ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7098/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7098/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria

Sectorului 4 București la 25 iunie 2004, reclamanții G.P.C. și G.P. au chemat

în judecată pe pârâții C.E., V.E., B.L.Ș., G.C., G.V., A.M., B.I., B.E.,

Municipiul București, prin Primarul General, și SC A.B. SA; solicitând

obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, Str. O., compus din construcții și teren.

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995,

ale art. 1 alin. (2) - (6), art. 9

1

lit. a), art. 9

2

din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41 alin. (2) și (3)

din Constituție, art. 480, 481 și 948 pct. 4 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001,

reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa menționată a fost dobândit

de defunctul tată, G.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/1928 la Tribunalul Ilfov, secția notariat.

S-a invocat trecerea

nelegală a imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea abuzivă a

Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare,

fiind funcționar la bursă.

Reclamanții au

solicitat să se compare titlurile de proprietate ale părților și să se constate

că titlul lor are prioritate ca fiind mai vechi și provenind de la adevăratul

proprietar, pe când titlul pârâților încalcă dispozițiile Legii nr. 112/1995 și

nu este încheiat cu adevăratul proprietar.

Pârâta C.E. a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate dreptul

său de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din București, Str. O., sector

4, și valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. Y/1997.

Prin Sentința civilă

nr. 3670 din 10 iunie 2005, Judecătoria Sectorului 4 București a respins

acțiunea formulată împotriva pârâților V.E. și D.G., ca fiind formulată

împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință, iar față de pârâta

D.N. s-a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

S-a disjuns acțiunea

formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți.

Prin Sentința civilă

nr. 4832 din 9 septembrie 2005, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

civilă, cu motivarea că obiectul cauzei are o valoare de peste 5 miliarde lei,

fiind aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

32464/3/2005.

Ca urmare a decesului

pârâtei B.L.Ș. a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, reclamanții solicitând să se constate succesiunea

vacantă.

Prin cererea

precizatoare formulată la 16 martie 2007, reclamanții au solicitat introducerea

în cauză, în calitate de pârâți, a numiților C.A. și P.M., la solicitarea

expresă a tribunalului, indicând ce anume parte din imobil se revendică de la

fiecare pârât și componența acesteia.

Prin Încheierea din

17 mai 2007, tribunalul a respins excepția nulității cererii de constatare a

vacanței succesorale și excepția tardivității introducerii cererii precizatoare.

Prin Încheierea din 4

octombrie 2007, s-au respins excepțiile inadmisibilității cererii, a procedurii

prealabile, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune,

invocate de pârâți prin întâmpinări, cu motivarea arătată în cuprinsul respectivei

încheieri și s-a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamanților după administrarea probelor.

Prin Sentința civilă

nr. 1022 din 1 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC A.B. și a respins

acțiunea față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și s-a

admis cererea acestora de constatare a vacanței succesiunii defunctei B.L.Ș.,

formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

S-a respins pe fond

acțiunea precizată a reclamanților, ca neîntemeiată.

S-a respins excepția

lipsei de interes a cererii reconvenționale.

S-a admis cererea

reconvențională și s-a constatat că pârâta C.E. este titulara dreptului de

proprietate asupra imobilului situat în București, Str. O., corp A, sector 4,

constatându-se, totodată, valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr.

Y/1997.

Au fost obligați

reclamanții la 400 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B.I., 400 RON către

A.M. și 400 RON către G.V., cu același titlu.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că bunul imobil revendicat nu se

află în proprietatea sau posesia pârâtei SC A.B., ci a pârâților persoane

fizice, astfel încât aceasta nu are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți și unită cu

fondul, tribunalul a reținut că aceasta este nefondată, întrucât din

coroborarea actelor de stare civilă depuse la dosar, din conținutul actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1928 la Tribunalul Ilfov, secția

notariat, și al certificatului de moștenitor nr. Z/1993 rezultă cu evidență că

actualii reclamanți sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului, G.A.

