ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2675/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2675/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

primei instanțe

Prin cererea

înregistrată la 11 noiembrie 2011, reclamanta SC H. SA București a solicitat

ca, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se

dispună suspendarea executării Rezoluției Biroului de conducere al Camerei de

Comerț și Industrie a României nr. 5 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a dispus

retragerea avizului de existență a cazului de forță majoră nr. 1240 din 27

septembrie 2011 eliberat de pârâta Camera de Comerț și Industrie a României,

până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, atât rezoluția nr. 5 din 7 noiembrie 2011, cât și

avizul din 27 septembrie 2011 emise de Camera de Comerț și Industrie a României

sunt acte administrative, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 554/2004 și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007.

Reclamanta a mai

arătat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ considerat a

fi nelegal.

În ceea ce privește

condiția existenței unor cazuri bine justificate, s-a arătat că, Rezoluția nr. 5

din 7 noiembrie 2011 a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin.

(6), art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art.

1 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, întrucât a fost

revocat un act administrativ care a intrat în circuitul civil și a produs

efecte juridice, astfel încât autoritatea emitentă avea doar posibilitatea de a

se adresa instanței judecătorești în vederea anulării acestuia. În acest sens,

s-a învederat că, instanța de judecată are competența exclusivă de a decide

atât asupra valabilității actului, cât și asupra efectelor juridice produse de

acesta și a valabilității actelor juridice subsecvente.

Cu privire la

prevenirea producerii unor pagube iminente, reclamanta a arătat că, imediat

după comunicarea rezoluției contestate, a fost somată prin adresa din 10 noiembrie

2011 emisă de SC E.H. SRL să-și execute până la data de 15 decembrie 2011

obligația de livrare a diferenței dintre cantitatea de energie electrică

datorată contractual și cea efectiv furnizată începând cu data de 30 septembrie

2011 și să reia imediat livrarea integrală a cantității de energie asumată

contractual.

La data de 23

noiembrie 2011, Filiala H.H. București a formulat cerere de intervenție în

interesul reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 49 alin. (1) și (3) C.

proc. civ. și a solicitat ca, în baza prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, să fie admisă cererea formulată de reclamantă și până la pronunțarea instanței

de fond, să se dispună suspendarea executării Rezoluției nr. 5 din 7 noiembrie 2011

emisă de Camera de Comerț și Industrie a României.

Pârâta Camera de

Comerț și Industrie a României a depus întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității cererii și excepția necompetenței instanței de

contencios administrativ în soluționarea cauzei.

În susținerea excepției

privind inadmisibilitatea cererii, pârâta a susținut că actul a cărui executare

s-a solicitat a fi suspendată nu reprezintă un act administrativ, nefiind emis

în regim de putere publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004, deoarece a fost întocmit la cererea unei societăți

comerciale pe baza documentației depusă cu privire la existența unui caz de

forță majoră și un asemenea act produce efecte asupra obligațiilor asumate

printr-un contract comercial.

Excepția necompetenței

instanțelor judecătorești a fost motivată prin natura juridică a rezoluției

contestate, care fiind actul unui organ de conducere ales al unei organizații

neguvernamentale nu poate fi aprobat sau revocat decât prin decizia Colegiului

de conducere al Camerei de Comerț și Industrie a României, conform dispozițiilor

art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerț și Industrie a României.

În interesul pârâtei,

la data de 24 noiembrie 2011, a formulat cerere de intervenție accesorie SC E.H.

SRL București, solicitând admiterea excepțiilor invocate de către pârâtă prin

întâmpinare cu privire la inadmisibilitatea cererii și la necompetența

materială a instanțelor judecătorești, dar și pentru lipsa de obiect a cererii,

arătând că nu poate fi suspendată executarea unui act care și-a epuizat

efectele înainte de sesizarea instanței.

instanței de fond

Curtea de Apel

București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat

sentința civilă nr. 7644 din 15 decembrie 2011, prin care a respins excepțiile invocate

de pârâtă și de intervenienta în interesul acesteia cu privire la

inadmisibilitatea cererii, la necompetența generală a instanțelor

judecătorești, la necompetența materială a instanței de contencios

administrativ și la lipsa de obiect a cererii de suspendare a executării.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată în

interesul pârâtei de SC E.H. SRL, a fost admisă cererea de intervenție accesorie

formulată în interesul reclamantei de Filiala H.H. București, a fost admisă

cererea formulată de reclamanta SC H. SA și s-a dispus suspendarea executării Rezoluției

nr. 5 din 7 noiembrie 2011 emisă de Biroul de conducere al Camerei de Comerț și

Industrie a României până la pronunțarea instanței de fond.

