ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7098/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 București la 25 iunie 2004, reclamanții G.P.C. și G.P. au chemat în judecată pe pârâții C.E., V.E., B.L.Ș., G.C., G.V., A.M., B.I., B.E., Municipiul București, prin Primarul General, și SC A.B. SA; solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Str. O., compus din construcții și teren. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, ale art. 1 alin. (2) - (6), art. 9 1 lit. a), art. 9 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41 alin. (2) și (3) din Constituție, art. 480, 481 și 948 pct. 4 C. civ.

și ale Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa menționată a fost dobândit de defunctul tată, G.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1928 la Tribunalul Ilfov, secția notariat. S-a invocat trecerea nelegală a imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, fiind funcționar la bursă. Reclamanții au solicitat să se compare titlurile de proprietate ale părților și să se constate că titlul lor are prioritate ca fiind mai vechi și provenind de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților încalcă dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu este încheiat cu adevăratul proprietar.

Pârâta C.E. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din București, Str. O., sector 4, și valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. Y/1997. Prin Sentința civilă nr. 3670 din 10 iunie 2005, Judecătoria Sectorului 4 București a respins acțiunea formulată împotriva pârâților V.E. și D.G., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință, iar față de pârâta D.N. s-a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a disjuns acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți. Prin Sentința civilă nr. 4832 din 9 septembrie 2005, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, cu motivarea că obiectul cauzei are o valoare de peste 5 miliarde lei, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc.

civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 32464/3/2005. Ca urmare a decesului pârâtei B.L.Ș. a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reclamanții solicitând să se constate succesiunea vacantă. Prin cererea precizatoare formulată la 16 martie 2007, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților C.A. și P.M., la solicitarea expresă a tribunalului, indicând ce anume parte din imobil se revendică de la fiecare pârât și componența acesteia. Prin Încheierea din 17 mai 2007, tribunalul a respins excepția nulității cererii de constatare a vacanței succesorale și excepția tardivității introducerii cererii precizatoare.

Prin Încheierea din 4 octombrie 2007, s-au respins excepțiile inadmisibilității cererii, a procedurii prealabile, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți prin întâmpinări, cu motivarea arătată în cuprinsul respectivei încheieri și s-a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților după administrarea probelor. Prin Sentința civilă nr. 1022 din 1 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC A.B. și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și s-a admis cererea acestora de constatare a vacanței succesiunii defunctei B.L.Ș., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins pe fond acțiunea precizată a reclamanților, ca neîntemeiată. S-a respins excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale. S-a admis cererea reconvențională și s-a constatat că pârâta C.E. este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, Str. O., corp A, sector 4, constatându-se, totodată, valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. Y/1997. Au fost obligați reclamanții la 400 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B.I., 400 RON către A.M. și 400 RON către G.V., cu același titlu. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâtei SC A.B., ci a pârâților persoane fizice, astfel încât aceasta nu are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți și unită cu fondul, tribunalul a reținut că aceasta este nefondată, întrucât din coroborarea actelor de stare civilă depuse la dosar, din conținutul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1928 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, și al certificatului de moștenitor nr. Z/1993 rezultă cu evidență că actualii reclamanți sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului, G.A.

Cu privire la cererea reclamanților de constatare a succesiunii vacante a defunctei B.L.Ș., s-a reținut că, potrivit certificatului nr. A/2007 emis de Camera Notarilor Publici București, nu a fost înregistrată pe rolul vreunui notariat public procedura succesorală privind-o pe defunctă, (decedată la 10 aprilie 2006). Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamanții au dreptul doar la despăgubiri, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia de restituirea în natură a imobilului, câtă vreme acesta a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

S-a reținut, astfel, că prin această dispoziție legală s-a avut în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, statuându-se obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și instituindu-se indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

