ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7539/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4475 din 3 iulie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC A.R. SRL, în

contradictoriu cu pârâta Camera de Comerț și Industrie a României, prin care

solicita anularea adresei din 2011, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă

formulată de reclamantă împotriva Avizului de existență a cazului de forță

majoră din 27 septembrie 2011 emis de aceeași pârâtă, anularea pct. II din

Rezoluția din 7 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, în ce privește soluționarea

plângerii prealabile și anularea Avizului de existență a cazului de forță

majoră susmenționat.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în raport cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, față de natura

actelor contestate, care nu reprezintă acte administrative, acțiunea este

inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta,

invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a prevederilor art. 24

și 28 din Legea camerelor de comerț din România nr. 335/2007 și art. 2 alin. (1)

lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, prima instanță apreciind greșit că actul

contestat nu ar fi fost emis de instituția pârâtă în regim de putere publică și

că, drept urmare, acest act - avizul de forță majoră - nu ar avea natura unui

act administrativ.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

reclamanta a solicitat anularea Avizului de existență a cazului de forță majoră

din 27 septembrie 2011 emis de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României,

precum și a Adresei din 2011, prin care pârâta a răspuns plângerii prealabile

formulate de reclamantă împotriva avizului respectiv, și a pct. II din

Rezoluția pârâtei din 2011, în ce privește soluționarea plângerii prealabile.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu emitentul actelor contestate, Înalta Curte

constată că în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea este

inadmisibilă, față de natura actului juridic - Avizul de existență a cazului de

forță majoră - supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Avizul din 27

septembrie 2011 de constatare a existenței cazului de forță majoră, a fost emis

de Camera de Comerț și Industrie a României, în exercitarea atribuției prevăzute

la art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, cu modificările și

completările ulterioare, precum și la art. 12 din Statutul acestei instituții, de

a aviza, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documentație,

existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării

obligațiilor comerciale contractuale interne și internaționale.

Conform prevederilor art.

24 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, Camera de Comerț și Industrie a României

este o

organizație neguvernamentală, autonomă, nonprofit, de

utilitate publică, cu personalitate juridică, ce reprezintă, sprijină și apără

interesele generale ale comunității de afaceri din România, urmărind promovarea

și dezvoltarea industriei, comerțului, serviciilor și agriculturii, în

concordanță cu cerințele economiei de piață

.

În raport cu actele

normative care reglementează Sistemul cameral, respectiv legea organică privind

camerele de comerț din România și Statutul Camerei de Comerț și Industrie a

României, sus menționate, nu se poate considera că instituția emitentă a

actelor contestate poate fi asimilată unei autorități publice, în sensul

dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în ceea ce privește exercitarea atribuției

referitoare la emiterea avizului de constatare a existenței cazului de forță

majoră și că acest act este un act administrativ supus controlului judecătoresc

pe calea contenciosului administrativ.

Argumentele invocate

de recurentă, potrivit cărora actele contestate ar fi acte administrative, sunt

greșite atât în raport cu statutul pe care intimata-pârâtă, în calitate de

emitentă, îl are cât și, mai ales, cu atribuțiile în exercitarea cărora au fost

emise actele respective.

Astfel, conform prevederilor

art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică se

înțelege „orice organ de stat sau al unităților administrativ - teritoriale

care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes

legitim public” și, prin asimilare, „persoanele juridice de drept privat care,

potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să

presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.

Așadar, asimilarea

persoanei juridice de drept privat cu o autoritate publică nu poate fi făcută decât

exclusiv în privința acelor atribuții pentru care a fost recunoscut statutul de

utilitate publică sau prin care se prestează un serviciu public, în regim de

putere publică.

Drept urmare, recunoașterea

statutului de utilitate publică unei persoane juridice de drept privat nu conduce,

de plano, la includerea în categoria actelor administrative a tuturor actelor

juridice emise de aceasta, indiferent de obiectul și sfera lor de reglementare.

În acest sens sunt,

de altfel, și prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care

definesc actul administrativ ca fiind „

actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice” și,

prin asimilare, „contractele încheiate de autoritățile publice care au ca

obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte

administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Se desprinde, cu

ușurință, din modul de redactare a dispozițiilor legale citate, că trăsătura

definitorie a actului administrativ este scopul sau finalitatea acestuia de a

promova și proteja interesul public.

Actelor supuse

controlului judiciar în cauză, le lipsește, însă, această caracteristică,

întrucât nu sunt emise în regim de putere publică iar sfera producerii

efectelor acestora este limitată la cadrul raporturilor de drept comercial

stabilite între recurenta-reclamantă SC A.R. SRL (fostă SC B.I. SRL) și SC H.

SA, prin contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică din 29 noiembrie 2004,

în legătura cu care a fost emis avizul contestat.

Acest contract

comercial cuprinde la art. 14 alin. (2) clauza de forță majoră, prin care

părțile au stipulat că pentru emiterea certificatului de forță majoră,

solicitarea se va adresa Camerei de Comerț și Industrie.

Conform regulilor

adoptate de Camera de Comerț și Industrie a României, în limitele competenței

sale de reglementare, certificatul de forță majoră este actul prin care, în baza

împuternicirii acordate de părțile contractante prin clauza de forță majoră,

Camera atestă producerea unui eveniment de forță majoră care împiedică

îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, astfel că

produce efecte juridice asupra executării unui contract comercial.

Așadar, acest

certificat (aviz) și, prin simetrie, actele emise în legătură cu acesta și

contestate în cauză nu sunt întocmite de Camera de Comerț și Industrie a

României ca subiect de drept public, în raporturi juridice de natura celor care

presupun exercițiul autorității publice, și nu exprimă voința de a da naștere,

de a modifica sau de a stinge drepturi și obligații, în regim de putere

publică.

De asemenea, față de

obiectul lor, avizele de atestare a cazurilor de forță majoră sunt întocmite

exclusiv pentru un interes privat, constând în exonerarea de răspunderea

contractuală a părții care le invocă, și nu pentru un interes legitim public,

care, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, trebuie să caracterizeze

un act administrativ și care, potrivit acelorași dispoziții legale, „vizează

ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor,

libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea

nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice” (lit. r)).

Față de

considerentele arătate, constatându-se că soluția primei instanțe este

temeinică și legală, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din

Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.R. SRL împotriva sentinței nr. 4475 din 3 iulie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013.