Cu privire la cererea

reclamanților de constatare a succesiunii vacante a defunctei B.L.Ș., s-a

reținut că, potrivit certificatului nr. A/2007 emis de Camera Notarilor Publici

București, nu a fost înregistrată pe rolul vreunui notariat public procedura

succesorală privind-o pe defunctă, (decedată la 10 aprilie 2006).

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că reclamanții au dreptul doar la despăgubiri, conform art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia de restituirea în natură a

imobilului, câtă vreme acesta a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

legale.

S-a reținut, astfel,

că prin această dispoziție legală s-a avut în vedere necesitatea asigurării

stabilității circuitului civil, statuându-se obligativitatea menținerii

situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și instituindu-se indirect un criteriu de preferință în favoarea

persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza

art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în

revendicare.

S-a avut în vedere că

reclamanții nu au făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza

Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâți în sensul că înțeleg

să revendice imobilul și nici nu au formulat vreo acțiune în contradictoriu cu

Statul Român, prin care să solicite să se constate nevalabilitatea titlului

acestuia și existența dreptului lor de proprietate, astfel că admiterea

prezentei acțiuni în revendicare ar putea reprezenta o privare de un bun,

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că

solicitarea pârâtei C.E. se încadrează în dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală pentru

nepronunțarea asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute

a actului de trecere a imobilului în patrimoniul Statului pentru încălcarea

dispozițiilor imperative ale Decretului nr. 92/1950.

S-a susținut,

totodată, că prima instanță nu s-a pronunțat asupra solicitării de comparare a

titlurilor de proprietate, conform dispozițiilor dreptului comun, respectiv

potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., invocându-se totodată contradicția

existentă între considerente și dispozitiv, întrucât deși acțiunea a fost respinsă

ca neîntemeiată, în motivarea hotărârii s-a încercat să se argumenteze faptul

că nu se mai putea introduce acțiune în revendicare de drept comun (deși

excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă anterior de instanță).

Apelanții-reclamanți

au criticat sentința ca nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 C.

civ. și ale art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, întrucât imobilul a ieșit în

mod nelegal din patrimoniul autorului lor.

De asemenea, s-a

invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1898 alin. (2), 486 și 487

C. civ., prin considerarea cumpărătorilor ca fiind de bună-credință conform

art. 45 din Legea nr. 10/2001 și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, care nu justificau respingerea acțiunii în

revendicare și obligarea la parcurgerea procedurii administrative, cât timp

Fondul Proprietatea, prin care se asigură acordarea despăgubirilor, nu

funcționează, despăgubirile reglementate de lege fiind "iluzorii și

inexistente".

Ultima critică a

apelanților a vizat respingerea excepției lipsei de interes a cererii

reconvenționale formulate de C.E., atâta timp cât aceasta are deschisă acțiunea

privind realizarea unui drept de garanție pentru evicțiune, față de vânzătorul

bunului altuia.

Împotriva aceleiași sentințe

a declarat apel și pârâtul C.A., susținând că reclamanții nu au făcut dovada

calității lor de proprietari, deoarece Contractul de vânzare-cumpărare nr. X

din 16 iulie 1928, prin care se pretinde dobândirea dreptului real al autorului

lor, are ca obiect imobilul din Str. O. și nu există mențiuni care să permită

identificarea raportat la imobilul actual, compus din mai multe corpuri de

clădire și anexe.

S-a invocat,

totodată, greșita respingere a obiecțiunilor la expertiza tehnică, omologată

nelegal în motivarea pretinsei existențe a identității între imobilul deținut

de autorul reclamanților și cel ce face obiectul litigiului.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 61 A din 13 februarie

2012, a respins ca nefondate apelurile reclamanților și al pârâtului C.A.

Prin considerentele

deciziei menționate, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au formulat

un capăt de cerere distinct în cadrul cererii de chemare în judecată,

constatarea nulității absolute a titlului statului constituind un element de

preferabilitate a titlului exhibat de aceștia, în raport cu titlurile de

proprietate ale pârâților, critica invocată în acest sens fiind nefondată.

