ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de

ședință de la 7 octombrie 2013, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității invocată de

pârâții B.L. și B.A. A admis cererea de îndreptare eroare materială formulată

de reclamantele SC A.E. SRL și SC T. SRL, pârâți fiind B.L. și B.A. S-a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 259 de la

8 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr. 355/101/2011, în sensul că se va

trece „Obligă pârâții să plătească reclamantelor SC A.E. SRL și SC T. SRL suma

de 5.690,836 lei, reprezentând daune”, în loc de „Obligă pârâții să plătească

reclamantelor SC A.E. SRL suma de 5.690,836 lei, reprezentând daune”,

încheierea făcând parte integrantă din hotărârea mai sus menționată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin cererea formulată în

cauză, partea nu a solicitat instanței să se pronunțe pe vreun capăt de cerere

fie el principal sau accesoriu, sau pe o cerere concesă sau incidentală, ci doar

să se îndrepte eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței nr. 259/8

octombrie 2013, în sensul de a fi trecută și reclamanta SC T. SRL, în alineatul

3 al acestui dispozitiv, alături de SC A.E. SRL.

S-a mai constatat că,

așa cum rezultă, în mod clar, atât din considerentele sentinței, cât și din

dispozitivul sentinței, au fost analizate toate cererile celor două reclamante,

fiind admisă în parte acțiunea formulată de acestea și obligați pârâții să

plătească reclamantelor suma totală de 5.690.836 lei, reprezentând daune. Ca

urmare, instanța nu a omis să se pronunțe pe cererea SC T. SRL, ci doar a omis

să insereze în alineatul 3 din dispozitivul sentinței, alături de reclamanta SC

A.E. SRL și pe SC T. SRL, acest fapt rezultând implicit din folosirea în

alineatul 3 a formei de plural reclamantelor și nu reclamantei.

Instanța de fond a

apreciat că, acuratețea și claritatea unui asemenea dispozitiv se impun cu atât

mai mult cu cât, în speță, cei doi pârâți sunt cetățeni străini, iar

reclamantele intenționează să-și pună în executare hotărârea, sens în care au

pe rolul Tribunalului Mehedinți cerere pentru emiterea unui certificat conform art.

54 din Regulamentul nr. 44/2001 și, pentru a se înlătura orice dubiu, cu

privire la persoanele îndreptățite să primească sumele din dispozitiv, a

considerat că, în speță, este vorba de o cerere de îndreptare eroare materială,

ce poate fi exercitată oricând și nu de o cerere de completare dispozitiv, așa

cum au susținut cei doi pârâți, astfel că excepția tardivității a fost

respinsă.

Prin urmare, a fost

îndreptată eroarea strecurată în dispozitivul sentinței în sensul menționării

„Obligă pârâții să plătească reclamantelor SC A.E. SRL și SC T. SRL, suma de

5.690.836 lei, reprezentând daune”, în loc de „Obligă pârâții să plătească

reclamantelor SC A.E. SRL suma de 5.690,836 lei, reprezentând daune”.

Prin decizia nr. 19

de la 22 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă,

a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâții

L.B. și A.B.

împotriva încheierii sus

menționate.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că

cerințele

prevăzute de

art.

281

alin. (1) C. proc. civ., sunt îndeplinite, concluzia instanței de

fond de a califica cererea formulată de reclamantele

SC A.E. SRL și SC T.

SRL ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială, iar nu de completare a

hotărârii, fiind corectă.

Instanța de apel a

reținut că, deși în dispozitivul sentinței nr. 259 din 8 octombrie 2012, după

termenul „reclamantelor” a fost menționată doar reclamanta SC A.E. SRL, prin

folosirea de către instanță a formei de plural a acestui termen, rezultă, în

mod evident, că este o simplă omisiune de a menționa și denumirea celeilalte

reclamante, SC T. SRL, o eroare de tehnoredactare, iar nu o nepronunțare a

instanței de fond în raport de cererea formulată de această reclamantă.