Excepția

inadmisibilității cererii a fost respinsă, cu motivarea că rezoluția nr. 5 din 7

noiembrie 2011 a Biroului de conducere al Camerei de Comerț și Industrie a

României este un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004, întrucât a fost emis de o persoană juridică de drept

privat, căreia i s-a recunoscut statutul de utilitate publică și în cadrul

prerogativelor acordate prin Legea nr. 335/2007 pentru constatarea nulității absolute

a efectelor avizului din 27 septembrie 2011 și deci pentru a stinge un raport juridic.

Pentru aceleași considerente a fost respinsă și excepția necompetenței

instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei.

Excepția

necompetenței generale a instanțelor judecătorești a fost respinsă ca

neîntemeiată, reținându-se că prerogativa colegiului de conducere de a aproba rezoluțiile

Biroului de conducere hotărâte în ședințele dintre sesiunile colegiului de

conducere este prevăzută în art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerț și

Industrie a României, ceea ce nu plasează actele emise în exercitarea respectivelor

prerogative în afara controlului judecătoresc de legalitate exercitat pe calea

contenciosului administrativ, control garantat prin dispozițiile art. 126 alin.

(6) din Constituție.

Excepția lipsei de obiect

a cererii de suspendare a executării a fost respinsă ca neîntemeiată, cu

motivarea că, Rezoluția nr. 5 din 7 noiembrie 2011 produce efecte în mod continuu

până la intervenirea unei situații juridice contrare. În acest sens, s-a

reținut că nu se poate face o confuzie între măsura luată prin Rezoluția nr. 5

din 7 noiembrie 2011 și efectele pe care aceasta le produce.

Cererea de suspendare

a executării formulată de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată

în interesul acesteia au fost admise, constatându-se că sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu

privire la existența unui caz bine justificat și la pericolul producerii unei

pagube iminente.

În aprecierea existenței

unui caz bine justificat, instanța de fond a reținut susținerile reclamantei,

prin care s-a invocat faptul că procedura de emitere a Rezoluției nr. 5 din 7

noiembrie 2011 a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (6) și

art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, în sensul că, prin acest act

administrativ a fost revocat un alt act administrativ care a intrat în

circuitul civil, astfel că numai instanța de judecată avea competența de a se

pronunța asupra valabilității sale.

În sensul îndeplinirii

celeilalte condiții de fond, respectiv paguba iminentă, au fost reținute

susținerile societății reclamate, conform cărora, urmare emiterii Rezoluției nr.

5 din 7 noiembrie 2011 și imposibilității invocării existenței cazului de forță

majoră ca efect al acestuia, ar trebui să achiziționeze energie produsă din

alte surse decât cea hidro, în condițiile în care pe piața energiei prețul de

achiziție este considerabil superior prețului de vânzare – cumpărare negociat

în contractul, precum și faptul că, datorită producției scăzute de energie

electrică, nu dispune de resurse financiare necesare achiziționării energiei din

alte surse.

Față de soluția dată

asupra cererii de chemare în judecată și de scopul limitat al cererilor de

intervenție, respectiv faptul că terții intervenienți nu invocă pretenții

proprii și nu urmăresc obținerea unei hotărâri prin care părțile inițiale să

fie condamnate față de ele, instanța de fond a admis cererea de intervenție

formulată de Filiala H.H. București în favoarea reclamantei, respingând cererea

de intervenție formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs pârâta Camera de Comerț și Industrie a României și

intervenienta în interesul acesteia SC E.H. SRL, solicitând ca în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., să fie modificată

hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării Rezoluției

nr. 5 din 7 noiembrie 2011 în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar ca

lipsită de obiect și ca nefondată, urmând să fie admisă cererea de intervenție

formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL și să fie respinsă cererea de

intervenție formulată în interesul reclamantei de Filiala H.H. București.

