ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 422/2016

Decizia nr. 422/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 612.867,22 RON reprezentând chirie restantă actualizată cu rata inflației, în cuantum de 235.231,92 RON pentru perioada 26 octombrie 2010-31 decembrie 2010 și 377.545,30 RON majorări de întârziere calculate până la data de 9 mai 2011, în baza contractului de închiriere din 16 noiembrie 2004; să dispună obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere până la data plății efective; să constate încetarea prin împlinirea termenului a contractului de închiriere din 16 noiembrie 2004 încheiat cu pârâta; să constate că după încetarea contractului de închiriere, raporturile contractuale dintre părți au continuat în temeiul tacitei relocațiuni, să dispună încetarea tacitei relocațiuni prin încetare unilaterală, să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în mun. Cluj-Napoca, str. R. nr. 2, jud. Cluj; să oblige pârâta la predarea spațiului în starea în care l-a primit și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 februarie 2012, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că majorează cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 909.035,11 RON formată din 307.747,93 RON reprezentând chirie restantă indexată cu rata inflației aferentă perioadei 26 octombrie 2006-decembrie 2011 și 682.287,18 RON majorări de întârziere calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 23 ianuarie 2012. De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere în procent de 0,1% pe zi întârziere, iar începând cu 1 august 2010 în procent de 0,5% pe zi, conform HCL nr. 284/2010, până la data plății efective.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 969 alin. (1), art. 1073, art. 1436 și art. 1437 C. civ., Legea nr. 571/2003, O.G. nr. 92/2003, HCL nr. 284/2010 și art. 115 din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G. nr. 20/2005.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii investițiilor necesare și utile efectuate în imobil, compensarea sumelor rezultate din pretențiile reclamanților și încuviințarea dreptului de retenție asupra imobilului până la achitarea sumelor rămase în urma compensării.

În ședința publică din data de 3 mai 2012, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru pretențiile aferente perioadei 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (4) noul C. civ., potrivit cărora, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În argumentarea soluției, prima instanță a considerat incidența termenului general de prescripție, dat fiind natura juridică a chiriei datorate care nu este supusă reglementărilor normelor de drept fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2281 din 17 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, în limitele rămase ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008.

A fost admisă excepția nelegalei timbrări și, în consecință, a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta SC A. SRL.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, a constatat că între părțile litigante s-a încheiat la data de 16 noiembrie 2004, contractul de închiriere, având ca obiect suprafețele locative folosite în exclusivitate, respectiv spațiul în suprafață de 233,61 mp, din Cluj-Napoca, str. R., fără a se preciza numărul administrativ al imobilului și apartamentul, pentru o perioadă de 2 ani cu începere de la data de 26 octombrie 2004 și până la 26 octombrie 2006.

S-a reținut că potrivit art. 4 din contractul încheiat, chiria lunară pentru folosirea spațiului, este cea stabilită prin acte normative ale Guvernului, Parlamentului și Hotărârii Consiliului Local și se indexează cu rata inflației, iar conform art. 16 din contract, pentru neplata chiriei la termen, locatorul s-a obligat la plata dobânzilor și penalităților legale pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi lucrătoare aceleia când suma a fost exigibilă.

Prima instanță a reținut că, reclamanții au depus un calcul al debitului și al majorărilor de întârziere, precum și fișe de calcul a chiriei, fără însă să indice vreo modalitate concretă de calcul, dată fiind modalitatea ambiguă în care a fost stabilită chiria prin art. 4 din contract. S-a apreciat ca fiind aceeași situația pretinselor dobânzi și penalități de întârziere, întrucât cuantumul acestora, în lipsa indicării vreunui act normativ care a fost avut în vedere de părți la încheierea actului juridic, nu poate fi identificat.

Raportat la aspectele anterior reținute, având în vedere, totodată, și soluția pronunțată cu privire la prescripția dreptului la acțiune pentru perioada arătată, instanța din oficiu, a dispus efectuarea unei expertize contabile, care să determine cuantumul eventualelor obligații de plată neachitate de către pârâtă, pentru perioada neprescrisă și, eventual reactualizarea acestuia cu rata inflației.