În acest context, s-a

apreciat ca fiind nefondate criticile formulate de apelanții pârâți B.L. și A.B.

vizând calificarea cererii reclamantelor SC A.E. SRL și SC T. SRL ca fiind una

de completare, iar nu de îndreptare eroare materială, întrucât, astfel cum s-a

relevat, instanța a folosit forma de plural a termenului de „reclamante”,

referindu-se astfel la ambele reclamante, astfel cum reiese și din paragraful

II al dispozitivului deciziei, unde sunt menționate cele două reclamante și din

faptul că a analizat în tot cuprinsul hotărârii cererile formulate de amândouă

reclamante SC A.E. SRL și SC T. SRL.

Împotriva acestei

decizii, pârâții B.L. și A.B. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de îndreptare a

dispozitivului sentinței civile nr. 259/2012 a Tribunalului Mehedinți ca

lipsită de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Cu privire la

excepția lipsei de interes invocată în cauză, recurenții consideră că cererea

de îndreptare formulată de reclamanta SC A.E. SRL trebuie respinsă, ca atare,

întrucât pretinsa eroare privește doar pe reclamanta SC T. SRL.

În motivarea

recursului, se susține că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a art. 281 C. proc. civ.

Omisiunea invocată

prin cererea introductivă nu este o eroare materială, motiv pentru care nu

poate fi supusă procedurii de îndreptare a hotărârii prevăzute de art. 281 C.

proc. civ.

Recurenții consideră

că, în cauză, s-ar putea aplica doar procedura de completare a dispozitivului

hotărârii, în baza prevederilor art. 281

2

C. proc. civ.

Astfel că, solicită

să se constate că pretinsa eroare materială constă de fapt în lipsa soluției

asupra unui capăt principal de cerere din dispozitivul sentinței nr. 259/2012, cererea

de completare a dispozitivului fiind tardiv formulată.

Aplicarea greșită a

legii de către instanța de apel, a art. 281 în loc de art. 281

2

C.

proc. civ., asupra unei situații premisa care nu se încadrează în primul ci

numai în al doilea text de lege, reprezintă o eludare a legii, a dispozițiilor

imperative procedurale.

În concluzie, se

susține că este în mod evident inadmisibilă și lipsită de temei o cerere de

îndreptare prin care se urmărește cert și direct completarea dispozitivului.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui

motiv, recurenții au pus în discuție aplicarea greșită a dispozițiilor art. 281

C. proc. civ., de către instanța de apel. Critica este nefondată.

Dispozițiile art. 281

alin. (1) C. proc. civ., stabilesc că erorile sau omisiunile cu privire la

numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice

alte erori din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la

cerere.

Textul

legal susmenționat reglementează posibilitatea îndreptării erorilor și

omisiunilor strecurate în cuprinsul hotărârii judecătorești. Sintagma „eroare

materială” este folosită de legiuitor pentru a exprima acele greșeli ce s-au

strecurat în hotărâre cu acest prilej și care nu afectează legalitatea și

temeinicia acesteia.

În

speță, se constată că în mod corect s-a reținut că cererea formulată de

reclamante este de îndreptare eroare materială și nu de completare a hotărârii,

având în vedere că eroarea de tehnoredactare a instanței de fond cu privire la

omisiunea de a menționa în dispozitivul sentinței, nr.

259/2012,

și pe reclamanta

SC T. SRL,

constituie o

greșeală materială în sensul celei reglementată de art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., și nu o chestiune de judecată. Este avut în vedere și faptul că din

considerentele sentinței instanței de fond reiese că acțiunea reclamantelor

SC

A.E. SRL și SC T. SRL a fost admisă în parte, precum și faptul că în dispozitiv

s-a folosit forma de plural a termenului de reclamante, însă s-a omis

menționarea și a SC T. SRL.

Nu poate fi reținută

nici lipsa de interes invocată de recurenți în susținerea recursului având în

vedere unicitatea cererii de chemare în judecată formulată de ambele reclamante

și raportul litigios dintre părți.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de pârâții L.B. și A.B. împotriva deciziei nr. 19 din

22 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâții L.B. și A.B. împotriva deciziei nr. 19 din 22

ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 mai 2014.