ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3346/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 140 din 3 februarie 2009

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea reclamantului

M.O. împotriva pârâților C.A. și C.I. fiind obligați pârâții să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, strada S.S., compus din teren

de 233 m.p.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Reclamantul este proprietarul

imobilului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996.

Pârâții sunt proprietari

asupra aceluiași imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie

1997.

Prin decizia civilă

nr. 73 din 19 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii din

27 mai 1997 și a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 prin care reclamantul

în prezenta cauză a vândut imobilul litigios numitului M.G.

Acțiunea în revendicare

este potrivit definiției date în literatura de specialitate în absența unei definiții

legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual

determinat, care să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să

redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Tot în lipsa unei reglementări

legale specifice în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cazul unei asemenea

acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele de cele două părți,

având câștig de cauză titlul care este mai bine caracterizat, este mai vechi.

Așa cum s-a precizat reclamantul

deține imobilul litigios în baza unui titlul valabil încheiat la data de 05 ianuarie

1996, bucurându-se de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții dețin imobilul

prin cumpărare de la numiții M.M. și M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997,

care la rândul lor au dobândit imobilul de la M.G. acesta neavând un „bun” în sensul

art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece titlul

său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desființat

în urma constatării nulității absolute.

În această situație, reține

instanța de fond, pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar motiv pentru care

nu poate fi preferabil titlului reclamantului și că titlul reclamantului este mai

preferabil, mai vechi decât cel al pârâților motiv pentru care în raport de dispozițiile

art. 480 C. civ., pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, strada S.S., compus din teren în suprafață

de 239 m.p.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâții C.A. și C.I. iar prin decizia nr. 327 din 20 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția autorității

de lucru judecat privind decizia civilă nr. 73/2007 a Tribunalului București și

s-au admis apelul pârâților schimbându-se în tot hotărârea instanței de fond în

sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Din decizia civilă

nr. 73 din 10 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rezultă

că s-a soluționat definitiv și irevocabil constatarea nulității procurii din 27

mai 1997 a Baroului Notarilor Publici Asociați „C.V. și A.D.” și a contractului

de vânzare-cumpărare din 5 iunie 1997 la același notariat.

Astfel, reține instanța

de apel, că în condițiile în care se invocă aceeași procură din 27 ianuarie 1997

este clar că există autoritate de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părțile,

obiectul, cauza și calitatea.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul M.O., solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare

a cauzei la aceeași instanță.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează astfel

următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel recurentul susține

că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.] în condițiile în care

nu sunt

incidente

dispozițiunile art. 1201 C. proc. civ. privind

instituția puterii de lucru judecat întrucât

obiectul dedus judecății îl constituie o acțiune în revendicare.

De altfel arată reclamantul

hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele

ei nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care

în opinia reclamantului este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa

motivării ei.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat.

Dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ., consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre

trebuie motivată, dispoziție edictată atât în interesul unei bune administrări a

justiției și a încrederii ce trebuie să o inspire justițiabilului, cât și pentru

a se putea exercita controlul judiciar.

Or, pentru satisfacerea

acestui principiu, judecătorii sunt obligați să expună motivele de fapt și de drept

ce au format convingerea în adoptarea soluției.

Ca atare motivarea unei

hotărâri trebuie să fie în perfectă

concordanță cu actele de la dosar, întrucât, în

caz contrar, ea

echivalează cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii nu

este o problemă de volum, ci de conținut și de esență, înlăturând arbitrariul și

determinând totodată limitele exercitării controlului judiciar.

Astfel din perspectiva

celor expuse, este de reținut că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care se reține că „există autoritate

de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părțile, obiectul, cauza și calitatea”.

Or din perspectiva excepției

dirimante, absolute și peremptorii, se impunea analizarea cauzei prin prisma condițiilor

exprese și imperative ale art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., respectiv

a existenței sau inexistenței triplei identități de obiect, cauză și părți.

Analizarea acestor aspecte

se impunea cu atât mai mult cu cât se

impunea anexarea Dosarului nr. 36716/3/2005 a

Tribunalului

București, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situația juridică

a imobilului din litigiu ce a format obiectul mai multor operațiuni juridice.

Din perspectiva celor

expuse și a faptului că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv

pentru care în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se admite recursul,

a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul M.O. împotriva deciziei nr. 327A din 20 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.