ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2504/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 8

aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

2710/54/2009 s-a dispus sesizarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, cu soluționare excepției de nelegalitate a

dispozițiilor art. 30, art. 31, art. 33 și art. 37 din H.G. nr. 341/2007.

Hotărârea instanței

de fond

Prin sentința civilă

nr. 646 din 7 decembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 30, art. 31, art. 33 și art. 37 din H.G. nr. 341/2007 formulată de

reclamantul G.A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Prim Ministru

al Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului în București, G.A.,

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Comisia Națională

de Prognoză, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Administrației

și Internelor în interesul pârâtului Guvernul României.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a invocat nelegalitatea dispozițiilor

art. 30, art. 31, art. 33 și art. 37 din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria

înalților funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea funcționarilor

publici în raport de prevederile Legii nr.188/1999, modificată și completată, privind

Statutul Funcționarilor Publici și a Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității invocată de Ministerul Administrației și Internelor ca și intervenient

accesoriu în interesul Guvernului, instanța de fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată,

reținând că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu face nicio distincție între actul cu

caracter individual și actul cu caracter normativ, singura cerință expresă a legii

pentru admisibilitatea excepției de nelegalitate a unui act administrativ fiind

cea privind caracterul unilateral al acestuia, astfel că excepția de nelegalitate

a unor dispoziții a H.G. nr. 341/2007, act administrativ cu caracter normativ, este

pe admisibilă.

Curtea de Apel a mai constatat

că autorul excepției critică principiul mobilității în funcție a înalților funcționari

publici susținând că prin redactarea confuză din art. 30 se permite autorității

să dispună în mod discreționar.

Instanța de fond a mai

reținut că mobilitatea se aplică, în mod limitativ în situațiile prevăzute de

art. 30 din H.G. nr. 341/2007, raportat la prevederile art. 33 alin. (2) și (3)

din același act normativ.

Astfel, conform art. 33

alin. (3), raportat la art. 30 lit. c) din H.G. nr. 341/2007 o asemenea mobilitate

se realizează în situația în care este necesară coordonarea unor activități de către

un înalt funcționar public, cu o anumită calificare, specializare și experiență.

Art. 30 lit. b) reglementează

și o a doua situație ce impune mobilitatea, respectiv necesitatea coordonării unor

situații complexe de natura celor care intră în atribuțiile înalților funcționari

publici, caz excepțional ce nu este condiționat de vacantarea, fie și temporară

a funcției publice.

Ca urmare, eficientizarea

activității autorităților și instituțiilor publice se realizează uzând de calificarea,

specializarea și experiența înalților funcționari publici în vederea coordonării

unor activități complexe ori speciale, de o asemenea modalitate neputându-se dispune

discreționar.

De altfel, limitarea mobilității

înalților funcționari publici s-a arătat că este prevăzută expres și de art. 28

alin. (1) din H.G. nr. 341/2007 ce stabilește că mobilitatea poate fi dispusă numai

în condițiile legii și în scopul și limitele prevăzute de H.G. nr. 341/2007, sub

sancțiunea nulității măsurii.

S-a mai apreciat că potrivit

dispozițiilor art. 29 din H.G. nr. 341/2007 și ale Legii nr. 188/1999 în aplicarea

cărora dispozițiile H.G. nr. 341/2007 au fost emise, înalții funcționari publici

trebuie să prezinte disponibilitate la numirile în funcțiile corespunzătoare categoriei

înalților funcționari publici, prin mobilitate.

Realizarea mobilității

înalților funcționari publici, caz specific acestei categorii de modificare a raporturilor

de serviciu, nu poate fi privit similar unei modificări a raporturilor de serviciu

în cazul celorlalți funcționari publici ce nu fac parte din categoria înalților

funcționari publici, astfel că instanța nu poate reține că dispozițiile art. 30,

art. 31, art. 33 și art. 37 din H.G. nr. 341/2007 sunt nelegale în raport de Legea

nr. 188/1999 R.

În ceea ce privește nelegalitatea

dispozițiilor art. 30, art. 31, art. 33 și art. 37 din H.G. nr. 341/2007 în raport

de Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, instanța o apreciază neîntemeiată.

Astfel, s-a constatat

că nota de fundamentare a proiectului de act normativ a fost întocmită cu respectarea

prevederilor H.G. nr. 1361/2006, iar la elaborarea actului normativ s-au avut în

vedere prevederile Regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului, pentru

elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare.

Recursul

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul G.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, în esență reclamantul a arătat următoarele:

- În vederea aplicării

principiului mobilității, existența unui interes public determină luarea măsurii

dar trebuie să rețină în același timp un echilibru rezonabil între interesul și

sarcina impusă destinatarului actului.

