ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2017

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capetelor de cerere având ca obiect completarea convenției cu următoarea clauză:

"părțile nu pot modifica unilateral convenția. Orice propunere de modificare a acesteia făcută de una dintre părțile contractante pentru a putea produce efecte juridice trebuie să aibă acordul scris al celeilalte părți" și obligarea pârâtei la completarea convenției cu această clauză sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condițiile speciale aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008, numai în ceea ce privește obligația de a încheia polița de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condițiile generale ale contractului de credit și 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și d) din condițiile generale aferente contractului de credit.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condițiile speciale aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008, numai în ceea ce privește obligația de a încheia polița de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condițiile generale ale contractului de credit și 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și d) din condițiile generale aferente contractului de credit.

S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au încheiat cu pârâta la 28 mai 2008 contractul de credit nr. x, prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 100.000 euro, cu o perioadă de rambursare de 360 luni de la data încheierii convenției.

Tribunalul a constatat că, potrivit art. 3 lit. a), dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanții l-au cunoscut la încheierea contractului și l-au acceptat.

Chiar dacă nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referință, plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una dintre condițiile esențiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Obligația băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referință - EURIBOR, ROBOR, BUBOR - în funcție de moneda creditului și o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, or contractul în speță a fost încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanței.

În ceea ce privește dispozițiile art. 3 lit. d) din condițiile speciale, care dau posibilitatea băncii să modifice dobânda curentă în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", instanța a constatat că în contract sunt definite schimbările semnificative la apariția cărora banca ar avea posibilitatea să modifice dobânda curentă.

Având în vedere aprecierile cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. d), tribunalul a apreciat că nici clauza din art. 6 lit. b) din condițiile speciale, care este indisolubil legată de clauza precedentă, având următorul conținut:

"la scadența finală, împrumutatul va achita și eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condițiile pct. 3 d)" nu are caracter abuziv.

Tribunalul a apreciat că este firesc ca în situația în care reclamanții întârzie plata ratelor să plătească un comision de penalizare sau o dobândă penalizatoare. Cuantumul dobânzii penalizatoare de 2% nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Împrejurarea că în contract nu este prevăzut un comision de penalizare și în ipoteza în care banca nu își îndeplinește obligațiile este justificată, întrucât acest comision se aplică numai în situația în care împrumutații nu achită la scadență ratele, nu și în situația neîndeplinirii altor obligații.

În ceea ce privește clauzele prevăzute în art. 5 lit. a) din condițiile speciale și 3.5 din condițiile generale referitoare la comisionul de risc, acestea au fost criticate pe motiv că sunt lipsite de cauză.

Tribunalul a reținut că, deși reclamanții au încheiat contracte de ipotecă, iar imobilele aduse drept garanție au fost asigurate, polița fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele menționate și criticate ca fiind abuzive acoperă inclusiv riscul devalorizării garanțiilor aduse băncii. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract este de 360 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluția pieței imobiliare în următorii 30 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanție ar pune banca în situația de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilității reclamanților. Ca urmare, nu se poate susține că banca nu suportă niciun risc, din moment ce bunurile aduse în garanție au fost asigurate.

În plus, tribunalul a constatat că acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate (art. 3.5 din condițiile generale) și este în cuantum de 0,05 %. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor.

În ceea ce privește clauzele prevăzute în art. 5 lit. g) și 11 lit. a) din condițiile speciale din contract, ce obligă reclamanții să vireze lunar salariul sau venitul net în contul deschis la pârâtă, în caz contrar urmând a fi perceput un comision de 1 %, tribunalul a apreciat că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Chiar și în aceste condiții, reclamanții au avut libertatea de a alege liber furnizorul de servicii financiare care le oferă cele mai bune condiții pentru acest serviciu.

Relativ la clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condițiile speciale, tribunalul a apreciat că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât reclamanții sunt împiedicați să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piața de asigurări.