S-a avut în vedere că reclamanții nu au făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâți în sensul că înțeleg să revendice imobilul și nici nu au formulat vreo acțiune în contradictoriu cu Statul Român, prin care să solicite să se constate nevalabilitatea titlului acestuia și existența dreptului lor de proprietate, astfel că admiterea prezentei acțiuni în revendicare ar putea reprezenta o privare de un bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că solicitarea pârâtei C.E. se încadrează în dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală pentru nepronunțarea asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a actului de trecere a imobilului în patrimoniul Statului pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale Decretului nr. 92/1950. S-a susținut, totodată, că prima instanță nu s-a pronunțat asupra solicitării de comparare a titlurilor de proprietate, conform dispozițiilor dreptului comun, respectiv potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., invocându-se totodată contradicția existentă între considerente și dispozitiv, întrucât deși acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în motivarea hotărârii s-a încercat să se argumenteze faptul că nu se mai putea introduce acțiune în revendicare de drept comun (deși excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă anterior de instanță).

Apelanții-reclamanți au criticat sentința ca nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, întrucât imobilul a ieșit în mod nelegal din patrimoniul autorului lor.

De asemenea, s-a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1898 alin. (2), 486 și 487 C. civ., prin considerarea cumpărătorilor ca fiind de bună-credință conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu justificau respingerea acțiunii în revendicare și obligarea la parcurgerea procedurii administrative, cât timp Fondul Proprietatea, prin care se asigură acordarea despăgubirilor, nu funcționează, despăgubirile reglementate de lege fiind "iluzorii și inexistente". Ultima critică a apelanților a vizat respingerea excepției lipsei de interes a cererii reconvenționale formulate de C.E., atâta timp cât aceasta are deschisă acțiunea privind realizarea unui drept de garanție pentru evicțiune, față de vânzătorul bunului altuia.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul C.A., susținând că reclamanții nu au făcut dovada calității lor de proprietari, deoarece Contractul de vânzare-cumpărare nr. X din 16 iulie 1928, prin care se pretinde dobândirea dreptului real al autorului lor, are ca obiect imobilul din Str. O. și nu există mențiuni care să permită identificarea raportat la imobilul actual, compus din mai multe corpuri de clădire și anexe. S-a invocat, totodată, greșita respingere a obiecțiunilor la expertiza tehnică, omologată nelegal în motivarea pretinsei existențe a identității între imobilul deținut de autorul reclamanților și cel ce face obiectul litigiului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 61 A din 13 februarie 2012, a respins ca nefondate apelurile reclamanților și al pârâtului C.A.

Prin considerentele deciziei menționate, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au formulat un capăt de cerere distinct în cadrul cererii de chemare în judecată, constatarea nulității absolute a titlului statului constituind un element de preferabilitate a titlului exhibat de aceștia, în raport cu titlurile de proprietate ale pârâților, critica invocată în acest sens fiind nefondată. S-a apreciat că a fost corect soluționată acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de către prima instanță, care a procedat la compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicții între considerente și dispozitiv. S-a reținut că tribunalul a expus în considerente motivele pentru care, în prezent, titlul pârâților este preferabil, argumentând că pârâții dețin titluri de proprietate - contracte ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 (art. 45), fiind de bună-credință.

S-a considerat că modul de soluționare a acțiunii în revendicare este legal și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza pilot Atanasiu și alții împotriva României, reclamanții nedeținând un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și, ca urmare, titlul de proprietate exhibat fiind mai puțin caracterizat față de cel invocat de pârâți. S-a avut în vedere că, deși reclamanții au invocat împrejurarea că au formulat acțiune în revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei Sectorului 5 București, acțiune respinsă ca inadmisibilă, în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, s-a apreciat că analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamanți, vizând buna sau reaua-credință a pârâților în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă având în vedere caracterul acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri, și nu nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește critica vizând respingerea excepției lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale, s-a reținut că deși, în principiu, acțiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar față de acțiunea în realizare, în cadrul procesual prezent al unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri este evident interesul născut, actual și personal al pârâtei C.E.