S-a considerat că reclamanții s-au opus administrării probei de specialitate, apreciind că au făcut dovada pretențiilor, astfel încât, au refuzat plata avansului de onorariu stabilit pentru efectuarea expertizei contabile, deși legalitatea calculului realizat nu poate fi verificat de instanță în altă manieră decât printr-o probă de specialitate.

Față de refuzul de a achita avansul stabilit pentru expertiză, raportat la dispozițiile art. 170 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prima instanță a decăzut reclamanții din proba încuviințată din oficiu și a respins capătul de cerere având ca obiect pretenții, în limitele rămase ca urmare a admiterii excepției prescripției, creanța pretinsă nefiind una cert și lichidă în sensul prevederilor art. 379 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Referitor la capetele de cerere privind încetarea contractului, a tacitei relocațiuni și evacuarea precum și predarea de către pârâtă a spațiului închiriat, instanța le-a apreciat ca neîntemeiate, reținând că raporturile dintre părți au luat naștere și s-au derulat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., dispozițiile acestuia nefiind aplicabile, potrivit art. 6 alin. (2) noul C. civ.

Astfel, s-a solicitat să se constate încetarea contractului prin împlinirea termenului contractului de închiriere.

Din dispozițiile contractuale, prima instanță a reținut că durata contractului a fost de 2 ani și a expirat la data de 26 octombrie 2006, termen la care, contractul încetează de drept, potrivit art. 1436 alin. (1) vechiul C. civ. Cu toate acestea însă, locatarul a rămas în spațiu, iar locatorul nu numai că nu l-a împiedicat, dar i-a și facturat contravaloarea chiriei în continuare, solicitând și instanței obligarea pârâtei la plata chiriei și după expirarea termenului contractului, acceptând ocuparea în continuare a spațiului.

Față de această stare de fapt, s-a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 1437 și 1452 C. civ., cu privire la tacita relocațiune care are loc în condițiile primului contract, însă considerat încheiat fără termen, putând fi denunțat unilateral în condițiile prevăzute de art. 1436 alin. (2) C. civ.

În acest context, a fost respinsă solicitarea reclamantului de a se constata încetarea contractului de închiriere prin expirarea termenului.

Aceleași considerente au fost reținute și cu privire la petitul de evacuare a pârâtei din spațiul - obiect al contractului de închiriere și, în plus, instanța a avut în vedere și împrejurarea ca din extrasul de CF XX Cluj-Napoca depus la dosar de către reclamanți, dreptul de proprietate al reclamanților vizează doar cota-parte de

½

din imobil, cealaltă jumătate făcând obiectul dreptului de proprietate a altor persoane, indiviziunea nefiind sistată, iar din contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi identificat cu certitudine spațiul închiriat.

De altfel, s-a arătat că nu a fost menționat nici măcar numărul administrativ al imobilului și nici apartamentul, ci doar întreaga suprafață de 233,61 mp înscrisă și în cartea funciară, reclamanții deținând doar o cotă ideală de proprietate, alături de alți coproprietari, astfel încât, evacuarea pârâtei din întregul spațiu, deci implicit și din spațiul proprietatea altor persoane, a fost găsită ca fiind neîntemeiată.

S-a mai reținut că reclamanții nu au făcut nici dovada predării-primirii spațiului, deși contractul de închiriere face vorbire despre un proces-verbal în acest sens.

Pentru toate considerentele expuse, prima instanță, în temeiul dispozițiilor art. 969 vechiul C. civ. coroborat cu art. 1437 și art. 1452 vechiul C. civ. și art. 1169 vechiul C. civ., acestea din urmă fiind aplicabile prin prisma dispozițiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, a respins cererea de chemare în judecată precizată a reclamanților, în limitele rămase ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin primar au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 107/2012 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, aplicabilitatea art. 1 alin. (1), 2, 3 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciind că în mod întemeiat s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru chiria aferentă perioadei 26 octombrie 2006 – 18 decembrie 2008.

