ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3052/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3052/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5112/20 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 40567/3/2012 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC I.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC R.I. SRL, a fost obligată pârâtă să plătească reclamantei suma de 7.409,36 RON, garanție executată și necuvenită, a fost obligată pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.658,56 RON cheltuieli de judecată, a fost obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 61.000 RON cheltuieli de judecată, au fost compensate cheltuielile de judecată și a fost obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 59.341,44 RON.
În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut că în cauză reclamanta nu poate solicita restituirea sumei de 400.000 RON pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, având în vedere faptul că actio de in rem verso poate fi intentată numai atunci când cel sărăcit nu are și nici nu a avut o altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său de reparațiune. În speță, având în vedere faptul că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare reclamanta are calea unei acțiuni întemeiate pe contract, acțiune pe care a și intentat-o. În privința plății făcute de P.B. România SA, tribunalul a constatat că aceasta este valabilă, cererea de plată fiind făcută de pârâtă la data de 1 octombrie 2009, astfel cum rezultă din actele dosarului.
Din totalul sumei de 400.000 RON, tribunalul a constatat că sunt datorate de reclamantă sumele de 339.555,12 RON, cu titlu de penalități de întârziere, și de 53.035,52 RON, cu titlu de diferențe de curs valutar (sume calculate de expertul contabil, cu privire la care părțile nu au format obiecțiuni).
Tribunalul a reținut că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 "Totalul penalităților pentru întârziere în decontare (...) nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul", contractul de vânzare-cumpărare care constituie temeiul pretențiilor reclamantei fiind încheiat la data de 23 mai 2007, anterior datei de 3 iulie 2009, la care a fost abrogată Legea nr. 469/2002, prin Legea nr. 246/2009, astfel că în temeiul principiului tempo regit actum, contractul este supus legii sub imperiul căruia s-a încheiat, respectiv Legea nr. 469/2002, neavând relevanță că unele facturi au fost emise, în temeiul contractului, după abrogarea Legii nr. 469/2002, care limita cuantumul penalităților de întârziere la valoarea sumelor asupra cărora sunt calculate.
A mai reținut tribunalul că forța majoră este definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și insurmontabil, criza economică neîntrunind condițiile de a fi absolut invincibilă și absolut insurmontabilă, că certificatul depus de reclamantă nu îndeplinește condițiile stabilite de contractul de vânzare-cumpărare pentru a face dovada existenței forței majore, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada comunicării în termen de 15 zile de la obținerea acestuia, conform clauzei 6.2 din contract. Față de cuantumul pretențiilor admise în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe pârâta la plata sumei de 1.658,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru și timbru judiciar aferente pretențiilor admise, onorariu de expert, precum și onorariu de avocat redus în raport de procentul de admitere a pretențiilor).
Constatând că prin admiterea în parte a pretențiilor și reclamanta a căzut în pretenții, tribunalul a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 61.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert și onorariu de avocat redus la suma de 60.000 RON față de admiterea în parte a pretențiilor), a compensat cheltuielile de judecată și a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 59.341,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată". Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC I.M. prin lichidator judiciar C.I. SPRL și Y.C. SPRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.
S-a susținut că sentința apelată este netemeinică și nelegală deoarece s-au reținut total greșit aspectele legate de cazul de forță majoră invocat de reclamantă. S-a menționat că criza economică constituie un caz de forță majoră, așa cum este el definit atât de dispozițiile legale, cât și de cele convenționale - exprimate în contract prin clauza prevăzută de art. 6. S-a arătat că potrivit acestei clauze contractuale doar situațiile de forță majoră atestate de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara sunt de natură să exonereze de răspundere, certificatul fiind emis în concordanță cu prevederile art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de Comerț din România.