În ceea ce privește definițiile dobânzii de referință VBR pentru creditele garantate cu ipotecă și definiția noțiunii de "schimbări semnificative", tribunalul a apreciat că acestea nu sunt susceptibile de a avea sau nu caracter abuziv, fiind simple definiții.

Cu referire la clauza cuprinsă în art. 3.12 din condițiile generale, reclamanții nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Tribunalul a considerat că această clauză este clar exprimată în contract, iar valoarea comisionului de rezervă nu este stabilit de pârâtă, ci de B.N.R. și se aplică la soldul creditului. Modificarea acestui comision intervine doar în situația modificării de către B.N.R. a cuantumului acestuia în sens crescător sau descrescător. De asemenea, algoritmul de calcul a fost clar prevăzut în contract, iar reclamanții au luat cunoștință de obligația de a achita acest comision la semnarea contractului și au acceptat semnarea contractului în aceste condiții.

Cât despre clauza cuprinsă în art. 4.2 din condițiile generale, tribunalul a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în condițiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimțământul reclamanților, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Prin conversia în RON a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcție de dobânda și comisioanele practicate de bancă la creditele în RON la momentul conversiei. În condițiile în care reclamanții și-au asumat obligația de a achita ratele de credit în Euro și nu înregistrează restanțe la plata ratelor, nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.

Legat de clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 și 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale aferente contractului, tribunalul a apreciat că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în condițiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligațiilor și situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător. Practic, potrivit acestor clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar în situația în care împrumutații nu își mai îndeplinesc obligațiile contractuale sau în caz de devalorizare a garanțiilor, ci și în situația în care banca apreciază, pe baza unor criterii nespecificate în contract, definite ca "împrejurări neprevăzute", că vor putea interveni cele două situații, chiar dacă acele situații nu s-au produs. În aceste condiții, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanții își îndeplinesc toate obligațiile contractuale sau garanțiile nu s-au devalorizat, însă au apărut acele "împrejurări neprevăzute", nespecificate în contract, care, în opinia băncii, fac improbabilă îndeplinirea obligațiilor de către împrumutați.

De asemenea, clauza ce conferă băncii dreptul de a declara scadent anticipat creditul și în situația în care împrumutatul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, însă nu și-a îndeplinit obligațiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituții, s-a considerat că este contrară dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Declararea scadenței anticipate, cu consecința obligației împrumutaților de rambursare a soldului și a dobânzilor, echivalează cu o desființare a contractului, în condițiile în care nu este admisibilă desființarea unui contract decât pentru motive ce țin de respectivul contract, nu și de alte contracte.

Privitor la clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. b) și e), ce dau posibilitatea băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile asumate conform convenției sau în situația în care împrumutatul sau terțe persoane au inițiat proceduri prin care veniturile împrumutatului să fie distribuite între creditori, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt abuzive, întrucât nici nu sunt contrare cerințelor bunei-credințe și nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 10.2 din contract, s-a reținut că reclamanții nu au indicat motivele pentru are o apreciază abuzivă. Tribunalul a constatat că situațiile în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte, putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispozițiilor contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii.

Referitor la clauza prevăzută în art. 13.1 ultima frază, s-a arătat că reclamanții nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Clauza ce obligă reclamanții să achite comisioanele aferente, practicate de bancă în ipoteza în care solicită modificarea contractului, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect modificarea art. 3 lit. a), art. 3 lit. d) și a) definiției dobânzii de referință VBR de către instanță, tribunalul a reținut, în primul rând, faptul că un contract este rezultatul acordului de voință, al consimțământului liber exprimat al părților, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței părților.

În speță, s-a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000, deoarece instanța nu a fost sesizată ca urmare a controlului efectuat de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ci de un consumator, ce invocă caracterul abuziv al unor clauze menționate în propriul contract.