În ceea ce privește creanța rămasă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune aferentă perioadei 19 decembrie 2008 - decembrie 2011, s-a constatat că prima instanță a considerat-o ca neîntemeiată în lipsa administrării unui probatoriu care să dovedească temeinicia pretențiilor reclamanților urmare a refuzului de efectuare a unei expertize contabile.

Chiar dacă apelanta nu s-a opus administrării din oficiu a acestei probe, neîndeplinirea obligației stabilite în sarcina sa, respectiv a achitării avansului onorariului expertului desemnat în cauză, pe considerentul că achitarea acestei sume ar trebui să cadă în sarcina pârâtei, s-a apreciat că echivalează cu refuzul administrării acestei probe și. prin urmare, au fost înlăturate susținerile apelantei formulate sub acest aspect.

S-a reținut ca fiind neîntemeiată și critica vizând faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului 5 de cerere, respectiv încetarea locațiunii prin denunțare unilaterală, nefiind aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se că în mod clar și neechivoc prima instanță a respins în integralitate, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată de reclamant, în limitele rămase ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 26 octombrie 2006 -18 decembrie 2008.

Astfel, s-a apreciat că nu este incident nici motivul de apel privind omisiunea pronunțării asupra unui capăt de cerere, iar motivul de apel vizând greșita analiză, interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește cererea de evacuare a fost reținut ca fiind neîntemeiat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin Primar au declarat recurs, iar prin decizia nr. 2458 din 19 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut, în esență, că susținerile recurenților se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din perspectiva căruia recursul s-a constatat a fi fondat.

Astfel, s-a reținut că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ, nu a administrat proba cu expertiză contabilă pentru a decide asupra sumelor neprescrise, pentru a stabili în concret situația de fapt, ceea ce face imposibilă verificarea aplicării corecte a legii respectiv a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripția dreptului la acțiune, aspect ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.

S-a apreciat că proba cu expertiza de specialitate este nu numai pertinentă, necesară și utilă în cauză, ci și esențială, în sensul că, numai prin administrarea ei, se pot stabili debitele pârâtei-chiriaș, debite care au fost considerate neprescrise.

De asemenea, s-a apreciat că refuzul de a achita avansul onorariului expertului desemnat în cauză nu este în măsură să determine instanța să decadă partea din dreptul de administrare a acestei probe, deoarece numai prin administrarea probei cu expertiză contabilă este posibil să se stabilească existența și eventual cuantumul debitelor datorate de pârâtă reclamanților pentru perioada neprescrisă.

De asemenea, s-a constatat că instanța de apel a încălcat obligația prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, instanța de recurs fiind în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Astfel, în raport de considerentele anterior reținute, toate celelalte critici ale recurenților nu au mai fost analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, după lămurirea situației de fapt, respectiv după efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumelor neprescrise, urmând a se pronunța, totodată, asupra tuturor capetelor de cerere, fiind fondate și criticile recurenților sub aspectul nepronunțării asupra petitului prin care s-a solicitat să se dispună încetarea contractului de închiriere din 16 noiembrie 2004 prin denunțare unilaterală.

De asemenea, Înalta Curte a arătat că se impune a se ține cont și de înscrisurile aflate la dosar adică tabelele de calcul al debitului reprezentând chiria restantă și majorările de întârziere aferente, înscrisuri care nu au fost puse în discuția părților în raport și de sentința civilă nr. 1962/2010 din 12 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, sub aspectul incidenței acesteia referitor la capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, întrucât prin această sentință s-a atribuit reclamantului Municipiul Cluj-Napoca dreptul de proprietate asupra apartamentului, str. R. nr. 2, jud. Cluj.

Așa fiind, acest înscris nou nu a existat la momentul judecării apelului, când curtea a respins, în mod legal, capătul de cerere privind evacuarea, motivat de faptul că indiviziunea nu a fost sistată, că din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu se poate identifica cu certitudine spațiul închiriat, nici măcar numărul administrativ al imobilului și nici al apartamentului, că reclamanții dețin doar o cotă ideală de proprietate alături de alți coproprietari, așa încât evacuarea pârâtei din întreg spațiul, deci implicit din proprietatea altor persoane s-a apreciat a fi neîntemeiată.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 206/2015 din 20 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul reclamanților Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul ca a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtei SC A. SRL și pe cale de consecință, a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 190.861,64 RON reprezentând chirie restantă aferentă perioadei 19 decembrie 2008 – 18 februarie 2011, majorări de întârziere în sumă de 17.751,78 RON calculate până la data de 31 iulie 2010, majorări de întârziere în procent de 0,5% pe zi de întârziere pentru perioada 01 august 2010-18 decembrie 2011 calculate prin raportare la debitul principal.