S-a precizat că aceste certificate eliberate în cadrul Camerelor de Comerț fac obiectul analizei unei comisii abilitate a studia existența în mod real a cazurilor de forță majoră, analizând inclusiv următoarele aspecte: dacă societatea solicitantă a certificatului a fost în imposibilitate să-și încaseze propriile creanțe de la debitori din cauza faptului că aceștia au intrat în blocaj financiar sau în insolvență, neputând fi executați silit; dacă băncile refuză să acorde credite pentru continuarea activității; dacă pe piață se înregistrează scăderi semnificative ale vânzărilor etc. S-a indicat că certificatul de forță majoră din 1 iulie 2008 îndeplinește toate condițiile pentru aplicabilitatea acestuia.
S-a învederat că motivarea instanței de fond cu privire la respingerea aplicabilității cazului de forță majoră nu are absolut niciun fel de susținere logică, criza economică fiind considerată la nivel mondial ca fiind invincibilă, și, în mod cert, este insurmontabilă, cel puțin la acest moment, având în vedere faptul că aceasta a apărut prin anul 2008, și la distanță de 5 ani, nu a fost combătută.
S-a mai arătat că legislația în materie nu cere ca și condiție cazul de forță majoră să fie invincibil și insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat, precum și faptul că nu se solicită ca acest caz de forță majoră să fie unul "absolut", ci doar la momentul la care acesta se ivește nu poate fi prevăzut, depășit și trebuie să îndeplinească caracteristicele menționate anterior, în acest sens fiind și întreaga practică judiciară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002; Decizia nr. 1358 din 25 februarie 2005). S-a invocat excepția puterii de lucru judecat cu privire la tranșarea juridică a problemei privind existența cazului de forță majoră - criza economică, în baza art. 166 coroborat cu art. 138 C. proc.
civ., prin raportare la Sentința nr. 57/2013 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, irevocabilă prin Decizia nr. 1265/24 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta SC R.I. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii în tot a cererii principale și obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond. S-a susținut că, deși prima instanță a reținut că este aplicabilă Legea nr. 469/2002, astfel încât penalitățile de întârziere nu pot depăși valoarea facturii, nu a ținut cont că I. datorează în realitate suma de 41,691.45 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate (și nu suma de 23,431.83 RON).
S-a precizat că prima instanță nu a ținut cont nici de valoarea de 23,431.83 de RON reprezentând mărfuri livrate, și în mod evident nici de valoarea totală de 41.691,45 de RON, chiar dacă această valoare a fost reținută de către expertul consilier al R. Dacă ar fi ținut cont măcar de suma de 23,431.83 de RON, ar fi trebuit să respingă în tot acțiunea intimatei. S-a indicat că prima instanță a stabilit suma de 7.409,36 RON ca reprezentând plată executată și nedatorată, ca rezultat al scăderii sumei de 339.555,12 RON (penalitățile de întârziere) și al sumei de 53.035,52 RON (diferențe de curs valutar acceptate de intimată) din suma totală executată de R., de 400.000 RON (executați în baza scrisorii de garanție bancară).
S-a învederat că în măsura în care s-ar fi ținut cont de acest aspect, prima instanță de judecată ar fi trebuit să respingă în tot cererea intimatei, pentru că suma rămasă de plătit ca reprezentând garanție executată și neplătită (7,409.36 RON) ar fi inferioară celei care ar trebui plătite de către intimată apelantei (41.691,45 RON). S-a arătat că prima instanță a stabilit că penalitățile de întârziere sunt în valoare de 339.555,12 RON, acestea fiind calculate prin verificarea fiecărei facturi neachitate, a zilelor de întârziere, raportat la procentul penalității de întârziere stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare mărfuri. S-a menționat că în cadrul expertizei efectuate în fața primei instanțe, s-a reținut că totalul sumelor datorate de către intimată este de 416.022,47 de RON, fiind format din următoarele: - valoare marfă livrată - 23,431.83 RON; - penalități de întârziere - 339.555,12 RON; - diferență curs valutar - 53,035.52 de RON.