Recurentele au

susținut că instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, întrucât Rezoluția nr. 5 din 7 noiembrie 2011

nu este un act administrativ și nu poate fi contestată în modalitățile procedurale

reglementate de legea contenciosului administrativ, astfel că nu este posibilă

nici solicitarea suspendării efectelor sale în temeiul dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, s-a

arătat că rezoluția contestată nu a fost emisă de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Întrucât, la eliberarea avizului de atestare a forței majore și, în mod

simetric, la adoptarea rezoluției de retragere a avizului, Camera de Comerț și

Industrie a României nu a acționat în vederea satisfacerii unei utilități

publice, nu poate fi asimilată unei autorități publice, iar actele respective nu

satisfac un interes public și produce efecte numai cu privire la interesele

private ale părților contractante.

Recurentele au

criticat și soluția de respingere a excepției prin care s-a invocat lipsa de

obiect a cererii de suspendare a executării, motivând că efectele Rezoluției nr.

5 din 7 noiembrie 2011 au constat în retragerea Avizului din 27 septembrie 2011

de atestare a forței majore și s-au epuizat instantaneu, de la data emiterii actului.

Din acest motiv, s-a arătat că, nu se poate considera cu temei că, rezoluția ar

produce efecte până la finalul situației de forță majoră, pentru că un astfel de

punct de vedere ar confunda efectele rezoluției cu efectele pe care părțile

le-au legat de avizul de existență a forței majore.

Recurenta Camera de

Comerț și Industrie a României a susținut că au fost greșit respinse și

excepțiile privind necompetența generală a instanțelor judecătorești și

necompetența materială a instanței de contencios administrativ, arătând că,

potrivit dispozițiilor art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerț și

Industrie a României, numai Colegiul de conducere are dreptul să aprobe rezoluțiile

Biroului de conducere hotărâte în ședințele dintre sesiunile Colegiului de

conducere și această posibilitate nu poate fi conferită instanței de judecată.

În ultimul motiv de

recurs, ambele recurente au susținut că în mod greșit s-a constatat în

hotărârea atacată că sunt întrunite în cauză cele două condiții prevăzute de

ar. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act

administrativ.

În dezvoltarea

acestei critici, s-a arătat că prima instanță și-a întemeiat concluzia privind existența

unui caz bine justificat de suspendare pe o interpretare eronată a prevederilor

art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și pe înlăturarea fără temei a

următoarelor argumente, care susțin valabilitatea rezoluției, ca elemente care

exclud existența unei îndoieli puternice și evidente în privința legalității

sale: lipsa semnării avizului de către Președintele Camerei, necompetența

camerei în emiterea avizului, lipsa notificării adresate de către solicitant

partenerului contractual în legătură cu apariția evenimentului invocat, lipsa

determinării, în conținutul avizului, a efectelor pe care pretinsul caz de

forță majoră le-ar avea asupra raporturilor dintre părțile contractante,

inexistența cazului de forță majoră pretins de către intimata - reclamantă și

necompetența camerei de a se pronunța asupra imposibilității executării

obligațiilor contractuale de către aceasta.

Recurentele au

susținut că în mod greșit s-a reținut în hotărârea atacată ca fiind dovedită și

existența unei pagube iminente cauzate intimatei – reclamante dacă nu s-ar

dispune suspendarea executării Rezoluției nr. 5 din 7 noiembrie 2011. Cu toate acestea,

s-a învederat că prima instanță nu a indicat nici un mijloc de probă din care să

rezulte pe de o parte, faptul că intimata – reclamantă ar urma să procedeze la

achiziția de energie electrică din alte surse în lipsa admiterii cererii de

suspendare și, pe de altă parte, faptul că mijloacele financiare ale acesteia

ar fi fost insuficiente pentru efectuarea unei asemenea achiziții.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite cele două recursuri declarate în cauză,

pentru următoarele considerente:

și de drept relevante

Cauza dedusă

judecății are ca obiect cererea formulată în baza dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 de intimata - reclamantă SC H. SA București pentru

suspendarea executării Rezoluției nr. 5 din 7 noiembrie 2011 prin care

recurenta – pârâtă Camera de Comerț și Industrie a României a decis constatarea

nulității absolute a efectelor avizului de existență a cazului de forță majoră

și retragerea actului constatator din 24 septembrie 2011.