A constatat încetarea contractului de închiriere din 16 noiembrie 2004 încheiat între părți prin denunțarea unilaterală a locatorului, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul situat în Cluj-Napoca, str. R. nr. 2, județul Cluj și a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților având ca obiect plata chiriei restante pentru perioada 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008 și a majorărilor de întârziere aferente.

S-au respins restul capetelor de cerere ale acțiunii principale și s-au păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Prin încheierea din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul deciziei civile nr. 206 din 20 februarie 2015, în sensul că se va trece „chirie restantă aferentă perioadei 19 decembrie 2008 – 18 decembrie 2011", cum este corect, în loc de „chirie restantă aferentă perioadei 19 decembrie 2008 – 18 februarie 2011", cum greșit s-a trecut.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel în rejudecare s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare în sensul că a administrat proba cu expertiza contabilă pentru a stabili în concret situația de fapt.

S-a reținut că prin contractul de închiriere din 16 noiembrie 2004 încheiat între Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, în calitate de locator, și SC A. SRL, în calitate de locatar, au fost închiriate suprafețele locative folosite în exclusivitate, respectiv spațiul în suprafață de 233,61 mp, din Cluj Napoca, str. R. nr. 2, pentru o perioadă de 2 ani cu începere de la data de 26 octombrie 2004 și până la 26 octombrie 2006. Chiria lunară pentru folosirea spațiului, a fost specificată ca fiind cea stabilită prin acte normative ale Guvernului, Parlamentului și Hotărârii Consiliului Local indexată periodic cu rata oficială a inflației, conform art. 4 din contract. Pentru neplata chiriei la termen, locatorul s-a obligat la plata dobânzilor și penalităților legale pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi lucrătoare aceleia când suma a fost exigibilă, conform art. 16 din contract.

Cu privire la încetarea contractului, s-a reținut că durata acestuia a fost de 2 ani, respectiv între 26 octombrie 2004 și 26 octombrie 2006, dată la care a încetat de drept, potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ. Locatarul a rămas în spațiu, iar locatorul i-a facturat în continuare contravaloarea chiriei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 1437 și 1452 C. civ., referitoare la tacita relocațiune, locațiunea existând în continuare în condițiile primului contract, pe durată nedeterminată.

Noua locațiune, pe durată nedeterminată, a fost denunțată unilateral de locatorul reclamant conform art. 1436 alin. (2) și 1438 C. civ., prin introducerea cererii de chemare în judecată, durata procesului semnificând termen de preaviz.

Pe durata relocațiunii, chiria facturată nu a fost achitată de către pârâtă, aceasta fiind cea prevăzută în contractul ajuns la termen, prin urmare, s-a apreciat că este datorată de către pârâtă chiria respectivă, mai puțin perioada care intră sub incidența prescripției.

În ceea ce privește termenul de prescripție, s-a constatat că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel general de 3 ani, conform art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, iar în raport de data introducerii acțiunii, 19 noiembrie 2011, rezultă că acțiunea reclamanților este prescrisă pentru plata chiriei restante aferente perioadei 26 octombrie 2006 – 18 decembrie 2008, precum și pentru majorările de întârziere aferente. Pentru restul perioadei pe care chiria este solicitată, respectiv 19 decembrie 2008 – 18 decembrie 2011, a fost administrată proba cu expertiză, concluziile expertului fiind în sensul că pentru intervalul 19 decembrie 2008-31 decembrie 2011 debitul principal respectiv, chiria restantă este în cuantum de 193.405,68 RON; excluzând perioada ulterioară introducerii acțiunii pentru care nu a existat petit, debitul de până la 18 decembrie 2011 inclusiv este în sumă de 190.861,64 RON, cuantum pentru care cererea de obligare la plata chiriei restante s-a apreciat a fi întemeiată. Conform aceleiași expertize, majorările de întârziere sunt în sumă de 17.751,78 RON calculate până la data de 31 iulie 2010, iar după această dată, majorările de întârziere sunt în procent de 0,5% pe zi de întârziere pentru perioada 01 august 2010-18 decembrie 2011 calculate prin raportare la debitul principal, sume cu privire la care, de asemenea, acțiunea s-a constatat a fi întemeiată.

