ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3052/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3052/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5112/20 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.

40567/3/2012 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC I.M. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC R.I. SRL, a fost obligată pârâtă să plătească

reclamantei suma de 7.409,36 RON, garanție executată și necuvenită, a fost

obligată pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.658,56 RON cheltuieli de

judecată, a fost obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 61.000 RON

cheltuieli de judecată, au fost compensate cheltuielile de judecată și a fost

obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 59.341,44 RON.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța de fond a reținut că în cauză reclamanta nu poate

solicita restituirea sumei de 400.000 RON pe principiul îmbogățirii fără justă

cauză, având în vedere faptul că actio de in rem verso poate fi intentată numai

atunci când cel sărăcit nu are și nici nu a avut o altă acțiune în justiție

pentru valorificarea dreptului său de reparațiune. În speță, având în vedere

faptul că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare reclamanta

are calea unei acțiuni întemeiate pe contract, acțiune pe care a și intentat-o.

În privința plății

făcute de P.B. România SA, tribunalul a constatat că aceasta este valabilă,

cererea de plată fiind făcută de pârâtă la data de 1 octombrie 2009, astfel cum

rezultă din actele dosarului.

Din totalul sumei de

400.000 RON, tribunalul a constatat că sunt datorate de reclamantă sumele de

339.555,12 RON, cu titlu de penalități de întârziere, și de 53.035,52 RON, cu

titlu de diferențe de curs valutar (sume calculate de expertul contabil, cu

privire la care părțile nu au format obiecțiuni).

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 "Totalul penalităților

pentru întârziere în decontare (...) nu poate depăși cuantumul sumei asupra

căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat

contrariul", contractul de vânzare-cumpărare care constituie temeiul

pretențiilor reclamantei fiind încheiat la data de 23 mai 2007, anterior datei

de 3 iulie 2009, la care a fost abrogată Legea nr. 469/2002, prin Legea nr.

246/2009, astfel că în temeiul principiului tempo regit actum, contractul este

supus legii sub imperiul căruia s-a încheiat, respectiv Legea nr. 469/2002,

neavând relevanță că unele facturi au fost emise, în temeiul contractului, după

abrogarea Legii nr. 469/2002, care limita cuantumul penalităților de întârziere

la valoarea sumelor asupra cărora sunt calculate.

A mai reținut tribunalul

că forța majoră este definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut

invincibil și insurmontabil, criza economică neîntrunind condițiile de a fi

absolut invincibilă și absolut insurmontabilă, că certificatul depus de

reclamantă nu îndeplinește condițiile stabilite de contractul de

vânzare-cumpărare pentru a face dovada existenței forței majore, având în

vedere că reclamanta nu a făcut dovada comunicării în termen de 15 zile de la

obținerea acestuia, conform clauzei 6.2 din contract.

Față de cuantumul

pretențiilor admise în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe

pârâta la plata sumei de 1.658,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă

de timbru și timbru judiciar aferente pretențiilor admise, onorariu de expert,

precum și onorariu de avocat redus în raport de procentul de admitere a

pretențiilor).

Constatând că prin

admiterea în parte a pretențiilor și reclamanta a căzut în pretenții,

tribunalul a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 61.000 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert și onorariu de avocat

redus la suma de 60.000 RON față de admiterea în parte a pretențiilor), a

compensat cheltuielile de judecată și a obligat pe reclamantă să plătească

pârâtei suma de 59.341,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată".

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC I.M. prin lichidator judiciar C.I. SPRL

și Y.C. SPRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței

atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost

precizată.

S-a susținut că

sentința apelată este netemeinică și nelegală deoarece s-au reținut total

greșit aspectele legate de cazul de forță majoră invocat de reclamantă.

S-a menționat că

criza economică constituie un caz de forță majoră, așa cum este el definit atât

de dispozițiile legale, cât și de cele convenționale - exprimate în contract

prin clauza prevăzută de art. 6.

S-a arătat că

potrivit acestei clauze contractuale doar situațiile de forță majoră atestate

de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara sunt de natură să

exonereze de răspundere, certificatul fiind emis în concordanță cu prevederile

art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de Comerț din România.

