ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5851/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. 661/64/2012, reclamantul B.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Brașov, anularea Deciziei nr. 122 din 3 aprilie 2012, anularea Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. 11452 din 29 decembrie 2011, emise de pârâtă și suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii.

În motivarea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011, reclamantul a arătat că a fost supus unei inspecții fiscale în perioada 2 noiembrie 2011 - 22 decembrie 2011 prin care au fost verificate toate tranzacțiile privind înstrăinarea proprietăților imobiliare din patrimoniul personal efectuate în perioada 2005 - semestrul I 2010, fiind încadrat în categoria persoanelor plătitoare de T.V.A., pentru cinci operațiuni de înstrăinare de terenuri efectuate în anul 2005 și alte trei operațiuni efectuate în anul 2007. Reclamantul a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pârâta D.G.F.P. Brașov a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, susținând că această cerere nu este motivată nici în drept nici în fapt.

Aceasta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a fi dispusă suspendarea actului administrativ, respectiv cazul justificat și iminența producerii pagubei. 2. Hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din data de 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.D.M., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Brașov și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Brașov până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act administrativ. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a constatat că r eclamantul a invocat pe de o parte excepția prescripției dreptului de a stabili în sarcina sa obligația de a achita T.V.A.

aferentă operațiunilor efectuate în anul 2005, iar pe de altă parte a contestat modalitatea de stabilire a cuantumului T.V.A., susținând că aceasta ar trebui calculată prin includerea acesteia în prețul stabilit în contractele încheiate și nu prin adăugarea la acest preț întrucât T.V.A. este o componentă a prețului, nu un element care se adaugă la acesta. De asemenea, reclamantul a contestat cuantumul dobânzii și al penalităților de întârziere. Curtea a apreciat că aceste argumente referitoare la prescripția dreptului organului fiscal de a stabili în noiembrie - decembrie 2011 obligația de plată a T.V.A. pentru cinci tranzacții ce au fost încheiate în anul 2005, precum la modalitatea de calcul a T.V.A.

și a dobânzilor și penalităților de întârziere sunt de natură să contureze în cauză o îndoială asupra legalității actului administrativ fiscal atacat. Astfel, comparând aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reținută de organul fiscal se identifică o serie de probleme ce sunt percepute în mod diferit (prescripția, modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor și al penalităților) de reclamant și organul fiscal. În cauză nu poate fi stabilită, față de maniera de expunere a argumentelor organului fiscal și de aspectele învederate de reclamant, o aparență a unei stări de fapt fiscale complete referitoare la perioada supusă inspecției fiscale, fapt ce conduce la o îndoială asupra legalității actului administrativ atacat.

Referitor la existența pagubei iminente, instanța a reținut că și această condiție este îndeplinită. Astfel, ținând seama de situația actuală a reclamantului, care realizează venituri modice din salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl are în proprietate și în care își are domiciliul este pus sub sechestru, se poate observa cu ușurință că executarea unei creanțe al cărei cuantum este considerabil, 1.911.975 lei, va atrage grave consecințe pentru reclamant. Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P.

Brașov până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act administrativ. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta D.G.F.P. Brașov a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, autoritatea pârâtă susține, în esență, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru a putea dispune măsura suspendării. Astfel, apreciază recurenta, motivarea instanței de judecată potrivit căreia reclamantul a făcut dovada aparenței de nelegalitate a actelor fiscale contestate este subiectivă, în sensul că nu s-au invocat aspecte și nu s-au administrat probe care să facă dovada acesteia.

Totodată, se susține că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu nerecuperabil suferit de reclamant. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 4.1. Așa cum s-a reținut în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P.

Brașov până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act administrativ, în condițiile art. 14 și art. 15, reținând, în esență, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a comparat aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reținută de organul fiscal, reținând că se identifică o serie de probleme, respectiv prescripția, modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor și al penalităților, ce sunt percepute în mod diferit de reclamant și organul fiscal. Raportat la probele administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a constatat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Astfel, ținând seama de situația actuală a reclamantului, care realizează venituri modice din salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl are în proprietate și în care își are domiciliul este pus sub sechestru, se poate aprecia că executarea unei creanțe al cărei cuantum este considerabil, respectiv de 1.911.975 lei, poate atrage grave consecințe pentru reclamant. Totodată, instanța de control judiciar va înlătura apărările intimatei, întrucât argumentele invocate țin de însăși legalitatea actului administrativ contestat. Instanța de contencios administrativ are, neîndoielnic, competența verificării respectării de către actele administrative a supremației Constituției, a legilor, principiilor și drepturilor fundamentale garantate de normele de drept, dar o atare analiză nu poate fi realizată fără a se prejudeca fondul cauzei.

Înalta Curte apreciază că în mod justificat instanța de fond a avut în vedere și Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Comisiei Europene care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecția jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările concrete ale cauzei pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului. 4.2. Înalta Curte constată faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în cuantum 5.572,60 lei, astfel cum rezultă din înscrisurile doveditoare aflate la filele nr. 20-21 din dosarul de recurs.

Având în vedere soluția pronunțată în etapa procesuală a recursului, devin incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de control judiciar va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (…), ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 2.500 lei. Este adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de autoritatea pârâtă, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimat a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva încheierii din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta D.G.F.P. Brașov la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul B.D.M., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2013.