ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7539/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4475 din 3 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC A.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerț și Industrie a României, prin care solicita anularea adresei din 2011, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Avizului de existență a cazului de forță majoră din 27 septembrie 2011 emis de aceeași pârâtă, anularea pct. II din Rezoluția din 7 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, în ce privește soluționarea plângerii prealabile și anularea Avizului de existență a cazului de forță majoră susmenționat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, față de natura actelor contestate, care nu reprezintă acte administrative, acțiunea este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a prevederilor art. 24 și 28 din Legea camerelor de comerț din România nr. 335/2007 și art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, prima instanță apreciind greșit că actul contestat nu ar fi fost emis de instituția pârâtă în regim de putere publică și că, drept urmare, acest act - avizul de forță majoră - nu ar avea natura unui act administrativ.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare. Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamanta a solicitat anularea Avizului de existență a cazului de forță majoră din 27 septembrie 2011 emis de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României, precum și a Adresei din 2011, prin care pârâta a răspuns plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva avizului respectiv, și a pct. II din Rezoluția pârâtei din 2011, în ce privește soluționarea plângerii prealabile.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu emitentul actelor contestate, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea este inadmisibilă, față de natura actului juridic - Avizul de existență a cazului de forță majoră - supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Avizul din 27 septembrie 2011 de constatare a existenței cazului de forță majoră, a fost emis de Camera de Comerț și Industrie a României, în exercitarea atribuției prevăzute la art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și la art. 12 din Statutul acestei instituții, de a aviza, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documentație, existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale contractuale interne și internaționale.

Conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, Camera de Comerț și Industrie a României este o organizație neguvernamentală, autonomă, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce reprezintă, sprijină și apără interesele generale ale comunității de afaceri din România, urmărind promovarea și dezvoltarea industriei, comerțului, serviciilor și agriculturii, în concordanță cu cerințele economiei de piață . În raport cu actele normative care reglementează Sistemul cameral, respectiv legea organică privind camerele de comerț din România și Statutul Camerei de Comerț și Industrie a României, sus menționate, nu se poate considera că instituția emitentă a actelor contestate poate fi asimilată unei autorități publice, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în ceea ce privește exercitarea atribuției referitoare la emiterea avizului de constatare a existenței cazului de forță majoră și că acest act este un act administrativ supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Argumentele invocate de recurentă, potrivit cărora actele contestate ar fi acte administrative, sunt greșite atât în raport cu statutul pe care intimata-pârâtă, în calitate de emitentă, îl are cât și, mai ales, cu atribuțiile în exercitarea cărora au fost emise actele respective. Astfel, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică se înțelege „orice organ de stat sau al unităților administrativ - teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public” și, prin asimilare, „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.

Așadar, asimilarea persoanei juridice de drept privat cu o autoritate publică nu poate fi făcută decât exclusiv în privința acelor atribuții pentru care a fost recunoscut statutul de utilitate publică sau prin care se prestează un serviciu public, în regim de putere publică. Drept urmare, recunoașterea statutului de utilitate publică unei persoane juridice de drept privat nu conduce, de plano, la includerea în categoria actelor administrative a tuturor actelor juridice emise de aceasta, indiferent de obiectul și sfera lor de reglementare.

În acest sens sunt, de altfel, și prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ ca fiind „ actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice” și, prin asimilare, „contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Se desprinde, cu ușurință, din modul de redactare a dispozițiilor legale citate, că trăsătura definitorie a actului administrativ este scopul sau finalitatea acestuia de a promova și proteja interesul public. Actelor supuse controlului judiciar în cauză, le lipsește, însă, această caracteristică, întrucât nu sunt emise în regim de putere publică iar sfera producerii efectelor acestora este limitată la cadrul raporturilor de drept comercial stabilite între recurenta-reclamantă SC A.R. SRL (fostă SC B.I. SRL) și SC H. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică din 29 noiembrie 2004, în legătura cu care a fost emis avizul contestat. Acest contract comercial cuprinde la art. 14 alin. (2) clauza de forță majoră, prin care părțile au stipulat că pentru emiterea certificatului de forță majoră, solicitarea se va adresa Camerei de Comerț și Industrie.

Conform regulilor adoptate de Camera de Comerț și Industrie a României, în limitele competenței sale de reglementare, certificatul de forță majoră este actul prin care, în baza împuternicirii acordate de părțile contractante prin clauza de forță majoră, Camera atestă producerea unui eveniment de forță majoră care împiedică îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, astfel că produce efecte juridice asupra executării unui contract comercial. Așadar, acest certificat (aviz) și, prin simetrie, actele emise în legătură cu acesta și contestate în cauză nu sunt întocmite de Camera de Comerț și Industrie a României ca subiect de drept public, în raporturi juridice de natura celor care presupun exercițiul autorității publice, și nu exprimă voința de a da naștere, de a modifica sau de a stinge drepturi și obligații, în regim de putere publică.

De asemenea, față de obiectul lor, avizele de atestare a cazurilor de forță majoră sunt întocmite exclusiv pentru un interes privat, constând în exonerarea de răspunderea contractuală a părții care le invocă, și nu pentru un interes legitim public, care, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, trebuie să caracterizeze un act administrativ și care, potrivit acelorași dispoziții legale, „vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice” (lit. r)). Față de considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este temeinică și legală, în baza art. 312 C. proc.

civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R. SRL împotriva sentinței nr. 4475 din 3 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013.