Tribunalul a reținut de asemenea că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35, 36 și 37 din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de reclamanți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Cât despre capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de achiziție pachet individual de produse sau servicii bancare și a contractului pentru prestarea serviciului "VB DIRECT", încheiate între părți, pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 296/2004, tribunalul a constatat că aceste două contracte au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit.

Astfel, contractul de credit a fost încheiat la 28 mai 2008, contractul de achiziție pachet individual de produse sau servicii bancare a fost încheiat la 18 septembrie 2008, iar contractul pentru prestarea serviciului "VB DIRECT" a fost încheiat la18 august 2008.

De asemenea, reclamanții nu au făcut dovada că banca a folosit manopere dolosive pentru a-i determina să încheie cele două contracte. Manoperele dolosive nu se presupun, ci trebuie dovedite de reclamanți. Reclamanții nu au făcut nici dovada violentei morale invocate în cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării contractului de achiziție pachet individual de produse sau servicii bancare și a contractului pentru prestarea serviciului "VB DIRECT" ca urmare a rezilierii de către reclamanți, exprimată în convocarea la conciliere directă din 30 noiembrie 2009 și stingerea obligației de a mai plăti pe viitor, lunar, suma de 28 de euro, tribunalul a reținut că reclamanții nu au arătat care sunt obligațiile neexecutate de către pârâtă care să justifice rezilierea. Chiar dacă părțile au prevăzut un pact comisoriu de gradul patru, pentru a interveni rezilierea contractului trebuie ca pârâta să nu își fi executat obligațiile contractuale, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. S-a arătat că, în situația în care reclamanții nu mai doresc continuarea celor două contracte, au posibilitatea denunțării unilaterale, cu consecințele ce sunt prevăzute în cele două contracte în situația de referință.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 5.2.1, art. 5.5.4.1, art. 8.2 din contractul de achiziționare a pachetului individual de produse și servicii bancare, instanța a constatat că dispozițiile contractuale criticate sunt în mod clar exprimate, nu sunt contrare cerințelor bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De altfel, s-a constata că nici reclamanții nu au arătat care sunt motivele pentru care respectivele clauze sunt abuzive.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamanți, tribunalul a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 998 C. civ., respectiv condiția prejudiciului moral creat prin inserarea clauzelor apreciate de instanță ca fiind abuzive. Ca urmare, a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul pârâtei C. formulat împotriva sentinței civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013.

S-a admis apelul reclamanților A. și B., formulat împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că, pe fond, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.5 din Condițiile generale, art. 10.2 din Condițiile generale, art. 13.1 ultima teză din Condițiile generale aferente Contractului de Credit nr. x din 28 mai 2008 și ale art. 5.2.1. teza finală și art. 8.2 din Contractul de achiziționare pachet individual de produse și servicii bancare, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 531,59 RON.

Pentru a pronunța această soluție, cu privire la apelul pârâtei curtea de apel a reținut următoarele:

Tribunalul a constatat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 7 lit. b) din Condițiile speciale, referitoare la obligația reclamanților de a încheia polița de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condițiile generale ale contractului, care prevăd modificarea unilaterală a contractului în ce privește conversia în RON a creditului acordat în moneda Euro și să aplice, începând cu data efectuării conversiei, rata dobânzii curente practicată de bancă și toate celelalte condiții valabile pentru același produs de creditare, în Ron, să calculeze dobânda curentă, precum și oricare din sumele costurile și sumele datorate prin raportare la valoarea creditului denominat în RON; art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 și art. 8.1 lit. c) și d) ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile conform altor convenții încheiate cu banca sau conform unor convenții încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit sau în cazul apariției unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului și în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condițiile speciale, instanța de apel a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât reclamanții sunt împiedicați să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piața de asigurări. Prin impunerea unei anumite societăți de asigurare, este impus reclamanților și un anumit preț al asigurării practicat de acea societate de asigurări, pe care reclamanții nu îl cunosc la momentul încheierii contractului de credit, precum și condițiile practicate de acea societate de asigurări, pe care reclamanții nu le cunosc la momentul încheierii contractului de credit. De altfel, reclamanții nu cunosc la momentul semnării contractului de credit nici care sunt societățile de asigurări agreate de bancă, acestea nefiind prevăzute în contract. Câtă vreme reclamanții încheie contracte de asigurare a bunurilor constituite garanție cu oricare din societățile de asigurare autorizate, este acoperit riscul pieirii bunurilor.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 4.2 din condițiile generale, curtea de apel a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în condițiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimțământul reclamanților, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Așa cum în mod corect a reținut tribunalul, prin conversia în RON a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcție de dobândă și comisioanele practicate de bancă la creditele în RON, la momentul conversiei. În condițiile în care reclamanții și-au asumat obligația de a achita ratele de credit în Euro și nu înregistrează restante la plata ratelor, nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3 și 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale aferente contractului, curtea de apel a arătat că aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu pe cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situația în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.

Instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al dispozițiilor art. 8.1 lit. c) și d), care transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare anticipată a scadenței, respectiv "situație neprevăzută", "în opinia Băncii", "să devină improbabil", "garantat corespunzător", formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată a fost considerată abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

De asemenea, clauza ce conferă băncii dreptul de a declara scadent anticipat creditul și în situația în care împrumutatul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, însă nu și-a îndeplinit obligațiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituții, s-a apreciat că este contrară dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Declararea scadenței anticipate, cu consecința obligației împrumutaților de rambursare a soldului și a dobânzilor, echivalează cu o desființare a contractului; or nu este admisibilă desființarea unui contract decât pentru motive ce țin de respectivul contract, nu și de alte contracte.

În ce privește critica referitoare la existența caracterului negociat al clauzelor cenzurate de instanța de fond, curtea de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000.

Legat de încheierea contractului, curtea a apreciat că reclamanții, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege. Reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Instanța de apel a avut în vedere că, pentru reclamanți, creditele contractate erau străine profesiilor pe care le exercitau, pentru aceștia contractele având un caracter extraprofesional. Condițiile speciale și generale sunt prestabilite de pârâtă, iar conținutul lor nu a fost negociat efectiv cu reclamanții, în sensul de a da acestora posibilitatea reală de a modifica conținutul acestora, prin efectul negocierii.

În ce privește buna-credință, curtea de apel a subliniat că o clauză abuzivă presupune existența unei prezumții de rea-credință din partea profesionistului. Însăși Directiva comunitară nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trimite la buna-credință atunci când definește clauzele abuzive. În contract nu s-a făcut nicio mențiune contrară ofertei băncii, așa cum a fost aceasta publicată.

Cu privire la critica referitoare la inexistența dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, curtea a arătat că, în lipsa negocierii, consumatorii au fost privați de puterea de a influența clauzele contractuale, fapt ce conduce la ideea de dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, chiar dacă aceste clauze nu au fost ascunse sau neapărat ambigue, întrucât, față de modul cum au fost redactate regulile clauzelor abuzive, acestea se vor aplica chiar și atunci când consumatorul le-a înțeles semnificația.

Legat de critica referitoare la faptul că aceste clauze se referă la prețul datorat, preț ale cărui elemente ar fi clar definite în convenții, curtea nu a reținut această critică, subliniind că, de altfel, clauzele prevăzute la art. 7 lit. b) din condițiile speciale, art. 4.2 din condițiile generale și art. 8.1. lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și d) din condițiile generale aferente contractului de credit și constatate ca fiind abuzive nu țin de obiectul principal al contractului, ca să poată să fie excluse cenzurii instanței din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de apel a reținut că apelanta-pârâtă s-a rezumat la a invoca critici de ordin generic, fără să arate în concret, în raport cu fiecare clauză constată ca fiind abuzivă, motivele de nemulțumire cu privire la hotărârea apelată și să argumenteze, din perspectiva criteriilor legale de determinare a clauzelor abuzive, neîndeplinirea acestora cu privire la clauzele analizate.

