ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6647/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată reclamantul L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.N., obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și obligarea pârâtului să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 50 lei penalități pe zi de întârziere. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin sentința nr. 1795 din 21 februarie 2012, Tribunalul Mehedinți a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Mehedinți a apreciat că Universitatea S.H. este asimilată unei autorități publice centrale, prin urmare în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004. Prin Sentința nr. 191 din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Craiova a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a trimis cauza la I.C.C.J. pentru soluționarea acestui conflict.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că obiectul litigiului se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă către reclamantă, care a urmat în perioada 2006-2009 cursurile Facultății de Sociologie - Psihologie – specializarea Psihologie din cadrul Universității S.H., cu durata de 3 ani, iar universitatea nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. S-a mai arătat în considerentele sentinței că în speță, că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate publică locală, iar cererea privind obligarea M.E.C.T.S.

să aprobe tipizarea formularelor de diplomă este o cerere accesorie, care va fi soluționată, de către instanța competentă să soluționeze acțiunea principală. II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante În baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluționarea prezentului conflict negativ de competență se face în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la completarea, emiterea și eliberarea diplomei de licență către reclamantă, care a urmat în perioada 2006-2009 cursurile Facultății de Sociologie - Psihologie – specializarea Psihologie din cadrul Universității S.H., cu durata de 3 ani.

Având în vedere că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, refuzul nejustificat este asimilat actului administrativ, în privința stabilirii instanței competente material sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din aceeași lege, în raport cu rangul local sau central al autorității publice chemată în judecată în legătură cu refuzul nejustificat. Pârâta Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004. Universitatea S.H. din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011 (în vigoare la data pronunțării prezentei decizii și care a abrogat H.G. nr. 81/2010), M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Conform dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.N. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea S.H. competența de soluționare a litigiului revine tribunalului.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

2. Temeiul legal al regulatorului de competență Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul L.G.G. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, chematul în garanție M.E.N. (succesor al M.E.C.T.S.) în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.