S-a precizat că

aceste certificate eliberate în cadrul Camerelor de Comerț fac obiectul

analizei unei comisii abilitate a studia existența în mod real a cazurilor de

forță majoră, analizând inclusiv următoarele aspecte: dacă societatea

solicitantă a certificatului a fost în imposibilitate să-și încaseze propriile

creanțe de la debitori din cauza faptului că aceștia au intrat în blocaj

financiar sau în insolvență, neputând fi executați silit; dacă băncile refuză

să acorde credite pentru continuarea activității; dacă pe piață se

înregistrează scăderi semnificative ale vânzărilor etc.

S-a indicat că

certificatul de forță majoră din 1 iulie 2008 îndeplinește toate condițiile

pentru aplicabilitatea acestuia.

S-a învederat că

motivarea instanței de fond cu privire la respingerea aplicabilității cazului

de forță majoră nu are absolut niciun fel de susținere logică, criza economică

fiind considerată la nivel mondial ca fiind invincibilă, și, în mod cert, este

insurmontabilă, cel puțin la acest moment, având în vedere faptul că aceasta a

apărut prin anul 2008, și la distanță de 5 ani, nu a fost combătută.

S-a mai arătat că

legislația în materie nu cere ca și condiție cazul de forță majoră să fie

invincibil și insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat,

precum și faptul că nu se solicită ca acest caz de forță majoră să fie unul

"absolut", ci doar la momentul la care acesta se ivește nu poate fi

prevăzut, depășit și trebuie să îndeplinească caracteristicele menționate

anterior, în acest sens fiind și întreaga practică judiciară în materie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002;

Decizia nr. 1358 din 25 februarie 2005).

S-a invocat excepția

puterii de lucru judecat cu privire la tranșarea juridică a problemei privind

existența cazului de forță majoră - criza economică, în baza art. 166 coroborat

cu art. 138 C. proc. civ., prin raportare la Sentința nr. 57/2013 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, irevocabilă prin Decizia

nr. 1265/24 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova.

Împotriva aceleiași

sentințe a declarat apel și pârâta SC R.I. SRL, solicitând admiterea apelului,

schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii în tot a cererii principale

și obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate

în fața instanței de fond.

S-a susținut că, deși

prima instanță a reținut că este aplicabilă Legea nr. 469/2002, astfel încât

penalitățile de întârziere nu pot depăși valoarea facturii, nu a ținut cont că

I. datorează în realitate suma de 41,691.45 RON reprezentând contravaloarea

facturilor neachitate (și nu suma de 23,431.83 RON).

S-a precizat că prima

instanță nu a ținut cont nici de valoarea de 23,431.83 de RON reprezentând

mărfuri livrate, și în mod evident nici de valoarea totală de 41.691,45 de RON,

chiar dacă această valoare a fost reținută de către expertul consilier al R.

Dacă ar fi ținut cont măcar de suma de 23,431.83 de RON, ar fi trebuit să

respingă în tot acțiunea intimatei.

S-a indicat că prima

instanță a stabilit suma de 7.409,36 RON ca reprezentând plată executată și

nedatorată, ca rezultat al scăderii sumei de 339.555,12 RON (penalitățile de

întârziere) și al sumei de 53.035,52 RON (diferențe de curs valutar acceptate

de intimată) din suma totală executată de R., de 400.000 RON (executați în baza

scrisorii de garanție bancară).

S-a învederat că în

măsura în care s-ar fi ținut cont de acest aspect, prima instanță de judecată

ar fi trebuit să respingă în tot cererea intimatei, pentru că suma rămasă de

plătit ca reprezentând garanție executată și neplătită (7,409.36 RON) ar fi

inferioară celei care ar trebui plătite de către intimată apelantei (41.691,45

RON).

S-a arătat că prima

instanță a stabilit că penalitățile de întârziere sunt în valoare de 339.555,12

RON, acestea fiind calculate prin verificarea fiecărei facturi neachitate, a

zilelor de întârziere, raportat la procentul penalității de întârziere stabilit

prin contractul de vânzare-cumpărare mărfuri.

S-a menționat că în

cadrul expertizei efectuate în fața primei instanțe, s-a reținut că totalul

sumelor datorate de către intimată este de 416.022,47 de RON, fiind format din

următoarele:

- valoare marfă

livrată - 23,431.83 RON;

- penalități de

întârziere - 339.555,12 RON;

- diferență curs

valutar - 53,035.52 de RON.