S-a precizat că intimata a făcut o singură plată către apelantă, de 13,070,33 de RON. Așadar, scăzând această plată din datoria totală acumulată, ar rezulta că intimata ar mai fi avut oricum de achitat către apelantă, anterior punerii în executare a scrisorii de garanție bancară, suma de 402.952,14 de RON. S-a susținut că, dacă s-ar reține în locul sumei de 23,431.83 RON reprezentând contravaloarea mărfuri neachitată declarată inițial în mod eronat de către apelantă, suma de 41.691,45 RON reprezentând contravaloarea reală a mărfii livrate, așa cum s-a precizat mai sus, ar rezulta că intimata ar fi avut de achitat apelantei suma totală 434.282,09 de RON.
Dacă s-ar scădea din această valoare suma de 13.070,33 RON achitați, ar rezulta un rest de plată de către I. de 421.211,76 de RON, astfel că oricum s-ar calcula, R. nu ar trebui să restituie nimic către I., nici măcar suma de 7.409,36 de RON, pentru că în realitate I. ar mai avea de restituit către R. suma de 21.211,76 de RON. S-a concluzionat că limita garanției acordată de către intimată prin scrisoarea de garanție bancară a fost de 400.000 de RON, fiind neîndestulătoare pentru acoperirea debitului total chiar dacă ar fi aplicabilă Legea nr. 469/2002.
Referitor la cheltuielile de judecată s-a învederat că admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii în tot a acțiunii intimatei, ar avea ca și consecință și respingerea cererii acesteia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată și admiterea în tot a cheltuielilor de judecată efectuate, prezentul apel vizând și măsura reducerii onorariului de avocat de către prima instanță. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 161 din 27 februarie 2014 a respins ca nefondate ambele apeluri și cererile de cheltuieli de judecată. În fundamentarea acestei decizi instanța de control judiciar a reținut următoarele: I. Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă SC I.M.
SRL, instanța de apel a reținut că nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia ar fi incidente dispozițiile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară din 23 mai 2007 referitoare la exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale în caz de forță majoră. În ceea ce privește prima condiție, s-a apreciat ca fiind corectă reținerea primei instanțe potrivit căreia criza economică și financiară nu reprezintă un caz de forță majoră, aceasta nereprezentând un eveniment absolut invincibil și insurmontabil, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.
Curtea a constatat că nu este îndeplinită nici a două condiție pentru a fi incidente prevederile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară din 23 mai 2007, întrucât potrivit art. 6.2 din contract, dovada cazului de forță majoră trebuia făcută cu documente certificate de Camera de Comerț și Industrie a României, or Certificatul de forță majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 a fost emis de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara și nu de Camera de Comerț și Industrie a României.
Critica apelantei-reclamante referitoare la existența puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forță majoră a fost găsită neîntemeiată întrucât art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia iar art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Curtea a constatat că în prezenta cauză nu se pune problema excepției puterii de lucru judecat, ci o eventuală aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, față de faptul că prin Sentința nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost dezlegată problema aplicabilității Certificatului de forță majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 emis de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara în executarea contractului de vânzare-cumpărare cu garanție bancară din 23 mai 2007, astfel că nu se pune problema excepției autorității de lucru judecat întrucât nu există identitate de obiect și cauză între cele două dosare, ci de o posibilă aplicabilitate a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
Nu a fost reținută critica apelantei-reclamante potrivit căreia încasarea banilor în baza scrisorii de garanție bancară este nulă întrucât aceasta acoperea doar riscul de neplată a debitului, nu și a penalităților de întârziere, întrucât nu există nicio prevedere în cuprinsul scrisorii de garanție bancară care să limiteze riscul acoperit doar la neplata debitului principal. II. Referitor la apelul formulat de apelanta-pârâta SC R.I. SRL, instanța de apel a apreciat că, nu poate fi reținută susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia ar deține o creanță în sumă de 41.691,45 RON împotriva intimatei-reclamante întrucât, contrar susținerii apelantei-pârâte, în raportul de expertiză contabilă întocmii de expert B.A.G.