Beneficiarii măsurii de

mobilitate trebuie să prezinte disponibilitate la numire, necondiționându-se mobilitatea

de acordul acestora dar oportunitatea modificării raporturilor de serviciu se apreciază

de cel căruia îi revine competența legală de numire, în funcție de scopul și limitele

prevăzute de lege conform art. 1 și art. 27 din H.G. nr. 341/2007.

- Consideră recurentul

că art. 30 din H.G. nr. 341/2007 prin redactarea confuză permite autorității să

dispună în mod discreționar, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 188/1999

referitor la caracterul imparțial obiectiv cât și transparența actului decizional

cât și prevederile Legii nr. 24/2000.

S-a arătat că nu au fost

respectate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 și al art. 7 din H.G.

nr. 555/2001, adică actul normativ nu a fost precedat de o notă de fundamentare,

reală efectivă, nu a existat avizul Ministerului Justiției conform art. 8 alin.

(6) din H.G. nr. 50/2005 și nu a respectat limitele prevăzute de lege și scopul

în vederea căruia a fost emis.

- A mai arătat, de asemenea

recurentul că art. 37 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007 conține o normă potestativă

care permite, nu impune stabilirea unor condiții sau proceduri specifice de către

conducătorul autorității publice - fapt ce permite abuzul de drept al autorității

și că era obligatoriu să fie emis un aviz de oportunitate.

În drept, cererea de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 4, 10, 28 din Legea nr. 554/2004, art. 4 din

Legea nr. 24/2000, art. 93 din Legea nr. 188, art. 1, 27, 30 din H.G. nr. 341/2007,

art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 50/2005.

Procedura în fața instanței

de recurs

Intimatul Guvernul României

a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia

ca nefondată și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

Intimatul Ministerul Administrației

și Internelor - a formulat întâmpinare și a invocat excepția nemotivării recursului

precum și indicarea greșită a temeiului de drept în baza căruia s-a formulat cererea

de recurs.

Pe fondul excepției de

nelegalitate, se arată că aceasta a fost soluționată corect de instanța de fond

prin respingerea acesteia, solicitându-se respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la excepția

nemotivării cererii de recurs și a indicării în mod greșit a temeiului juridic al

acesteia, se reține că aceasta este nefondată, motivele invocate putând fi încadrate

într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., așa cum prevede

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Considerentele și soluția

instanței de recurs

Analizând cererea de recurs,

motivele invocate, normele incidente și în conformitate cu art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Obiectul excepției de

nelegalitate îl constituie dispozițiile art. 30, 31, 33 și art. 37 din H.G. nr.

341/2007 - privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul

carierei și mobilitatea înalților funcționari publici.

Art. 30, 31, 33, 37 -

din H.G. nr. 341/2007 - prevăd:

Art.

30 „Mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor

publice se dispune în una dintre următoarele situații:

a) atunci

când există o funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici

vacantă sau temporar vacantă;

b) în

cazuri excepționale, care necesită coordonarea unor situații complexe de natura

celor care intră în atribuțiile înalților funcționari publici;

c) atunci

când este necesară coordonarea unor activități de către un înalt funcționar public

cu o anumită calificare, specializare și experiență.

Art.

31

- Mobilitatea în interes public se dispune în una dintre

următoarele situații:

a) pentru

realizarea unui interes care vizează satisfacerea nevoilor comunitare sau realizarea

competenței autorităților și instituțiilor publice;

b) atunci

când este necesară coordonarea la nivel central, regional, teritorial sau local

a unor proiecte, programe sau activități.

Art.

33

- (1) Mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților

și instituțiilor publice se dispune:

a) prin

hotărâre a Guvernului, pentru funcțiile publice de secretar general al Guvernului

și secretar general adjunct al Guvernului;

b) prin

decizie a primului-ministru, la solicitarea motivată a conducătorului autorității

sau instituției publice în al cărei stat de funcții se regăsește funcția publică

respectivă, pentru funcțiile publice de secretar general și secretar general adjunct;

c) prin

hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a Ministrului internelor și reformei

administrative, pentru funcțiile publice de prefect și subprefect;

d) prin

decizie a primului-ministru, pentru funcțiile publice de inspector guvernamental.

(2)

Situația prevăzută la art. 30 lit. b) se aplică numai inspectorilor guvernamentali.

(3)

Pentru situația prevăzută la art. 30 lit. c) este necesară existența unei funcții

publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, vacantă sau temporar

vacantă.

Art.