În consecință, pentru aceste motive, curtea de apel a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, curtea de apel a constatat că, în ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de fond a reținut prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de după modificarea acestuia prin Legea nr. 288/2010, deși reclamanții au făcut referire la alt temei juridic, respectiv art. 95, art. 35, art. 36, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de la data de 11 iunie 2010, într-adevăr modificările aduse art. 95 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1656/2010, care a stabilit, cu putere de lucru judecat, că modificările aduse art. 95 din ordonanța de urgență nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării în vigoare a legii de aprobare și ar opera retroactiv.

Însă, prin faptul că tribunalul a reținut și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma modificată de Legea nr. 288/2010 și nu a avut în vedere decizia Curții Constituționale mai sus evocată, instanța de apel nu a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate pentru nemotivare.

Prin urmare, critica referitoare la nemotivarea hotărârii a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condițiile speciale, în care se prevede că "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", curtea a apreciat că această clauză este abuzivă și, în consecință, lovită de nulitate absolută, fiind incidentă ipoteza prevăzută de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Faptul că în condițiile generale a definit noțiunea de schimbări semnificative, respectiv orice variație cu o cotă procentuală de 0,2% p.a sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare, față de valoarea acestora la data de referință (excepția lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc), orice modificări ale costurilor de refinanțare ale băncii care ar genera o depășire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfășurării activității în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condițiile de profitabilitate precum și orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate față de cele avute în vedere la data de referință (excepția lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente, etc.), incluzând, dar fără a se limita la situațiile prevăzute la secțiunea 10.1), curtea de apel a apreciat că prin inserarea clauzei analizate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

S-a considerat de către instanța de apel că noțiunea de "schimbări semnificative pe piața monetară" este lipsită de claritate, greu inteligibilă, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului, acestuia din urmă nefiindu-i acordat în mod convențional dreptul de a rezilia contractul, iar dreptului băncii de a majora dobânda în cazul intervenirii unei schimbări semnificative nu îi corespunde obligația corelativă a băncii de a diminua dobânda atunci când scade indicele de referință.

Curtea de apel a mai apreciat că, în cazul contractelor de adeziune, când obligațiile și drepturile părților sunt prestabilite, pentru a beneficia de protecția instituită de lege, regulile clauzelor abuzive se vor aplica și atunci când consumatorul chiar a înțeles clauzele din contract, tocmai pentru că este vorba de o impunere a clauzelor din partea celui care deține forța financiară și juridică și care îl pune într-o situație de avantaj juridic și economic în detrimentul consumatorului.

S-a mai reținut în ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției - data ajustării dobânzii - că, deși "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării", cu toate acestea în art. 3 lit. a) din aceleași condiții speciale părțile au stipulat că rata dobânzii curente este de "5,95% p.a.", fără alte precizări și fără a se menționa că dobânda este variabilă. Astfel, în lipsa unei clauze exprese în acest sens, prezumția este în sensul că părțile au contractat o dobândă fixă, iar nu una variabilă, constatându-se astfel o primă inadvertență întrucât, deși prin acordul comun părțile au stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, totuși ulterior s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară.

S-a considerat de către instanța de apel că o astfel de clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Curtea de apel a apreciat că motivele încadrate în ipoteza "unei schimbări semnificative pe piața monetară" sunt abuzive, pentru că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă sunt întemeiate sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă aceste schimbări s-au produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. a) din condițiile speciale, curtea de apel a reținut raționamentul primei instanțe în sensul că, potrivit art. 3 lit. a), dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanții l-au cunoscut la încheierea contractului și l-au acceptat. Cu toate că nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referință, plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una din condițiile esențiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Obligația băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referință - EURIBOR, ROBOR, BUBOR - în funcție de moneda creditului și o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, iar contractul în discuție a fost încheiat la 28 mai 2008. În plus, cuantumul dobânzii prevăzute în contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât această clauză referitoare la dobândă nu a fost considerată ca având caracter abuziv.

