ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3346/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 140 din 3 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea reclamantului M.O. împotriva pârâților C.A. și C.I. fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, strada S.S., compus din teren de 233 m.p.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele considerente: Reclamantul este proprietarul imobilului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996. Pârâții sunt proprietari asupra aceluiași imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 1997. Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii din 27 mai 1997 și a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 prin care reclamantul în prezenta cauză a vândut imobilul litigios numitului M.G.

Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, care să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cazul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele de cele două părți, având câștig de cauză titlul care este mai bine caracterizat, este mai vechi. Așa cum s-a precizat reclamantul deține imobilul litigios în baza unui titlul valabil încheiat la data de 05 ianuarie 1996, bucurându-se de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții dețin imobilul prin cumpărare de la numiții M.M. și M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997, care la rândul lor au dobândit imobilul de la M.G. acesta neavând un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece titlul său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desființat în urma constatării nulității absolute. În această situație, reține instanța de fond, pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar motiv pentru care nu poate fi preferabil titlului reclamantului și că titlul reclamantului este mai preferabil, mai vechi decât cel al pârâților motiv pentru care în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, strada S.S., compus din teren în suprafață de 239 m.p.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții C.A. și C.I. iar prin decizia nr. 327 din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția autorității de lucru judecat privind decizia civilă nr. 73/2007 a Tribunalului București și s-au admis apelul pârâților schimbându-se în tot hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Din decizia civilă nr. 73 din 10 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rezultă că s-a soluționat definitiv și irevocabil constatarea nulității procurii din 27 mai 1997 a Baroului Notarilor Publici Asociați „C.V.

și A.D.” și a contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 1997 la același notariat. Astfel, reține instanța de apel, că în condițiile în care se invocă aceeași procură din 27 ianuarie 1997 este clar că există autoritate de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părțile, obiectul, cauza și calitatea. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.O., solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează astfel următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel recurentul susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității [art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.] în condițiile în care nu sunt incidente dispozițiunile art. 1201 C. proc. civ. privind instituția puterii de lucru judecat întrucât obiectul dedus judecății îl constituie o acțiune în revendicare. De altfel arată reclamantul hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele ei nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care în opinia reclamantului este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa motivării ei. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat. Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre trebuie motivată, dispoziție edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și a încrederii ce trebuie să o inspire justițiabilului, cât și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Or, pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii sunt obligați să expună motivele de fapt și de drept ce au format convingerea în adoptarea soluției. Ca atare motivarea unei hotărâri trebuie să fie în perfectă concordanță cu actele de la dosar, întrucât, în caz contrar, ea echivalează cu o nemotivare. Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci de conținut și de esență, înlăturând arbitrariul și determinând totodată limitele exercitării controlului judiciar. Astfel din perspectiva celor expuse, este de reținut că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care se reține că „există autoritate de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părțile, obiectul, cauza și calitatea”.

Or din perspectiva excepției dirimante, absolute și peremptorii, se impunea analizarea cauzei prin prisma condițiilor exprese și imperative ale art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., respectiv a existenței sau inexistenței triplei identități de obiect, cauză și părți. Analizarea acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât se impunea anexarea Dosarului nr. 36716/3/2005 a Tribunalului București, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situația juridică a imobilului din litigiu ce a format obiectul mai multor operațiuni juridice. Din perspectiva celor expuse și a faptului că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv pentru care în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva deciziei nr. 327A din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.