37

- (1) Pentru ocuparea funcțiilor publice de secretar general

al Guvernului, secretar general adjunct al Guvernului, secretar general și secretar

general adjunct din ministere sau din cadrul altor organe de specialitate ale administrației

publice centrale, pot fi stabilite condiții specifice sau proceduri specifice.

(2)

Condițiile specifice și după caz, procedurile specifice pentru ocuparea funcțiilor

publice prevăzute la alin. (1) se propun de către conducătorul autorității sau instituției

publice în al cărei stat de funcții se regăsește funcția publică respectivă și se

comunică Agenției în condițiile prevăzute la art. 6 alin. (2), cu excepția condițiilor

specifice și după caz, procedurilor specifice pentru funcțiile publice de secretar

general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului”.

- Înalta Curte apreciază

că prevederile art. 30 și 31 din H.G. nr. 341/2007 exemplifică situațiile în care

poate interveni mobilitatea pentru eficientizarea activității sau instituțiilor

publice și cea în interes public. Nu rezultă, așa cum susține recurentul, o redactare

confuză a dispozițiilor, care să permită autorității să dispună în mod discreționar.

Mobilitatea înalților

funcționari publici este definită de art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007 - modificat

și completat fiind în acord cu prevederile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 188/1999

- privind statutul funcționarilor publici și care se referă la mobilitatea în cadrul

corpului funcționarilor publici.

- În ceea ce privește

prevederile art. 33 din H.G. nr. 341/2007 prin care se arată în concret modalitatea

prin care se poate dispune mobilitatea pentru eficientizarea activității autorităților

și instituțiilor publice, cine are competența de a dispune cu privire la mobilitatea

înalților funcționari publici, prin ce acte administrative se realizează; aceste

dispoziții sunt corelate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

- De asemenea se reține

că prevederile art. 37 din H.G. nr. 341/2007 sunt în fapt reluări ale dispozițiilor

art. 16 alin. (3) din Legea nr. 188/1989 vizând stabilirea de condiții specifice,

pentru ocuparea funcțiilor arătate.

Este adevărat că sintagma

„se pot stabili condiții specifice sau proceduri specifice, în condițiile legii”

- nu este interpretată în sensul obligativității acestor proceduri sau condiții.

Însă, formularea „în condițiile legii” conferă autorităților și instituțiilor publice

prin persoanele competente în acest sens, capacitatea de a-și manifesta puterea

discreționară în luarea deciziilor lor cât și exprimarea oportunității, ca măsură

a legalității, de a alege dintre soluțiile posibile pe cea care să corespundă cel

mai bine interesului public ocrotit.

- Recurentul-reclamant

a invocat nelegalitatea dispozițiilor art. 30, 31, 33, 37 din H.G. nr. 341/2007

în raport de prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici

și ale Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

Așa cum s-a arătat mai

sus, dispozițiile criticate de recurentul-reclamant sunt în concordanță cu Legea

nr. 188/1999 în baza căreia au fost emise și în scopul asigurării cadrului normativ

necesar organizării modalităților de ocupare a funcțiilor publice corespunzătoare

categoriei înalților funcționari publici și gestionării carierei categoriei înalților

funcționari publici.

Faptul că în mod teoretic

este posibilă emiterea unor acte administrative cu aplicarea greșită sau arbitrară

a prevederilor criticate și care fac obiectul excepției de neegalitate, invocate

în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu echivalează cu nelegalitatea

acestor dispoziții, fiind vorba doar de o aplicare greșită a prevederilor legale.

- Referitor la nerespectarea

normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 se reține că această

hotărâre de guvern a fost emisă cu avizul Consiliului Legislativ, cu avizul de oportunitate

emis de către autoritatea publică interesată în aplicarea actului normativ, (Agenția

Națională a Funcționarilor Publici, Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

Ministerul Economiei Naționale) precum și avizul de legalitate al Ministerului de

Justiție, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 50/2005 în vigoare la acea dată.

De asemenea, se reține

că în conformitate cu prevederile Legii nr. 202/1999 privind organizarea M. Of.

al României, în vigoare la data publicării actului normativ, în M. Of. a fost publicat

actul normativ nu și nota de fundamentare. Aceasta din urmă a fost postată pe site-ul

instituției pentru a fi adus la cunoștința publicului și pentru a se asigura transparența

decizională în administrația publică - în conformitate cu prevederile Legii nr.

52/2003.

Temeiul legal al soluției

adoptate

Având în vedere, cele

reținute mai sus, constatând că sentința de fond este legală și temeinică și că

nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia în conformitate

cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.A. împotriva sentinței civile nr. 646 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2012.