S-a precizat că

intimata a făcut o singură plată către apelantă, de 13,070,33 de RON. Așadar,

scăzând această plată din datoria totală acumulată, ar rezulta că intimata ar

mai fi avut oricum de achitat către apelantă, anterior punerii în executare a

scrisorii de garanție bancară, suma de 402.952,14 de RON.

S-a susținut că, dacă

s-ar reține în locul sumei de 23,431.83 RON reprezentând contravaloarea mărfuri

neachitată declarată inițial în mod eronat de către apelantă, suma de 41.691,45

RON reprezentând contravaloarea reală a mărfii livrate, așa cum s-a precizat

mai sus, ar rezulta că intimata ar fi avut de achitat apelantei suma totală

434.282,09 de RON. Dacă s-ar scădea din această valoare suma de 13.070,33 RON

achitați, ar rezulta un rest de plată de către I. de 421.211,76 de RON, astfel

că oricum s-ar calcula, R. nu ar trebui să restituie nimic către I., nici măcar

suma de 7.409,36 de RON, pentru că în realitate I. ar mai avea de restituit

către R. suma de 21.211,76 de RON.

S-a concluzionat că

limita garanției acordată de către intimată prin scrisoarea de garanție bancară

a fost de 400.000 de RON, fiind neîndestulătoare pentru acoperirea debitului

total chiar dacă ar fi aplicabilă Legea nr. 469/2002.

Referitor la

cheltuielile de judecată s-a învederat că admiterea apelului și schimbarea în

parte a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii în tot a acțiunii

intimatei, ar avea ca și consecință și respingerea cererii acesteia de obligare

a apelantei la plata cheltuielilor de judecată și admiterea în tot a

cheltuielilor de judecată efectuate, prezentul apel vizând și măsura reducerii

onorariului de avocat de către prima instanță.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 161 din 27 februarie 2014 a

respins ca nefondate ambele apeluri și cererile de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea

acestei decizi instanța de control judiciar a reținut următoarele:

I. Referitor la

apelul formulat de apelanta-reclamantă SC I.M. SRL, instanța de apel a reținut

că nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia ar fi

incidente dispozițiile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție

bancară din 23 mai 2007 referitoare la exonerarea de răspundere pentru

neexecutarea obligațiilor contractuale în caz de forță majoră.

În ceea ce privește

prima condiție, s-a apreciat ca fiind corectă reținerea primei instanțe

potrivit căreia criza economică și financiară nu reprezintă un caz de forță

majoră, aceasta nereprezentând un eveniment absolut invincibil și

insurmontabil, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.

Curtea a constatat că

nu este îndeplinită nici a două condiție pentru a fi incidente prevederile art.

6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară din 23 mai 2007,

întrucât potrivit art. 6.2 din contract, dovada cazului de forță majoră trebuia

făcută cu documente certificate de Camera de Comerț și Industrie a României, or

Certificatul de forță majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 a fost emis de Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara și nu de Camera de Comerț și

Industrie a României.

Critica apelantei-reclamante

referitoare la existența puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forță

majoră a fost găsită neîntemeiată întrucât art. 3 alin. (1) din Legea nr.

76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai

proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia

iar art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute

prin cereri depuse, în condițiile legii, înainte de intrarea în vigoare a

Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt

înregistrate la instanță după această dată.

Curtea a constatat că

în prezenta cauză nu se pune problema excepției puterii de lucru judecat, ci o

eventuală aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, față de

faptul că prin Sentința nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul

Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în

Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost dezlegată problema

aplicabilității Certificatului de forță majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 emis

de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara în executarea

contractului de vânzare-cumpărare cu garanție bancară din 23 mai 2007, astfel

că nu se pune problema excepției autorității de lucru judecat întrucât nu

există identitate de obiect și cauză între cele două dosare, ci de o posibilă

aplicabilitate a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Nu a fost reținută

critica apelantei-reclamante potrivit căreia încasarea banilor în baza

scrisorii de garanție bancară este nulă întrucât aceasta acoperea doar riscul

de neplată a debitului, nu și a penalităților de întârziere, întrucât nu există

nicio prevedere în cuprinsul scrisorii de garanție bancară care să limiteze

riscul acoperit doar la neplata debitului principal.