S-a apreciat că a

fost corect soluționată acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ. de către prima instanță, care a procedat la compararea titlurilor

de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicții între considerente și

dispozitiv.

S-a reținut că

tribunalul a expus în considerente motivele pentru care, în prezent, titlul

pârâților este preferabil, argumentând că pârâții dețin titluri de proprietate

- contracte ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 (art.

45), fiind de bună-credință.

S-a considerat că

modul de soluționare a acțiunii în revendicare este legal și față de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza pilot Atanasiu și

alții împotriva României, reclamanții nedeținând un bun actual în sensul art. 1

din Protocolul 1 al Convenției și, ca urmare, titlul de proprietate exhibat

fiind mai puțin caracterizat față de cel invocat de pârâți.

S-a avut în vedere

că, deși reclamanții au invocat împrejurarea că au formulat acțiune în

revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei

Sectorului 5 București, acțiune respinsă ca inadmisibilă, în cauză nu s-a făcut

dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a

bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții,

s-a apreciat că analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamanți, vizând

buna sau reaua-credință a pârâților în cumpărarea imobilului nu prezintă

relevanță juridică, mai cu seamă având în vedere caracterul acțiunii deduse

judecății, revendicare prin comparare de titluri, și nu nulitate absolută a

contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

critica vizând respingerea excepției lipsei de interes în formularea cererii

reconvenționale, s-a reținut că deși, în principiu, acțiunea în constatare

prevăzută de art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar față de acțiunea în

realizare, în cadrul procesual prezent al unei acțiuni în revendicare prin

comparare de titluri este evident interesul născut, actual și personal al

pârâtei C.E. în formularea acestei cereri.

Referitor la

criticile formulate de pârâtul C.A. vizând modul de soluționare a excepției

lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța de apel a apreciat

că omisiunile și inadvertențele existente în actele de proprietate prezentate

(de reclamanți) sunt datorate faptului că respectivul titlu datează din anul

1928, iar împrejurarea că în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 autorul este

trecut cu 18 apartamente la mai multe adrese din București, printre care și cea

în discuție, respectiv Str. O., fără a fi făcute mențiuni complete asupra

apartamentelor expropriate la fiecare adresă, nu poate fi imputată

reclamanților.

S-a constatat,

astfel, că atât corpul de construcție A, cât și corpul B sunt cele din

arhitectura inițială, experții concluzionând că structura de rezistență,

fațadele, mansarda, podul, șarpanta și învelitoarea acoperișului nu au suferit

modificări constructive.

S-a reținut,

totodată, că expertul a răspuns în detaliu aserțiunilor formulate de pârât,

respingând corect cel de-al doilea set de obiecțiuni, cât și solicitarea vizând

efectuarea unui nou raport de expertiză.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții G.P.C. și G.P.,

solicitând casarea în parte în sensul admiterii apelului lor și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se pronunța asupra

solicitării de a se constata nulitatea absolută a titlului Statului și de a se

compara titlurile în baza art. 480 C. civ.

În subsidiar, s-a

solicitat ca, urmare a casării parțiale, să se admită în totalitate acțiunea,

să se respingă cererea reconvențională și să fie obligați intimații la plata

cheltuielilor de judecată.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct 7 și 9 C. proc.

civ.

Într-o primă critică,

s-a susținut că instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra solicitării

de constatare a nulității absolute a actului de trecere a imobilului în

patrimoniul statului pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale Decretului

nr. 92/1950, considerând nelegal că această solicitare trebuia formulată ca un

capăt de cerere distinct, deși prin acțiune a fost sesizată în acest sens.