în formularea acestei cereri. Referitor la criticile formulate de pârâtul C.A. vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța de apel a apreciat că omisiunile și inadvertențele existente în actele de proprietate prezentate (de reclamanți) sunt datorate faptului că respectivul titlu datează din anul 1928, iar împrejurarea că în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 autorul este trecut cu 18 apartamente la mai multe adrese din București, printre care și cea în discuție, respectiv Str. O., fără a fi făcute mențiuni complete asupra apartamentelor expropriate la fiecare adresă, nu poate fi imputată reclamanților. S-a constatat, astfel, că atât corpul de construcție A, cât și corpul B sunt cele din arhitectura inițială, experții concluzionând că structura de rezistență, fațadele, mansarda, podul, șarpanta și învelitoarea acoperișului nu au suferit modificări constructive.

S-a reținut, totodată, că expertul a răspuns în detaliu aserțiunilor formulate de pârât, respingând corect cel de-al doilea set de obiecțiuni, cât și solicitarea vizând efectuarea unui nou raport de expertiză. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții G.P.C. și G.P., solicitând casarea în parte în sensul admiterii apelului lor și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se pronunța asupra solicitării de a se constata nulitatea absolută a titlului Statului și de a se compara titlurile în baza art. 480 C. civ. În subsidiar, s-a solicitat ca, urmare a casării parțiale, să se admită în totalitate acțiunea, să se respingă cererea reconvențională și să fie obligați intimații la plata cheltuielilor de judecată.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct 7 și 9 C. proc. civ. Într-o primă critică, s-a susținut că instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra solicitării de constatare a nulității absolute a actului de trecere a imobilului în patrimoniul statului pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale Decretului nr. 92/1950, considerând nelegal că această solicitare trebuia formulată ca un capăt de cerere distinct, deși prin acțiune a fost sesizată în acest sens. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nepronunțarea asupra solicitării de comparare a titlurilor părților conform dreptului comun, în condițiile în care au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest context, s-a arătat că instanța de apel, contrar conținutului sentinței primei instanțe, a procedat la compararea titlurilor de proprietate, apreciind, totodată, că nu există nicio contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței, deși excepția inadmisibilității acțiunii a fost ridicată în cursul procesului și a fost respinsă. Celelalte critici formulate de reclamanți au vizat nelegala reținere a faptului că nu ar deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, în condițiile în care ambele instanțe au refuzat să analizeze valabilitatea titlului Statului, reproșându-le că nu dețin o sentință anterioară formulării acțiunii prin care să se constate nulitatea absolută a titlului Statului.

Recurenții-reclamanți au susținut că exercitarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun nu este condiționată de constatarea nulității contractului de vânzare al terțului dobânditor. S-a invocat încălcarea art. 480 C. civ., susținându-se că ar fi trebuit ca, în procesul de comparare a titlurilor părților, să se acorde prioritate titlului reclamanților, care provenea de la un proprietar, în raport cu titlul intimaților, care provenea de la un neproprietar, contractul fiind încheiat cu rea-credință. Recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată și pentru aplicarea eronată a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a art. 45, care poate fi invocat doar în materie de nulitate și doar în situația în care cumpărătorii ar fi fost de bună-credință.

Recurenții au învederat că împrejurarea că ar avea dreptul la măsuri reparatorii în baza art. 18 din Legea nr. 10/2001 nu justifică respingerea acțiunii în revendicare, cât timp Fondul "Proprietatea", prin care se asigură acordarea despăgubirilor, nu funcționează în condiții normale, despăgubirile reglementate de lege fiind iluzorii și inexistente. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat încălcarea art. 111 C. proc. civ., sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei de interes a cererii reconvenționale, acțiunea în revendicare, care presupune compararea titlurilor de proprietate, neputând fi paralizată printr-o acțiune în constatare. Intimata G.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs vizând nepronunțarea instanțelor de fond și apel asupra solicitării de constatare a nulității absolute a actului de trecere a imobilului ca proprietate a Statului nu poate fi primită. Reclamanții-recurenți nu au formulat un capăt de cerere distinct prin cererea de chemare în judecată, invocând nulitatea absolută a titlului Statului doar ca un element de preferabilitate a titlului lor în cadrul comparării de titluri solicitate în temeiul art. 480 C. civ.