nu s-a reținut existența vreunui debit principal în sumă de 23.431,83 RON sau de 41.691,45 RON. S-a reținut că la data de 23 august 2012 a fost deschisă procedura insolvenței împotriva intimatei-reclamante SC I.M. SRL prin încheierea de ședință din data de 23 august 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012, că prin Sentința nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost respinsă contestația la tabelul preliminar formulată de apelanta-reclamantă SC R.I. SRL, existând astfel o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit că apelanta-pârâtă nu are o creanță în sumă de 47.109,48 RON împotriva intimatei-reclamante.
Critica apelantei-pârâte referitoare la cheltuielile de judecată acordate de către prima instanță a fost găsită neîntemeiată întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte și fiecare dintre părți a căzut în pretenții, astfel că în mod corect prima instanță în aplicarea art. 275 C. proc. civ. a obligat părțile la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la cuantumul pretențiilor admise. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.M. SRL, societate în faliment, prin lichidator judiciar asociat C.I. SPRL (succesor legal al Cabinetului Individual de Insolvență P.E.) și Y.C. SPRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii apelului promovat de reclamantă și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Recurenta-reclamantă își subsumează criticile în mod global motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 alin. (1) pct. 6 și 9 C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanța de apel a considerat inaplicabilă cauza de forță majoră invocată în raport de art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară. Recurenta aduce în susținere următoarea argumentație:
Legislația în materie nu cere ca și condiție cazul de forță majoră să fie invincibil și insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat, precum și faptul că nu se solicită ca acest caz de forță majoră să fie unul "absolut", ci doar la momentul la care acesta se ivește nu poate fi prevăzut, depășit și trebuie să îndeplinească caracteristicele menționate anterior, în acest sens fiind și întreaga practică judiciară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002; Decizia nr. 1358 din 25 februarie 2005). Arată recurenta, sub acest aspect, că inclusiv mass-media de la momentul emiterii certificatului de forță majoră, cât și cea din prezent, califică criza economico-financiară drept un eveniment invincibil și insurmontabil, caracteristici specifice cazului de forță majoră. Consideră recurenta că derularea relațiilor comerciale după data de 1 iulie 2008 (data invocării cazului de forță majoră), care au determinat intrarea în insolvență a sa la data de 23 august 2011 fac dovada faptului că s-a încercat rezolvarea și ieșirea din această criză financiară/caz de forță majoră, încercare care a eșuat și care, astfel, confirmă caracterul invincibil al cazului de forță majoră.
Reținând că nu există nicio dispoziție legală care să îi interzică unei instanțe de judecată să verifice corectitudinea constatărilor cuprinse într-un certificat de forță majoră emis de una dintre Camerele Județene sau de Camera de Comerț și Industrie a României, "instanța de apel a analizat legalitatea și constatările cuprinse în certificatul de forță majoră, deși nu a fost învestită în acest sens de niciuna dintre părți, încălcând astfel cadrul procesual legal stabilit și trecând peste singura învestire a instanței cu privire la certificatul de forță majoră și anume aplicabilitatea acestuia în speța de față, motive pentru care decizia instanței de apel este parțial nelegală și netemeinică sub incidența dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ." dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Cu privire la neîndeplinirea celei de-a doua condiții - certificatul de forță majoră din 1 iulie 2008 să fie emis de Camera de Comerț și Industrie a României, așa cum prevede contractul - recurenta învederează faptul că instituția emitentă a acestuia - Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara - se află în relații de subordonare față de Camera de Comerț și Industrie a României, emiterea certificatului fiind avizată inclusiv de această din urmă instituție, C.C.I.A.T, fiind competentă de a emite astfel de certificate de forță majoră potrivit prevederilor art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camelor de Comerț din România.