În ceea ce privește petitul referitor la actualizarea chiriei restante cu rata inflației, s-a reținut că nu s-a indicat temeiul legal al cererii și s-a apreciat că în condițiile în care există un remediu cu caracter moratoriu, majorările de întârziere, actualizarea cu rata inflației nu este posibilă.

S-a mai reținut că prin încetarea contractului, prin denunțare unilaterală, astfel cum s-a arătat în precedent, dispare cauza juridică în baza căreia spațiul este deținut de pârâta SC A. SRL, astfel încât s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul situat în Cluj-Napoca, str. R. nr. 2, județul Cluj. Sub acest aspect, s-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 1962/2010 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2008, a fost atribuit reclamantului din prezentul proces apartamentul, înscris în CF nr. XX Cluj, cu nr. top. YY, iar această sentință este irevocabilă, astfel încât nu există nici un impediment la evacuare.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la predarea spațiului în starea în care a fost primit, însă această solicitare s-a apreciat a fi echivalentă celei de evacuare, fiind inclusă în aceasta.

Împotriva deciziei sus-menționate, au declarat recurs reclamanții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat, cu consecința admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că soluția referitoare la respingerea ca prescrisă a pretențiilor principale și accesorii aferente perioadei 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008 este dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că, pe de o parte, s-a realizat o greșită interpretare a dispozițiilor legale incidente, respectiv a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar pe de altă parte, instanța a omis să analizeze apărarea privitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile principale și accesorii aferente perioadei 26 octombrie 2006-18 decembrie 2008.

În acest sens, au susținut recurenții că, în mod eronat instanța de apel a înțeles să limiteze analiza doar la dispozițiile art. 3 din decret, fără însă a face aplicarea în speță a prevederilor art. 16 și 17 din actul normativ privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, au susținut recurenții că cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.10.2009 în dosarul nr. 5003/1285/2009 al Tribunalului Specializat Cluj a întrerupt cursul prescripției extinctive, cu începere de la data introducerii ei.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare atât a dispozițiilor contractuale asumate de părți cât și a dispozițiilor legale incidente, reținând în esență că, în condițiile în care recurenții-reclamanți nu au indicat un temei legal privind actualizarea chiriei cu rata inflației și totodată existând un remediu cu caracter moratoriu, majorările de întârziere, actualizarea chiriei cu rata inflației nu este posibilă.

Mai mult decât atât, s-a susținut existența contrarietății între considerentele hotărârii recurate referitoare la argumentarea imposibilității de a actualiza chiria restantă cu rata inflației și - dispozitiv, potrivit căruia pe baza raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză, intimata-pârâtă este obligată să achite recurenților-reclamanți suma de 190.861,64 RON reprezentând chiria restantă actualizată cu rata inflației.

Totodată, s-a arătat că raționamentul instanței de judecată ignoră prevederile contractuale asumate de părțile litigante și prevăzute la art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere din 16 noiembrie 2004, potrivit căruia „chiria stabilită se indexează periodic cu rata oficială a inflației".

În sprijinul admisibilității cumulului majorărilor de întârziere cu actualizarea creanței principale cu rata inflației, au precizat recurenții că actualizarea are caracter compensatoriu, astfel încât cumularea cu daunele moratorii (majorările de întârziere) este permisă de lege, în acest sens fiind atât dispozițiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată în vigoare la data nașterii creanței principale care prevăd în mod expres la art. 1 alin. (2), posibilitatea actualizării cu rata inflației a creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective cât și, prevederile art. 371 alin. (3) C. proc. civ.