Critica formulată

prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nepronunțarea asupra solicitării

de comparare a titlurilor părților conform dreptului comun, în condițiile în

care au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest context, s-a

arătat că instanța de apel, contrar conținutului sentinței primei instanțe, a

procedat la compararea titlurilor de proprietate, apreciind, totodată, că nu

există nicio contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței, deși

excepția inadmisibilității acțiunii a fost ridicată în cursul procesului și a

fost respinsă.

Celelalte critici

formulate de reclamanți au vizat nelegala reținere a faptului că nu ar deține

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, în condițiile

în care ambele instanțe au refuzat să analizeze valabilitatea titlului

Statului, reproșându-le că nu dețin o sentință anterioară formulării acțiunii

prin care să se constate nulitatea absolută a titlului Statului.

Recurenții-reclamanți

au susținut că exercitarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun nu

este condiționată de constatarea nulității contractului de vânzare al terțului

dobânditor.

S-a invocat

încălcarea art. 480 C. civ., susținându-se că ar fi trebuit ca, în procesul de

comparare a titlurilor părților, să se acorde prioritate titlului

reclamanților, care provenea de la un proprietar, în raport cu titlul

intimaților, care provenea de la un neproprietar, contractul fiind încheiat cu

rea-credință.

Recurenții-reclamanți

au criticat decizia atacată și pentru aplicarea eronată a art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 și a art. 45, care poate fi invocat doar în materie de

nulitate și doar în situația în care cumpărătorii ar fi fost de bună-credință.

Recurenții au

învederat că împrejurarea că ar avea dreptul la măsuri reparatorii în baza art.

18 din Legea nr. 10/2001 nu justifică respingerea acțiunii în revendicare, cât

timp Fondul "Proprietatea", prin care se asigură acordarea

despăgubirilor, nu funcționează în condiții normale, despăgubirile reglementate

de lege fiind iluzorii și inexistente.

Critica formulată

prin ultimul motiv de recurs a vizat încălcarea art. 111 C. proc. civ., sub

aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei de interes a cererii

reconvenționale, acțiunea în revendicare, care presupune compararea titlurilor

de proprietate, neputând fi paralizată printr-o acțiune în constatare.

Intimata G.C. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților.

Examinând criticile

invocate prin motivele de recurs, raportat la motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul

reclamanților este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată

prin primul motiv de recurs vizând nepronunțarea instanțelor de fond și apel

asupra solicitării de constatare a nulității absolute a actului de trecere a

imobilului ca proprietate a Statului nu poate fi primită.

Reclamanții-recurenți

nu au formulat un capăt de cerere distinct prin cererea de chemare în judecată,

invocând nulitatea absolută a titlului Statului doar ca un element de

preferabilitate a titlului lor în cadrul comparării de titluri solicitate în

temeiul art. 480 C. civ.

În aceste condiții,

s-a soluționat corect litigiul în limitele învestirii, determinate prin cererea

de chemare în judecată, cerere cu un singur capăt: obligarea la lăsarea în

deplină proprietate și posesie a imobilului, instanța pronunțându-se asupra

acțiunii în revendicare și indicând criteriile de preferabilitate a titlurilor

foștilor chiriași.

Constatarea

nevalabilității titlului Statului a fost invocată doar ca argument de fond în

motivarea acțiunii, astfel că instanța nu era obligată să se pronunțe distinct

prin dispozitivul hotărârii asupra acestei solicitări.

Nici critica

formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs referitoare la nepronunțarea

instanței de fond asupra solicitării comparării de titluri, raportat la temeiul

de drept al acțiunii, art. 480 C. civ., nu este fondată, având în vedere că s-a

dat eficiență principiului securității raporturilor juridice și apărării

subdobânditorului de bună-credință, cu titlu oneros, al imobilului.

În acest context, pe

fondul cererii de chemare în judecată, instanța a considerat ca fiind lipsită

de relevanță juridică modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea

statului.

Critica referitoare

la contradicția între considerentele și dispozitivul hotărârii primei instanțe,

confirmată în apel, nu poate fi primită.

