ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5851/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Brașov sub nr. 661/64/2012, reclamantul B.D.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Brașov, anularea Deciziei nr. 122 din 3

aprilie 2012, anularea Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 și a

raportului de inspecție fiscală nr. 11452 din 29 decembrie 2011, emise de

pârâtă și suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie

2011 emisă pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii.

În motivarea cererii

de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011,

reclamantul a arătat că a fost supus unei inspecții fiscale în perioada 2

noiembrie 2011 - 22 decembrie 2011 prin care au fost verificate toate

tranzacțiile privind înstrăinarea proprietăților imobiliare din patrimoniul

personal efectuate în perioada 2005 - semestrul I 2010, fiind încadrat în

categoria persoanelor plătitoare de T.V.A., pentru cinci operațiuni de

înstrăinare de terenuri efectuate în anul 2005 și alte trei operațiuni

efectuate în anul 2007.

Reclamantul a

susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Pârâta D.G.F.P.

Brașov a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii

de suspendare a executării deciziei de impunere, susținând că această cerere nu

este motivată nici în drept nici în fapt. Aceasta a arătat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a fi

dispusă suspendarea actului administrativ, respectiv cazul justificat și

iminența producerii pagubei.

instanței de fond

Prin încheierea de

ședință din data de 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.D.M., în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Brașov și a dispus suspendarea executării Deciziei

de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Brașov până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act

administrativ.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a constatat că r

eclamantul a invocat pe de o parte excepția

prescripției dreptului de a stabili în sarcina sa obligația de a achita T.V.A.

aferentă operațiunilor efectuate în anul 2005, iar pe de altă parte a contestat

modalitatea de stabilire a cuantumului T.V.A., susținând că aceasta ar trebui

calculată prin includerea acesteia în prețul stabilit în contractele încheiate

și nu prin adăugarea la acest preț întrucât T.V.A. este o componentă a

prețului, nu un element care se adaugă la acesta. De asemenea, reclamantul a

contestat cuantumul dobânzii și al penalităților de întârziere.

Curtea a apreciat că

aceste argumente referitoare la prescripția dreptului organului fiscal de a

stabili în noiembrie - decembrie 2011 obligația de plată a T.V.A. pentru cinci

tranzacții ce au fost încheiate în anul 2005, precum la modalitatea de calcul a

T.V.A. și a dobânzilor și penalităților de întârziere sunt de natură să

contureze în cauză o îndoială asupra legalității actului administrativ fiscal

atacat.

Astfel, comparând

aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reținută de organul fiscal se

identifică o serie de probleme ce sunt percepute în mod diferit (prescripția,

modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor și al penalităților) de

reclamant și organul fiscal.

În cauză nu poate fi

stabilită, față de maniera de expunere a argumentelor organului fiscal și de

aspectele învederate de reclamant, o aparență a unei stări de fapt fiscale

complete referitoare la perioada supusă inspecției fiscale, fapt ce conduce la

o îndoială asupra legalității actului administrativ atacat.

Referitor la

existența pagubei iminente, instanța a reținut că și această condiție este

îndeplinită. Astfel, ținând seama de situația actuală a reclamantului, care

realizează venituri modice din salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl

are în proprietate și în care își are domiciliul este pus sub sechestru, se

poate observa cu ușurință că executarea unei creanțe al cărei cuantum este

considerabil, 1.911.975 lei, va atrage grave consecințe pentru reclamant.

Pentru aceste

considerente, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și

art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a admis cererea de suspendare a

executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P.

Brașov până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea

acestui act administrativ.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta D.G.F.P.

Brașov a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ.

În cuprinsul cererii

de recurs, autoritatea pârâtă susține, în esență, că nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile legale pentru a putea dispune măsura suspendării. Astfel,

apreciază recurenta, motivarea instanței de judecată potrivit căreia

reclamantul a făcut dovada aparenței de nelegalitate a actelor fiscale contestate

este subiectivă, în sensul că nu s-au invocat aspecte și nu s-au administrat

probe care să facă dovada acesteia. Totodată, se susține că nu s-a făcut dovada

existenței unui prejudiciu nerecuperabil suferit de reclamant.

4.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de

recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele expuse în continuare.

4.1. Așa cum s-a

reținut în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a

dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie

2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Brașov până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act administrativ, în condițiile art.

14 și art. 15, reținând, în esență, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ

condițiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări evidente,

care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări sumare a

actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși a

motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau

acțiunii în anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru

a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a

actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate

în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției

de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ,

instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Independent

de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond

corect a comparat aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reținută de

organul fiscal, reținând că se identifică o serie de probleme, respectiv prescripția,

modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor și al penalităților, ce

sunt percepute în mod diferit de reclamant și organul fiscal.

Raportat

la probele administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a constatat

că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate,

fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a

conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte

apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar

produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Astfel, ținând seama

de situația actuală a reclamantului, care realizează venituri modice din

salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl are în proprietate și în care

își are domiciliul este pus sub sechestru, se poate aprecia că executarea unei

creanțe al cărei cuantum este considerabil, respectiv de 1.911.975 lei, poate

atrage grave consecințe pentru reclamant.

Totodată,

instanța de control judiciar va înlătura apărările intimatei, întrucât

argumentele invocate țin de însăși legalitatea actului administrativ contestat.

Instanța de contencios administrativ are, neîndoielnic, competența verificării

respectării de către actele administrative a supremației Constituției, a

legilor, principiilor și drepturilor fundamentale garantate de normele de

drept, dar o atare analiză nu poate fi realizată fără a se prejudeca fondul

cauzei.

Înalta

Curte apreciază că în mod justificat instanța de fond a avut în vedere și

Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din

cadrul Comisiei Europene care a considerat că este de dorit să se asigure

persoanelor o protecția jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările

concrete ale cauzei pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe

care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.

4.2. Înalta Curte

constată faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de

judecată, reprezentând onorariul de avocat, în cuantum 5.572,60 lei, astfel cum

rezultă din înscrisurile doveditoare aflate la filele nr. 20-21 din dosarul de

recurs.

Având

în vedere soluția pronunțată în etapa procesuală a recursului, devin incidente

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de control judiciar

va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora

judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

(…), ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și va reduce

cheltuielile de judecată la suma de 2.500 lei.

Este

adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin

contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților

în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile

prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau

micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile

de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.

În

temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând

culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata

către intimat a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva încheierii din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta D.G.F.P.

Brașov la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către

intimatul B.D.M., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2013.