În aceste condiții, s-a soluționat corect litigiul în limitele învestirii, determinate prin cererea de chemare în judecată, cerere cu un singur capăt: obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului, instanța pronunțându-se asupra acțiunii în revendicare și indicând criteriile de preferabilitate a titlurilor foștilor chiriași. Constatarea nevalabilității titlului Statului a fost invocată doar ca argument de fond în motivarea acțiunii, astfel că instanța nu era obligată să se pronunțe distinct prin dispozitivul hotărârii asupra acestei solicitări. Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra solicitării comparării de titluri, raportat la temeiul de drept al acțiunii, art. 480 C. civ., nu este fondată, având în vedere că s-a dat eficiență principiului securității raporturilor juridice și apărării subdobânditorului de bună-credință, cu titlu oneros, al imobilului.

În acest context, pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța a considerat ca fiind lipsită de relevanță juridică modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului. Critica referitoare la contradicția între considerentele și dispozitivul hotărârii primei instanțe, confirmată în apel, nu poate fi primită. Recurenții-reclamanți nu au contestat împrejurarea că, printr-o încheiere anterioară, cea din 4 octombrie 2007, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Atât prima instanță, cât și instanța de apel au expus în considerente motivele pentru care au considerat titlul pârâților ca fiind preferabil, argumentând corect, raportat la împrejurarea că pârâții dețin titluri la proprietate (contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), ce au fost anulate pe calea legii speciale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, faptul că dreptul lor de proprietate este mai bine caracterizat.

Criticile recurenților referitoare la nereținerea existenței unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că imobilul nu a ieșit legal din patrimoniul autorului lor, sunt nefondate.

În mod corect, instanțele de fond și apel au avut în vedere că nu poate fi vorba de o privare de bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece reclamanții nu au întreprins niciun demers pentru restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâți în sensul că înțeleg să revendice bunul, iar acțiunea în revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei Sectorului 5 București a fost respinsă ca inadmisibilă prin Sentința civilă nr. 2626 din 23 aprilie 1996. Solicitarea reclamanților-recurenți de a li se restitui imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului un bun actual, ci doar o speranță legitimă.

Contrar situației reclamanților, pârâții dețin un bun, așa cum se reține și prin considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și principiul securității juridice impunându-se a fi respectate atât în cazul fostului proprietari, dar și în cazul subdobânditorului de bună-credință al imobilului. Modul în care a fost soluționată acțiunea în revendicare este legal și față de constatările Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea pilot Atanasiu ș.a. împotriva României, din 12 octombrie 2010, în sensul că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.

Numai în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la recuperarea bunurilor, conform primului aliniat al art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Or, așa cum s-a arătat, reclamanții nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile anterioare prin care să se fi dispus restituirea imobilului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut, de asemenea, legal, că în prezent acțiunile Fondului "Proprietatea" au fost listate la bursă, împrejurare ce creează premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire, comună tuturor imobilelor revendicate.

În aceeași cauză Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, în dreptul intern a fost reglementat un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat, referitor la constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamanții-recurenți, că aceasta nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului. Toate aceste considerente conduc la concluzia, corect reținută de instanța de apel, că reclamanții nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în consecință, titlul pârâților este mai bine caracterizat, respectându-se și principiul "justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție.

Critica referitoare la nelegala admitere a cererii reconvenționale formulate de C.E. este, de asemenea, nefondată. Pârâta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate în baza art. 111 C. proc. civ., invocând calitatea sa de proprietar în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Deși, în principiu, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare, este evident că în cadrul procesual constituit ca urmare a formulării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, pârâta are un interes născut, personal și actual în formularea cererii reconvenționale, odată ce dreptul său de proprietate a fost contestat de reclamanți.

Chiar susținerile reclamanților referitoare la includerea prin fraudă la lege a imobilului în categoria celor cărora li se aplică Legea nr. 112/1995 justifică interesul pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenționale. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.P. și G.P.C. împotriva Deciziei nr. 61A din 13 februarie 2012, a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Obligă pe recurenții-reclamanți la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B.E., B.I. și G.C., G.D., precum și la 2.000 RON către intimata A.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