ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6637/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta P.A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Bihor, anularea Hotărârii din 15

februarie 2011 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Prin sentința nr. 120 din 26 martie 2012, Curtea de

Apel Oradea a admis acțiunea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu

pârâta C.J.P. Bihor și a anulat Hotărârea din 2011 emisă de pârâtă, obligând

pârâta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada ianuarie 1942-martie 1945.

Pentru a hotărî astfel, instanșa de fond a reținut în esență

că reclamanta P.A. a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

având în vedere faptul că, în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, a fost

refugiată, împreună cu mama sa, C.A., din localitatea Făgetu în localitatea

Beiuș.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din

analiza declarațiilor martorilor audiați în cauză, T.F. și R.F., a rezultat că

aceștia s-au întâlnit cu reclamanta și cu mama acesteia în localitatea Beiuș,

unde acestea erau refugiate, reclamanta fiind copil mic la acel moment.

Judecătorul fondului a constatat că afirmațiile reclamantei

se coroborează cu declarațiile martorilor audiați care au arătat că și ei au

plecat în refugiu în localitatea Zece Hotare, dar mergeau des la Beiuș, unde au

cunoscut mai multe persoane refugiate acolo și provenind din diferite localități,

printre aceste persoane fiind și mama reclamantei, pe care au cunoscut-o în

localitatea Beiuș și care era împreună cu reclamanta.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Oradea, a

declarat recurs pârâta C.J.P. Bihor criticând sentința pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În susținerea cererii de recurs, pârâta a arătat în esență că

reclamanta nu figurează în registru cu evidența refugiaților din Ungaria așa

cum rezultă din Extrasul eliberat de către Arhivele Nationale Bihor nr. 561 din

23 august 2011, la dosarul cauzei neexistând niciun document oficial din care

să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului,

de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările

ulterioare, „beneficiază de

prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean

român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: (...)

c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau

refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile

compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit

persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de

tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în

altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin

urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate

persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor

exercitate din motive etnice.

Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele

normative sus-menționate trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor

prevăzute de lege în acest sens.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente alin. (1) sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație cu martori alin. (2).

Înalta Curte constată că, în speță, intimata-reclamantă și-a

dovedit calitatea de persoană strămutată prin intermediul probei cu înscrisuri

și declarații autentificate ale numiților T.F. si R.F.

Or, declarațiile autentificate ale martorilor pe care

instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii respectă cerințele prevăzute

de lege, sunt concludente și pertinente, fiind coroborate cu înscrisuri,

respectiv hotărâri emise de C.J.P. Bihor prin care li s-a recunoscut calitatea

de persoane strămutate, din care rezultă că aceștia s-au aflat în aceeași

situație cu reclamanta.

Prin urmare, fiind evident refugiul

intimatei-reclamantă, Înalta Curte apreciază că în mod just prima instanță a

admis acțiunea acesteia, în condițiile în care, încadrându-se în situația

prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare, reclamanta-intimată este

îndreptățită să beneficieze de compensațiile acordate de acest act normativ.

l. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,

neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P. Bihor împotriva

sentinței nr. 120/CA/2012/PI din 26 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.