II. Referitor la

apelul formulat de apelanta-pârâta SC R.I. SRL, instanța de apel a apreciat că,

nu poate fi reținută susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia ar deține o

creanță în sumă de 41.691,45 RON împotriva intimatei-reclamante întrucât,

contrar susținerii apelantei-pârâte, în raportul de expertiză contabilă

întocmii de expert B.A.G. nu s-a reținut existența vreunui debit principal în

sumă de 23.431,83 RON sau de 41.691,45 RON.

S-a reținut că la

data de 23 august 2012 a fost deschisă procedura insolvenței împotriva

intimatei-reclamante SC I.M. SRL prin încheierea de ședință din data de 23

august 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012, că prin

Sentința nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Mehedinți,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost respinsă contestația la tabelul

preliminar formulată de apelanta-reclamantă SC R.I. SRL, existând astfel o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit că apelanta-pârâtă

nu are o creanță în sumă de 47.109,48 RON împotriva intimatei-reclamante.

Critica

apelantei-pârâte referitoare la cheltuielile de judecată acordate de către

prima instanță a fost găsită neîntemeiată întrucât cererea de chemare în

judecată a fost admisă în parte și fiecare dintre părți a căzut în pretenții,

astfel că în mod corect prima instanță în aplicarea art. 275 C. proc. civ. a

obligat părțile la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la cuantumul

pretențiilor admise.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC I.M. SRL, societate în faliment, prin

lichidator judiciar asociat C.I. SPRL (succesor legal al Cabinetului Individual

de Insolvență P.E.) și Y.C. SPRL, solicitând admiterea recursului, modificarea

în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii apelului promovat de

reclamantă și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile în mod global motivelor de nelegalitate reglementate

de art. 304 alin. (1) pct. 6 și 9 C. proc. civ., acestea vizând modul în care

instanța de apel a considerat inaplicabilă cauza de forță majoră invocată în

raport de art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară.

Recurenta aduce în

susținere următoarea argumentație:

materie nu cere ca și condiție cazul de forță majoră să fie invincibil și

insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat, precum și faptul

că nu se solicită ca acest caz de forță majoră să fie unul "absolut",

ci doar la momentul la care acesta se ivește nu poate fi prevăzut, depășit și

trebuie să îndeplinească caracteristicele menționate anterior, în acest sens

fiind și întreaga practică judiciară în materie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002; Decizia nr. 1358 din 25 februarie

2005).

Arată recurenta, sub

acest aspect, că inclusiv mass-media de la momentul emiterii certificatului de

forță majoră, cât și cea din prezent, califică criza economico-financiară drept

un eveniment invincibil și insurmontabil, caracteristici specifice cazului de

forță majoră.

Consideră recurenta

că derularea relațiilor comerciale după data de 1 iulie 2008 (data invocării

cazului de forță majoră), care au determinat intrarea în insolvență a sa la

data de 23 august 2011 fac dovada faptului că s-a încercat rezolvarea și

ieșirea din această criză financiară/caz de forță majoră, încercare care a

eșuat și care, astfel, confirmă caracterul invincibil al cazului de forță

majoră.

există nicio dispoziție legală care să îi interzică unei instanțe de judecată

să verifice corectitudinea constatărilor cuprinse într-un certificat de forță

majoră emis de una dintre Camerele Județene sau de Camera de Comerț și

Industrie a României, "instanța de apel a analizat legalitatea și

constatările cuprinse în certificatul de forță majoră, deși nu a fost învestită

în acest sens de niciuna dintre părți, încălcând astfel cadrul procesual legal

stabilit și trecând peste singura învestire a instanței cu privire la certificatul

de forță majoră și anume aplicabilitatea acestuia în speța de față, motive

pentru care decizia instanței de apel este parțial nelegală și netemeinică sub

incidența dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ." dacă

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

neîndeplinirea celei de-a doua condiții - certificatul de forță majoră din 1

iulie 2008 să fie emis de Camera de Comerț și Industrie a României, așa cum

prevede contractul - recurenta învederează faptul că instituția emitentă a

acestuia - Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara - se află în

relații de subordonare față de Camera de Comerț și Industrie a României,

emiterea certificatului fiind avizată inclusiv de această din urmă instituție,

C.C.I.A.T, fiind competentă de a emite astfel de certificate de forță majoră

potrivit prevederilor art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camelor de Comerț

din România.