Față de obiectul cererii

de chemare în judecată și de părțile în litigiu, se impunea calificarea corectă

a actului juridic supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ,

întrucât această calificare este determinantă în verificarea condiției de

admisibilitate a cererii, contestată prin excepțiile invocate de către recurenta

– pârâtă și recurenta – intervenientă la instanța de fond.

Rezoluția nr. 5 din 7

noiembrie 2011 a fost întocmită de recurenta – pârâtă Camera de Comerț și

Industrie a României pentru retragerea avizului din 24 septembrie 2011 de

constatare a existenței cazului de forță majoră, eliberat de aceeași cameră, în

exercitarea atribuției conferite prin dispozițiile art. 28 alin. (2) lit. i)

din Legea nr. 335/2007, cu modificările și completările ulterioare, de a aviza

la cerere,pentru societățile românești, pe bază de documentație, existența

cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor

comerciale internaționale.

Aceeași competență

rezultă și din Statutul Camerei Naționale de Comerț și Industrie a României,

aprobată în Adunarea Generală a membrilor Camerei de Comerț și Industrie a

României din 27 decembrie 2007, cu modificările aprobate de Adunarea Generală din

19 mai 2011, care în art. 12 prevede atribuția de a aviza, la cerere, pentru

comercianții din România, pe bază de documentație, existența cazurilor de forță

majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor contractuale interne

și internaționale, conform procedurilor proprii.

Emitentă a Rezoluției

nr. 5 din 7 noiembrie 2011, contestată în cauză, este deci Camera de Comerț și

Industrie a României, definită în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, cu

modificările și completările ulterioare, ca organizație autonomă,

neguvernamentală, apolitică, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu

personalitate juridică, creată în scopul de a reprezenta, apăra și susține

interesele membrilor săi și ale comunității de afaceri în raport cu

autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate.

Actele normative care

reglementează Sistemul cameral și anume, legea organică privind camerele de

comerț din România și Statutul Camerei de Comerț și Industrie a României au

fost greșit interpretate de prima instanță în soluționarea excepției de

inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, considerându-se că în baza

lor, recurenta - pârâtă este asimilată unei autorități publice și că actul acesteia

cu privire la retragerea avizului de constatare a existenței cazului de forță

majoră este un act administrativ supus controlului judecătoresc pe calea

contenciosului administrativ.

Concluzia instanței

de fond este greșită în primul rând față de statutul persoanei juridice

acționate în judecată în calitate de emitentă a actului contestat și mai ales,

față de atribuțiile în exercitarea cărora a fost întocmit actul respectiv.

Conform semnificației

dată prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004

termenului de autoritate publică, aceasta este orice organ de stat sau al

unităților administrativ – teritoriale care acționează, în regim de putere publică,

pentru satisfacerea unui interes legitim public.

În sensul acestei

prevederi legale, sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de

drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau

sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Din reglementarea

susmenționată, rezultă că asimilarea persoanei juridice de drept privat cu o

autoritate publică nu poate interveni decât în privința acelor atribuții pentru

care a fost recunoscut statutul de utilitate publică sau prin care se prestează

un serviciu public, în regim de putere publică.

În consecință,

statutul de utilitate publică recunoscut unei persoane juridice de drept privat

nu are drept consecință includerea acesteia în categoria autorităților publice

pentru totalitatea actelor juridice întocmite, indiferent de obiectul și sfera lor

de reglementare.

