ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6915/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii judiciare Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, la data de 9 aprilie 2012, reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. București și M.E.C.T.S., solicitând obligarea primei pârâte la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare și obligarea celui de-al doilea pârât să aprobe tipărirea formularelor tipizate diplomă de licență și supliment la diplomă, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare.

2. Hotărârea primei instanțe aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 571/ CAF din 29 noiembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Giurgiu privind soluționarea cauzei și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N.V., împotriva pârâtelor Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., în favoarea Curții de Apel București. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că, prin cererea de obligarea a M.E.C.T.S. la emiterea actului administrativ de aprobare a tipăririi formularelor tipizate ale diplomelor de licență, reclamantul fixează un obiect de judecată cel puțin la fel de important ca și cel privind obligarea universității de a îi elibera diploma de licență, deoarece între cele două acte nu există nici o intercondiționare directă, respectiv unul dintre acestea să reprezinte consecința sau urmarea firească ori accesoriu a celuilalt.

Potrivit art. 10 din Legea 554/2004, competența materială de soluționare împotriva refuzului nejustificat de a emite un act administrativ de către un organ administrativ central este în competența Curții de apel de la domiciliul reclamantului. 3. Hotărârea celei de-a doua instanțe aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 1995 din 14 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă, - complete specializate în contencios administrativ, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că r aportul juridic dedus judecății are ca obiect un act administrativ asimilat reprezentat de un pretins refuz nejustificat al pârâtei Universitatea S.H. de a elibera diploma de licență reclamantului, bazat pe un refuz al pârâtului M.E.C.T.S. de a recunoaște studiile absolvite de către reclamant în cadrul universității și de a elibera acesteia formularele necesare în vederea eliberării diplomei, raportul juridic principal fiind cel dintre reclamant și pârâta Universitatea S.H.

Față de obiectul principal al cererii introductive și titularul pretinsului refuz nejustificat, elemente determinante pentru stabilirea competenței materiale, Curtea a apreciat a fi competent material în a soluționa cererea reclamantei Tribunalul, în speță Tribunalul Giurgiu, secția civilă, complete specializate de contencios administrativ , în raport de rangul emitentului actului administrativ asimilat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi considerată o instituție centrală. 4. Regulatorul de competență Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. Așa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de licență și suplimentul de diplomă.

Pârâta Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004. Universitatea S.H. din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Totodată, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Conform dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea S.H. din București - competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S. are un caracter accesoriu și va fi soluționat de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N.V. în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.N. (în calitate de succesor al fostului M.E.C.T.S.) în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.