privește existența puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forță majoră

în considerentul motivării expuse în Sentința nr. 57/2013 a Tribunalului

Mehedinți, recurenta arată că sunt complet eronate și contrar legii

considerentele reținute de către instanța de apel, recurenta invocând această

excepție având în vedere dispozițiile art. 166 coroborat cu art. 138 din

vechiul C. proc. civ., considerând că în cauză este îndeplinită cerința triplei

identități, de cauză, obiect și părți, fiind vorba despre același contract -

din 23 mai 2007, aceleași părți - SC I.M. SRL și SC R.I. S.R.L, aceleași

relații comerciale de vânzare-cumpărare și aceeași problemă a aplicării cazului

de forță majoră.

Consideră recurenta

că dacă s-ar trece peste acesta excepție și s-ar analiza doar "o eventuală

aplicare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat", acesta ar fi

în mod cert aplicabil în prezentul raport juridic dedus judecății ținând cont

de faptul că Sentința nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinți a rămas irevocabilă

prin Decizia Curții de Apel Craiova nr. 1265 din 24 septembrie 2013, chiar

dacă, prin aceasta din urmă, s-a reținut că "valabilitatea și efectele

certificatului de forță majoră (...) sunt apărări ce exced cauzei, urmând a fi

rezolvate în litigiul de drept comun".

Apreciază recurenta

că în situația în care instanța de apel din Dosarul nr. 6902/101/2012/a2 ar fi

considerat ca nelegale motivările și considerentele instanței de fond cu

privire la aplicabilitatea certificatului de forță majoră ar fi trebuit să

desființeze sau să modifice cel puțin parțial sentința instanței de fond, dar

aceasta nu a înțeles decât să analizeze doar anumite aspecte invocate drept

motive de apel, restul nemaiavând relevanță ținând cont de soluția pronunțată,

condiții în care problema aplicării certificatului de forță majoră a fost

dezlegată în mod irevocabil de către o altă instanță de judecată, iar de

considerentele cu privire la acest aspect din Sentința nr. 57/2013, ar trebui

să se ia act chiar și numai prin prisma aplicării legii cu respectarea

principiului securității raporturilor juridice și a principiului puterii de

lucru interpretat prevăzute de Dreptul comunitar prin raportare și la noile

dispoziții ale art. 3, 4 și 5 C. proc. civ. cât și a principiilor fundamentale

de drept civil.

scrisoarea de garanție bancară și la modalitatea de încasare a banilor în baza

acesteia recurenta precizează că s-a reținut în mod eronat de către instanța de

apel faptul că "părțile au stabilit foarte clar care este destinația

scrisorii de garanție bancară, aceasta acoperind nu doar riscul de neplată a

debitului principal, ci și al neplății penalităților de întârziere și a

diferenței de curs", că în realitate, art. 2.1. și 4.2. din contractul din

23 mai 2007 nu se referă la chestiunile anterior menționate, ci doar la faptul

că recurenta s-a obligat să obțină și să prezinte o scrisoare de garanție

bancară al cărui proiect urma să fie transmis de către cumpărător vânzătorului

pentru verificare și acceptare a prevederilor sale.

Astfel, se arată,

atât timp cât în conținutul scrisorii de garanție bancară este trecut în

concret ceea ce a înțeles recurenta să acopere cu acest document bancar și

condițiile decontării acesteia, este cert faptul că societatea reclamantă s-a

angajat doar la achitarea debitului aferent mărfii livrate și nicidecum la

acoperirea de penalități.

Consideră recurenta

că nu se poate pune sub semnul întrebării conținutul scrisorii de garanție

bancară, fiind cert faptul că nu se prevede acoperirea și a penalităților prin

intermediul acesteia, mai ales având în vedere faptul că proiectul acestuia și

cuprinsul ei a fost acceptat de către pârâta apelantă SC R.I. SRL, condiții în

care operațiunea de încasare a banilor în baza scrisorii de garanție bancară

este nulă, prin raportare și la obiectul garanției, care potrivit cuprinsului

din scrisoarea de garanție bancară, îl constituie doar plata facturilor

comerciale aferente mărfii livrate și nicidecum plata penalităților pentru

întârziere, așa după cum atestă pârâta SC R.I. S.R.L. în adresa din 8 octombrie

2009 către P.B. România SA.