Din acest motiv, nu

se poate reține, cum eronat a apreciat instanța de fond că, toate actele juridice

întocmite de persoana juridică de drept privat cu statut de utilitate publică,

astfel cum este recurenta – pârâtă, sunt acte administrative de autoritate care

pot fi contestate în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În atare situație, se

constată că este eronată și concluzia instanței de fond privind natura juridică

a Rezoluției nr. 5 din 7 noiembrie 2011 de act administrativ, în sensul definit

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca act

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării

în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Aceeași reglementare

prevede că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de

autoritățile publice având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate

publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor

publice, achizițiile publice, iar prin legi speciale pot fi prevăzute și alte

categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de

contencios administrativ.

Contrar celor

reținute de prima instanță, se constată că, actul dedus judecății în cauză nu

este și nu poate fi asimilat unui act administrativ, pentru că nu a fost emis

de o autoritate publică în regim de putere publică, producând efecte numai în

cadrul raporturilor de drept comercial stabilite între intimata - reclamantă SC

H. SA București și recurenta – intervenientă SC E.H. SRL prin contractul de

vânzare – cumpărare de energie electrică din 14 ianuarie 2004, pretins a fi

fost afectat de evenimentul de forță majoră.

Acest contract

comercial cuprinde la art. 11 alin. (2) clauza de forță majoră, prin care

părțile au stipulat că pentru emiterea certificatului de forță majoră,

solicitarea se va adresa Camerei de Comerț și Industrie a României.

Conform regulilor

adoptate de Camera de Comerț și Industrie a României în limitele competenței

sale de reglementare, certificatul de forță majoră este actul prin care, în

baza împuternicirii acordate de părțile contractante prin clauza de forță

majoră, Camera atestă producerea unui eveniment de forță majoră care împiedică

îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, astfel că

produce efecte juridice asupra executării unui contract comercial.

În consecință, acest

certificat și prin simetrie, actul de retragere a certificatului de forță

majoră nu sunt întocmite de Camera de Comerț și Industrie a României ca subiect

de drept public în raporturi juridice de natura celor care presupun exercițiul autorității

publice și nu exprimă voința de a da naștere, de a modifica sau de a stinge

drepturi și obligații, în regim de putere publică.

Față de obiectul lor,

avizele de atestare a cazurilor de forță majoră și actele de retragere a

acestor avize sunt întocmite exclusiv pentru un interes privat și nu pentru un interes

legitim public, care potrivit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr.

554/2004, vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor,

libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor

comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

Pentru considerentele

care au fost expuse cu privire la natura juridică a Rezoluției nr. 5 din 7

noiembrie 2011, care nu este un act administrativ tipic sau asimilat și care nu

a fost întocmit de Camera de Comerț și Industrie a României în exercitarea

atribuțiilor pentru care i s-a recunoscut statutul de utilitate publică, se

constată că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată formulată în baza dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Constatând că actul

dedus judecății este exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului

administrativ, Înalta Curte va modifica hotărârea atacată, în sensul

respingerii ca inadmisibilă a cererii de suspendare a executării formulată de

intimata - reclamantă SC H. SA.

de recurs și temeiul juridic al acestuia

În temeiul

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâta Camera de Comerț

și Industrie a României și de intervenienta SC E.H. SRL și pentru motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea atacată,

în sensul că va admite cererea de intervenție accesorie formulată în interesul

pârâtei de SC E.H. SRL, va respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a

executării formulată de intimata – reclamantă SC H. SA și va respinge cererea

de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei SC H. SA de către

Filiala H.H. București.

Față de soluția dată

recursurilor prin constatarea inadmisibilității cererii de chemare în judecată,

nu se mai impune a fi examinate criticile formulate de recurente cu privire la

hotărârea dată de prima instanță asupra celorlalte excepții de procedură și

fondului cererii de suspendare a executării formulate de reclamanta SC H. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Camera de Comerț și Industrie a României și SC E.H. SRL, împotriva

sentinței civile nr. 7644 din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite cererea de intervenție accesorie formulată în

interesul pârâtei de SC E.H. SRL, respinge cererea de intervenție accesorie

formulată în interesul reclamantei SC H. SA de către Filiala H.H. București și

respinge cererea de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă SC

H. SA București, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2012.