Recurenții-reclamanți

nu au contestat împrejurarea că, printr-o încheiere anterioară, cea din 4

octombrie 2007, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel au expus în considerente motivele pentru care au

considerat titlul pârâților ca fiind preferabil, argumentând corect, raportat

la împrejurarea că pârâții dețin titluri la proprietate (contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), ce au fost anulate pe

calea legii speciale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, faptul că dreptul lor de

proprietate este mai bine caracterizat.

Criticile

recurenților referitoare la nereținerea existenței unui bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca

urmare a faptului că imobilul nu a ieșit legal din patrimoniul autorului lor,

sunt nefondate.

În mod corect,

instanțele de fond și apel au avut în vedere că nu poate fi vorba de o privare

de bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece

reclamanții nu au întreprins niciun demers pentru restituirea în natură a

imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâți în

sensul că înțeleg să revendice bunul, iar acțiunea în revendicare ce a format

obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei Sectorului 5 București a fost

respinsă ca inadmisibilă prin Sentința civilă nr. 2626 din 23 aprilie 1996.

Solicitarea

reclamanților-recurenți de a li se restitui imobilul preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă în viziunea Curții Europene a Drepturilor

Omului un bun actual, ci doar o speranță legitimă. Contrar situației

reclamanților, pârâții dețin un bun, așa cum se reține și prin considerentele

Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, exigențele art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție și principiul securității juridice impunându-se a fi

respectate atât în cazul fostului proprietari, dar și în cazul

subdobânditorului de bună-credință al imobilului.

Modul în care a fost

soluționată acțiunea în revendicare este legal și față de constatările Curții

Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea pilot Atanasiu ș.a. împotriva

României, din 12 octombrie 2010, în sensul că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia

calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus

în mod expres restituirea bunului.

Numai în acest

context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o

ingerință în dreptul la recuperarea bunurilor, conform primului aliniat al art.

1 din Protocolul 1 la Convenție.

Or, așa cum s-a

arătat, reclamanții nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești

irevocabile anterioare prin care să se fi dispus restituirea imobilului, fie pe

calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Instanța de apel a

reținut, de asemenea, legal, că în prezent acțiunile Fondului

"Proprietatea" au fost listate la bursă, împrejurare ce creează

premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire

adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de

despăgubire, comună tuturor imobilelor revendicate.

În aceeași cauză

Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, după intrarea în

vigoare a Legilor nr. 1/2000, 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, în dreptul

intern a fost reglementat un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.

Curtea Europeană a

precizat, referitor la constatarea judiciară a naționalizării abuzive a

imobilului, de care se prevalează și reclamanții-recurenți, că aceasta nu

atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului.

Toate aceste

considerente conduc la concluzia, corect reținută de instanța de apel, că

reclamanții nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 și, în consecință, titlul pârâților este mai bine

caracterizat, respectându-se și principiul "justului echilibru" în

exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție.

Critica referitoare

la nelegala admitere a cererii reconvenționale formulate de C.E. este, de

asemenea, nefondată.

Pârâta a solicitat

constatarea dreptului său de proprietate în baza art. 111 C. proc. civ.,

invocând calitatea sa de proprietar în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Deși, în principiu,

acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare,

este evident că în cadrul procesual constituit ca urmare a formulării acțiunii

în revendicare prin comparare de titluri, pârâta are un interes născut,

personal și actual în formularea cererii reconvenționale, odată ce dreptul său

de proprietate a fost contestat de reclamanți.

Chiar susținerile

reclamanților referitoare la includerea prin fraudă la lege a imobilului în

categoria celor cărora li se aplică Legea nr. 112/1995 justifică interesul

pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenționale.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții G.P. și G.P.C. împotriva Deciziei nr. 61A din

13 februarie 2012, a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Obligă pe

recurenții-reclamanți la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți B.E., B.I. și G.C., G.D., precum și la 2.000 RON către

intimata A.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