Intimata-pârâtă SC

R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 61 din

contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară niciuna dintre părțile

contractante nu va fi răspunzătoare pentru neexecutarea ori executarea

necorespunzătoare, parțială sau totală a oricăreia dintre obligațiile rezultând

din acest contract în caz de forță majoră.

Potrivit pct. 2 al

aceluiași articol părțile au stabilit că forța majoră este definită de

prevederile dreptului comun, că partea care invocă forța majoră este obligată a

o notifica în termen de 15 zile calendaristice de la data producerii și

dovedită cu documente certificate de Camera de Comerț a României, lipsa

notificării în termenul arătat a documentelor doveditoare transmise părții

interesate în cel mult 15 zile de la data încetării forței majore decăzând

partea interesată din dreptul de a fi exonerată de răspundere.

Raportat la aceste

clauze contractuale instanța a avut a examina și a se pronunța asupra

exonerării de răspundere a recurentei-reclamante pentru neexecutarea

obligațiilor asumate contractual din perspectiva îndeplinirii următoarelor

condiții:

parte a unui caz de forță majoră astfel cum acesta este reglementat în art.

1083 C. civ.

existenței cazului de forță majoră cu înscrisuri certificate de Camera de

Comerț a României.

de forță majoră și a documentației adusă în susținere.

Criza economică

invocată ca motiv de forță majoră a fost analizată în mod judicios de instanță

din perspectiva caracteristicilor pe care un atare eveniment trebuie să le

conțină pentru a fi astfel calificat, respectiv să fie absolut invincibile,

insurmontabil, imprevizibil și extern de voința părților și să fie cauza

exclusivă a angajării răspunderii în raport de probatoriul administrat din care

a rezultat faptul că recurenta nu și-a prioritizat executarea obligațiilor din

cauza neadaptării politicii manageriale a societății la realitățile economice

actuale.

Nici cea de-a doua

critică nu poate fi primită întrucât în mod legal instanța de apel, în

examinarea valabilității certificatului de forță majoră din 1 iulie 2008, s-a

raportat judicios la condițiile stabilite convențional de părți în respectarea

principiului autonomiei de voință consacrat de art. 969 C. civ. potrivit cărora

eventualul caz de forță majoră urma să fie certificat exclusiv de Camera de

Comerț, obligație nerespectată de recurentă.

Aserțiunea recurentei

potrivit căreia instanța de apel a analizat legalitatea și constatările

cuprinse în certificatul de forță majoră este lipsită de fundament în

condițiile în care din simpla lecturare a deciziei recurate reiese cu evidență

faptul că instanța s-a pronunțat numai cu privire la condiția dovedirii cazului

de forță majoră sub aspectul persoanei emitente a acestuia în aplicarea art.

969 C. civ., nicidecum asupra conținutului certificatului emis de Camera de

Comerț și Industrie și Agricultură Timișoara.

Critica privind

existența puterii de lucru judecat cu privire la cauza de forță majoră nu poate

fi, de asemenea, primită dat fiind faptul că prin Sentința nr. 57/2013 a

Tribunalului Mehedinți, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1265/2013 a

Curții de Apel Craiova s-a reținut că valabilitatea și efectele certificatului

de forță majoră invocat de recurentă sunt apărări ce exced obiectul prezentei

judecăți, soluția instanței de control judiciar fiind legală și sub acest

aspect.

Critica referitoare

la nulitatea executării scrisorii de garanție bancară nu poate fi primită față

de faptul că în examinarea acestui motiv de apel instanța în mod corect a făcut

o corectă aplicare a principiului înscris în art. 969 C. civ. și sub aspectul

destinației scrisorii de garanție bancară, stabilind în mod legal că intenția

exprimată a părților a fost în sensul că scrisoarea de garanție bancară acoperă

nu doar riscul de plată a debitului principal ci și al neplății penalităților

de întârziere și a diferenței de curs, executarea efectuându-se în condiții de

regularitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC I.M. SRL prin lichidator judiciar C.I. SPRL

și Y.C. SPRL împotriva Deciziei nr. 161 din 27 februarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN