ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6915/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

judiciare

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, la data de 9 aprilie

2012, reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H.

București și M.E.C.T.S., solicitând obligarea primei pârâte la eliberarea

diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea unei penalități

de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare și obligarea

celui de-al doilea pârât să aprobe tipărirea formularelor tipizate diplomă de

licență și supliment la diplomă, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii judecătorești, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pentru

fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare.

primei instanțe aflate în conflict

Prin sentința civilă nr.

571/ CAF din 29 noiembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Giurgiu privind soluționarea cauzei și a

declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N.V.,

împotriva pârâtelor Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., în favoarea Curții de

Apel București.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut că, prin cererea de obligarea a M.E.C.T.S.

la emiterea actului administrativ de aprobare a tipăririi formularelor tipizate

ale diplomelor de licență, reclamantul fixează un obiect de judecată cel puțin

la fel de important ca și cel privind obligarea universității de a îi elibera

diploma de licență, deoarece între cele două acte nu există nici o intercondiționare

directă, respectiv unul dintre acestea să reprezinte consecința sau urmarea

firească ori accesoriu a celuilalt.

Potrivit art. 10 din

Legea 554/2004, competența materială de soluționare împotriva refuzului

nejustificat de a emite un act administrativ de către un organ administrativ

central este în competența Curții de apel de la domiciliul reclamantului.

de-a doua instanțe aflate în conflict

Prin sentința civilă nr.

1995 din 14 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă,

- complete specializate în contencios administrativ, a constatat ivit conflictul

negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și

Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că r

aportul juridic dedus

judecății are ca obiect un act administrativ asimilat reprezentat de un pretins

refuz nejustificat al pârâtei Universitatea S.H. de a elibera diploma de

licență reclamantului, bazat pe un refuz al pârâtului M.E.C.T.S. de a

recunoaște studiile absolvite de către reclamant în cadrul universității și de

a elibera acesteia formularele necesare în vederea eliberării diplomei,

raportul juridic principal fiind cel dintre reclamant și pârâta Universitatea S.H.

Față de obiectul

principal al cererii introductive și titularul pretinsului refuz nejustificat,

elemente determinante pentru stabilirea competenței materiale, Curtea a

apreciat a fi competent material în a soluționa cererea reclamantei Tribunalul,

în speță Tribunalul Giurgiu,

secția civilă, complete

specializate de contencios administrativ

, în raport de rangul

emitentului actului administrativ asimilat, parte în cadrul raportului juridic

litigios, care nu poate fi considerată o instituție centrală.

competență

Înalta Curte,

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art.

22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu -

Secția civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public”.

Așa

cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios

administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituții de

învățământ superior să elibereze diploma de licență și suplimentul de diplomă.

Pârâta

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004.

Universitatea

S.H. din București

a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

Totodată,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamant) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a

sistemului național de învățământ. Conform dispozițiilor legii respective,

autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste

prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel

că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior

Ministerului Educației.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,

care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În

speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt

consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de

a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de

învățământ.

În

mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse

de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice

centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea

dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca

atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei

autorități publice locale.

Față

de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru

determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i)

rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul

valoric.

În

cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la

rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea S.H. din București -

competența de soluționare a litigiului revine tribunalului.

Conform

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate

adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului;

dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se mai

poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantul

a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De

asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul

cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente

să judece cererea principală.

Or,

în litigiul de față, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S.

are un caracter accesoriu și va fi soluționat de către instanța competentă să

soluționeze cererea principală.

În consecință, având

în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N.V. în contradictoriu cu

pârâții Universitatea S.H. și M.E.N. (în calitate de succesor al fostului M.E.C.T.S.)

în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2013.