S-a mai susținut că, în mod eronat, instanța de apel a limitat aplicarea majorărilor de întârziere în procent de 0,5% pe zi de întârziere calculate prin raportare la debitul principal până la data de 18 decembrie 2011, ziua anterioară denunțării contractului de închiriere prin introducerea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu, soluția instanței din această perspectivă fiind nelegală având în vedere că daunele moratorii pentru neexecutarea obligației principale de achitare a chiriei indexate cu rata oficială a inflației se calculează până la data îndeplinirii efective a obligației principale care le-a generat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis în considerarea următoarelor argumente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei atacate constată că în argumentarea soluției pronunțate au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 115 din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G nr. 20/2005, potrivit cărora majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Din această perspectivă, soluția de obligare a pârâtei la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere pentru perioada 01 august 2010 – 18 decembrie 2011 calculate prin raportare la debitul principal, este evident dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale evocate, având în vedere că întinderea obligației este determinată în timp până la achitarea debitului, cum de altfel au solicitat reclamanții prin acțiunea introductivă și nu până la data de 18 decembrie 2011 astfel cum a reținut instanța de rejudecare.

Critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune se constată a fi nefondată, soluția instanței de apel pe acest aspect fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind cel de 3 ani iar în raport de data introducerii acțiunii, 19 noiembrie 2011, rezultă că acțiunea este prescrisă pentru perioada 26 octombrie 2006 – 18 decembrie 2008. În ceea ce privește cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/1285/2009 al Tribunalului Specializat Cluj despre care susțin recurenții că ar fi întrerupt cursul prescripției extinctive, Înalta Curte constată că obiectul acesteia este diferit de cel al prezentei cauze, respectiv obligarea pârâtei la plata chiriei și majorărilor de întârziere pe perioada 26 mai 2006 – 26 octombrie 2006, perioadă anterioară celei din prezenta cauză, motiv pentru care nu pot fi reținute a fi incidente dispozițiile art. 16 - 17 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată a fi nefondate, pentru argumentele ce succed.

Astfel, recurenții au susținut că raționamentul instanței referitor la actualizarea chiriei cu rata inflației ignoră prevederile art. 4 alin. (2) din contract, potrivit cărora chiria stabilită se indexează periodic cu rata oficială a inflației, de aici rezultând și o contrarietate între considerente și dispozitiv, în condițiile în care deși s-a reținut imposibilitatea actualizării cu rata inflației, intimata a fost obligată la plata sumei de 190.861,64 RON reprezentând chiria restantă actualizată cu rata inflației.

În ceea ce privește criticile rezumate anterior, se constată că sunt nefondate, având în vedere că potrivit art. 10 din contract, neplata la termen a chiriei atrage după sine aplicarea dobânzilor și penalităților legale în vigoare pentru fiecare zi de întârziere iar conform art. 4, chiria stabilită se indexează periodic cu rata oficială a inflației. Așadar, potrivit voinței părților, actualizarea se include în chiria facturată, fiind concepută ca un criteriu de cuantificare a chiriei lunare, motiv pentru care nu poate fi reținută nicio motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.

Din aceeași perspectivă, se constată că nu poate fi reținută critica referitoare la greșita interpretare a clauzelor contractuale, susținerile recurenților fiind nefondate, reprezentarea acestora asupra înțelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic" fiind eronată.

A schimba natura sau înțelesul actului semnifică atribuirea de către instanță a unei alte finalități actului juridic, încălcând astfel voința părților exprimată în cuprinsul acestuia și implicit principiul forței obligatorii a actelor juridice legal făcute - pacta sunt servanda - consfințit de art. 969 C. civ.

Or, în cauză, ceea ce contestă recurenții nu este modalitatea de interpretare stricto sensu a dispozițiilor contractuale, ci faptul că instanța a reținut că nu s-ar fi indicat temeiul legal al petitului referitor la actualizarea chiriei cu rata inflației, aspect care însă nu poate fi imputat instanței din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata majorărilor de întârziere până la achitarea debitului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiul Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 206/2015 din 20 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta SC A. SRL Cluj-Napoca la plata majorărilor de întârziere până la achitarea debitului.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2016.