ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4127/2011

Asupra recursului de față ; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 22 din 13 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 1646 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5003/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în întregime acțiunea formulată de reclamanții Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și obligată pârâta SC T.C. SRL să plătească suma de 228.833,24 RON reprezentând chirie restantă și majorări de întârziere.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele: Prin acțiunea civilă, având ca obiect pretenții, reclamanții Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat instanței de judecată ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pârâta SC T.C. SRL la plata sumei de 228.833,24 RON, reprezentand chirie restantă actualizată cu rata inflației în cuantum de 88.342 RON (pentru perioada februarie 2005-26 octombrie 2006) și 140.491,24 RON majorări de întârziere (pentru perioada aprilie 2005-31 august 2009), precum și obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 1646 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 5003/1285/2009 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Consiliul Local al mun.

Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva pârâtei SC T.C. SRL și, în consecință: A fost obligată pârâta să plătească părții reclamante suma de 60.310,64 RON cu titlu de chirie și majorări de întârziere datorate pentru perioada 26 mai 2006-26 octombrie 2006 (data încetării contractului). S-au respins ca prescrise pretențiile solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006. În acest sens s-a retinut ca fiind intemeiata apararea paratei, respectiv ca odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii, iar o recunoaștere ulterioară implinirii termenului de prescriptie nu mai poate produce efecte de intrerupere a cursului prescriptiei deja implinite.

Curtea de Apel Cluj a apreciat ca fiind gresita solutia primei instante in ce priveste respingerea ca prescrise a pretențiilor solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006. S-a reținut că recunoașterea unei creanțe ulterior împlinirii termenului de prescripție naște un nou drept la acțiune al creditorului tocmai în baza recunoașterii făcute de către debitorul care a ieșit din pasivitate. Prin urmare, procesul-verbal de conciliere din 26 mai 2009 este un act prin care un nou termen de prescripție începe să curgă în favoarea debitorului. Întrucât până la data sesizării instanței acest nou termen nu s-a împlinit, soluția respingerii ca prescrise a pretențiilor solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006 a fost considerată ca incorectă.

În consecință, instanța de apel a admis apelul, a schimbat sentința apelată și a admis în întregime acțiunea. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea apelului ca nefondat. În motivarea recursului, în esență, s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, deși prin procesul-verbal de conciliere administratorul firmei a recunoscut datoria la data de 26 mai 2009, pentru datoria anterioară acestei date termenul de prescripție era deja împlinit. Recunoașterea neurmată de plată nu are valabilitate având în vedere faptul că art. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii. Conform art. 16 din același decret, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Odată termenul de prescripție împlinit, o recunoaștere ulterioară nu mai are ce întrerupe și deci ea nu mai e valabilă decât în măsura în care este urmată de executare (caz în care sunt incidente prevederile art. 20 din același decret). De asemenea, s-a învederat că prescripția nu a fost întreruptă prin înștiințarea de plată trimisă de către intimată la data de 21 octombrie 2008, întrucât prescripția se întrerupe în conformitate cu art. 16 lit. c) printr-un act începător de executare, iar înștiințarea de plată nu este nicidecum un act începător de executare.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. Recursul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția. Este reală împrejurarea că, prin procesul-verbal de conciliere, reprezentantul pârâtei și-a însușit datoriile existente în sold la data de 26 mai 2009, dar plata efectuată la data de 6 august 2009 nu este de natură a întrerupe cursul prescripției, fiind ulterioară împlinirii termenului de prescripție.

Recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție nu produce efectul întreruptiv la care se referă actul normative menționat, însă, dacă are loc și o plată parțială, aceasta are efectul prevăzut de art. 20 din Decretul nr. 167/1958, respectiv plata efectuată nu este supusă repetițiunii. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut în cauză o greșită interpretare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, fiind incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele expuse mai sus, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, formulat de pârâta SC T.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunțată de secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul Local al mun.

Cluj prin Primar și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinței comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de pârâta SC T.C. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunțată de secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, pe care o modifică în sensul că respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul Local al mun. Cluj prin Primar și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinței comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.