunoașterea unei creanțe
ulterior împlinirii termenului de prescripție naște un nou drept la acțiune al creditorului
tocmai în baza recunoașterii făcute de către debitorul care a ieșit din pasivitate.
Prin urmare, procesul-verbal de conciliere din 26 mai 2009 este un act prin care
un nou termen de prescripție începe să curgă în favoarea debitorului. Întrucât până
la data sesizării instanței acest nou termen nu s-a împlinit, soluția respingerii
ca prescrise a pretențiilor solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005
până în mai 2006 a fost considerată ca incorectă.
În consecință, instanța de apel a admis
apelul, a schimbat sentința apelată și a admis în întregime acțiunea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal,
a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL care a solicitat admiterea recursului, modificarea
deciziei recurate și respingerea apelului ca nefondat.
În motivarea recursului, în esență, s-a
arătat că
sunt îndeplinite
condițiile de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deși prin procesul-verbal de conciliere
administratorul firmei a recunoscut datoria la data de 26 mai 2009, pentru datoria
anterioară acestei date termenul de prescripție era deja împlinit.
Recunoașterea neurmată de plată nu are
valabilitate având în vedere faptul că art. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958 prevăd
că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului
la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii.
Conform art. 16 din același decret, prescripția
se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de
cel în folosul căruia curge prescripția.
Odată termenul de prescripție împlinit,
o recunoaștere ulterioară nu mai are ce întrerupe și deci ea nu mai e valabilă decât
în măsura în care este urmată de executare (caz în care sunt incidente prevederile
art. 20 din același decret).
De asemenea, s-a învederat că prescripția
nu a fost întreruptă prin înștiințarea de plată trimisă de către intimată la data
de 21 octombrie 2008, întrucât prescripția se întrerupe în conformitate cu art.
16 lit. c) printr-un act începător de executare, iar înștiințarea de plată nu este
nicidecum un act începător de executare.
În consecință, recurenta a solicitat admiterea
recursului așa cum a fost formulat.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimatele au solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului
sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este
fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958,
prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,
făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția.
Este reală împrejurarea că, prin procesul-verbal
de conciliere, reprezentantul pârâtei și-a însușit datoriile existente în sold la
data de 26 mai 2009, dar plata efectuată la data de 6 august 2009 nu este de natură
a întrerupe cursul prescripției, fiind ulterioară împlinirii termenului de prescripție.
Recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție nu produce efectul
întreruptiv la care se referă actul normative menționat, însă, dacă are loc și o
plată parțială, aceasta are efectul prevăzut de art. 20 din Decretul nr. 167/1958,
respectiv plata efectuată nu este supusă repetițiunii.
În consecință, Înalta Curte constată că
instanța de apel a făcut în cauză o greșită interpretare a dispozițiilor art. 16
din Decretul nr. 167/1958, fiind incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de considerentele expuse mai sus,
în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, formulat
de pârâta SC T.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunțată
de secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj,
pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul
Local al mun. Cluj prin Primar și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinței
comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâta SC T.C.
SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunțată
de secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj,
pe care o modifică în sensul că respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul
Local al mun. Cluj prin Primar și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinței
comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14
decembrie 2011.