În ceea ce privește existența puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forță majoră în considerentul motivării expuse în Sentința nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinți, recurenta arată că sunt complet eronate și contrar legii considerentele reținute de către instanța de apel, recurenta invocând această excepție având în vedere dispozițiile art. 166 coroborat cu art. 138 din vechiul C. proc. civ., considerând că în cauză este îndeplinită cerința triplei identități, de cauză, obiect și părți, fiind vorba despre același contract - din 23 mai 2007, aceleași părți - SC I.M. SRL și SC R.I. S.R.L, aceleași relații comerciale de vânzare-cumpărare și aceeași problemă a aplicării cazului de forță majoră. Consideră recurenta că dacă s-ar trece peste acesta excepție și s-ar analiza doar "o eventuală aplicare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat", acesta ar fi în mod cert aplicabil în prezentul raport juridic dedus judecății ținând cont de faptul că Sentința nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinți a rămas irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Craiova nr. 1265 din 24 septembrie 2013, chiar dacă, prin aceasta din urmă, s-a reținut că "valabilitatea și efectele certificatului de forță majoră (...) sunt apărări ce exced cauzei, urmând a fi rezolvate în litigiul de drept comun". Apreciază recurenta că în situația în care instanța de apel din Dosarul nr. 6902/101/2012/a2 ar fi considerat ca nelegale motivările și considerentele instanței de fond cu privire la aplicabilitatea certificatului de forță majoră ar fi trebuit să desființeze sau să modifice cel puțin parțial sentința instanței de fond, dar aceasta nu a înțeles decât să analizeze doar anumite aspecte invocate drept motive de apel, restul nemaiavând relevanță ținând cont de soluția pronunțată, condiții în care problema aplicării certificatului de forță majoră a fost dezlegată în mod irevocabil de către o altă instanță de judecată, iar de considerentele cu privire la acest aspect din Sentința nr. 57/2013, ar trebui să se ia act chiar și numai prin prisma aplicării legii cu respectarea principiului securității raporturilor juridice și a principiului puterii de lucru interpretat prevăzute de Dreptul comunitar prin raportare și la noile dispoziții ale art. 3, 4 și 5 C. proc. civ. cât și a principiilor fundamentale de drept civil.
Referitor la scrisoarea de garanție bancară și la modalitatea de încasare a banilor în baza acesteia recurenta precizează că s-a reținut în mod eronat de către instanța de apel faptul că "părțile au stabilit foarte clar care este destinația scrisorii de garanție bancară, aceasta acoperind nu doar riscul de neplată a debitului principal, ci și al neplății penalităților de întârziere și a diferenței de curs", că în realitate, art. 2.1. și 4.2. din contractul din 23 mai 2007 nu se referă la chestiunile anterior menționate, ci doar la faptul că recurenta s-a obligat să obțină și să prezinte o scrisoare de garanție bancară al cărui proiect urma să fie transmis de către cumpărător vânzătorului pentru verificare și acceptare a prevederilor sale. Astfel, se arată, atât timp cât în conținutul scrisorii de garanție bancară este trecut în concret ceea ce a înțeles recurenta să acopere cu acest document bancar și condițiile decontării acesteia, este cert faptul că societatea reclamantă s-a angajat doar la achitarea debitului aferent mărfii livrate și nicidecum la acoperirea de penalități. Consideră recurenta că nu se poate pune sub semnul întrebării conținutul scrisorii de garanție bancară, fiind cert faptul că nu se prevede acoperirea și a penalităților prin intermediul acesteia, mai ales având în vedere faptul că proiectul acestuia și cuprinsul ei a fost acceptat de către pârâta apelantă SC R.I. SRL, condiții în care operațiunea de încasare a banilor în baza scrisorii de garanție bancară este nulă, prin raportare și la obiectul garanției, care potrivit cuprinsului din scrisoarea de garanție bancară, îl constituie doar plata facturilor comerciale aferente mărfii livrate și nicidecum plata penalităților pentru întârziere, așa după cum atestă pârâta SC R.I. S.R.L. în adresa din 8 octombrie 2009 către P.B. România SA. Intimata-pârâtă SC R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Potrivit art. 61 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanție bancară niciuna dintre părțile contractante nu va fi răspunzătoare pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare, parțială sau totală a oricăreia dintre obligațiile rezultând din acest contract în caz de forță majoră. Potrivit pct. 2 al aceluiași articol părțile au stabilit că forța majoră este definită de prevederile dreptului comun, că partea care invocă forța majoră este obligată a o notifica în termen de 15 zile calendaristice de la data producerii și dovedită cu documente certificate de Camera de Comerț a României, lipsa notificării în termenul arătat a documentelor doveditoare transmise părții interesate în cel mult 15 zile de la data încetării forței majore decăzând partea interesată din dreptul de a fi exonerată de răspundere. Raportat la aceste clauze contractuale instanța a avut a examina și a se pronunța asupra exonerării de răspundere a recurentei-reclamante pentru neexecutarea obligațiilor asumate contractual din perspectiva îndeplinirii următoarelor condiții: 1. Invocarea de către parte a unui caz de forță majoră astfel cum acesta este reglementat în art. 1083 C. civ. 2. Dovedirea existenței cazului de forță majoră cu înscrisuri certificate de Camera de Comerț a României. 3. Notificarea cazului de forță majoră și a documentației adusă în susținere. Criza economică invocată ca motiv de forță majoră a fost analizată în mod judicios de instanță din perspectiva caracteristicilor pe care un atare eveniment trebuie să le conțină pentru a fi astfel calificat, respectiv să fie absolut invincibile, insurmontabil, imprevizibil și extern de voința părților și să fie cauza exclusivă a angajării răspunderii în raport de probatoriul administrat din care a rezultat faptul că recurenta nu și-a prioritizat executarea obligațiilor din cauza neadaptării politicii manageriale a societății la realitățile economice actuale. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât în mod legal instanța de apel, în examinarea valabilității certificatului de forță majoră din 1 iulie 2008, s-a raportat judicios la condițiile stabilite convențional de părți în respectarea principiului autonomiei de voință consacrat de art. 969 C. civ. potrivit cărora eventualul caz de forță majoră urma să fie certificat exclusiv de Camera de Comerț, obligație nerespectată de recurentă. Aserțiunea recurentei potrivit căreia instanța de apel a analizat legalitatea și constatările cuprinse în certificatul de forță majoră este lipsită de fundament în condițiile în care din simpla lecturare a deciziei recurate reiese cu evidență faptul că instanța s-a pronunțat numai cu privire la condiția dovedirii cazului de forță majoră sub aspectul persoanei emitente a acestuia în aplicarea art. 969 C. civ., nicidecum asupra conținutului certificatului emis de Camera de Comerț și Industrie și Agricultură Timișoara. Critica privind existența puterii de lucru judecat cu privire la cauza de forță majoră nu poate fi, de asemenea, primită dat fiind faptul că prin Sentința nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinți, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1265/2013 a Curții de Apel Craiova s-a reținut că valabilitatea și efectele certificatului de forță majoră invocat de recurentă sunt apărări ce exced obiectul prezentei judecăți, soluția instanței de control judiciar fiind legală și sub acest aspect. Critica referitoare la nulitatea executării scrisorii de garanție bancară nu poate fi primită față de faptul că în examinarea acestui motiv de apel instanța în mod corect a făcut o corectă aplicare a principiului înscris în art. 969 C. civ. și sub aspectul destinației scrisorii de garanție bancară, stabilind în mod legal că intenția exprimată a părților a fost în sensul că scrisoarea de garanție bancară acoperă nu doar riscul de plată a debitului principal ci și al neplății penalităților de întârziere și a diferenței de curs, executarea efectuându-se în condiții de regularitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC I.M. SRL prin lichidator judiciar C.I. SPRL și Y.C. SPRL împotriva Deciziei nr. 161 din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.