În ce privește comisionul de risc cuprins în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, curtea a indicat definiția contractuală, potrivit cu care:

"comisionul de risc: 0,05%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadentă, pe toată perioada de derulare a convenției de credit". Prin introducerea comisionului de risc în art. 5 lit. a) din contract au fost vătămate interesele legitime patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Contractul trebuie încheiat și executat cu respectarea principiului bunei-credințe, părțile fiind obligate a acționa corect și echitabil în raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul celeilalte, cum este cazul în speță, prin perceperea comisionului contestat fără o contraprestație corespunzătoare.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea de apel a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanților. Utilizând criteriul echivalenței în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul ca echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și obligațiile reciproce să aibă dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speță.

Banca nu a definit în contract în mod clar ce reprezintă acest comision de risc, față de cuantumul comisionului raportat la valoarea creditului, dacă este costul unui serviciu prestat, dacă da - care este acesta ori contravaloarea unui prejudiciu suportat de bancă urmare a faptei comise de consumator, care ar fi o astfel de situație cuprinsă în noțiunea de risc, dacă există sau nu posibilitatea de restituire a acestuia în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce, în condițiile în care consumatorul a garantat creditul. Deși acest comision a fost aplicat, nu s-a arătat în funcție de ce criteriu s-a stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui și nici cum a fost el negociat.

Contractul de credit cuprinde alte clauze care să asigure banca de riscul neplății creditului, respectiv garanția ipotecară, asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda penalizatoare, posibilitatea de a declara exigibil anticipat creditul.

Prin aceste dispoziții, banca s-a asigurat împotriva riscului de neplată, stipularea suplimentară a unui comision de risc nefiind altceva decât o clauză abuzivă.

S-a apreciat că s-a creat astfel un dezechilibru nejustificat, întrucât, pentru prestația constând în creditele puse la dispoziție, reclamanții achită dobânda convenită, precum și comisionul de risc, pe întreaga durată a contractului.

Apelanta a invocat faptul că cele două contracte, în ansamblul lor - Convenție de achiziționare pachet individual de produse și servicii bancare și Contract pentru prestarea serviciului VB DIRECT - sunt abuzive, fiind doar semnate de reclamanți, aceștia neavând posibilitatea reală, concretă de a lua cunoștință de acestea, neștiind că aceste contracte sunt asociate contractului de credit încheiat, fiind constrânși să le încheie.

Curtea de apel nu a primit criticile astfel formulate, deoarece convențiile menționate au fost încheiate ulterior perfectării contractului de credit încheiat la 28 mai 2008, respectiv la 12 august 2008 și la 19 septembrie 2008, apelanții nefăcând nicio dovadă cu privire la faptul că aceste contracte le-au fost impuse de bancă.

Cu privire la art. 5.2.1 din Contractul de achiziționare pachet individual de produse și servicii bancare, s-a relevat că acesta prevede pentru administrarea pachetului de servicii " un comision de administrare a cărui valoare este/va fi cea precizată la data perceperii în Lista de Tarife și Comisioane a băncii. Comisionul de administrare se percepe lunar, în ultima zi lucrătoare a lunii. Banca își rezervă dreptul de a modifica oricând valoarea și/sau modul de percepere a comisionului de administrare a Pachetului, urmând să informeze Clientul prin afișarea noii valori si/sau a noului mod de percepere a acestuia în incinta sucursalelor, agențiilor, ..., noua valoare și/sau noul mod de percepere fiind opozabil începând de la data afișării".

Curtea de apel a constatat că ultima teză a articolului menționat este abuzivă în ce privește dreptul discreționar de a modifica comisionul de administrare. Și această prevedere este abuzivă, întrucât este îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la critica vizând art. 5.5.4.1.pct. I din Contractul de achiziționare pachet individual de produse și servicii bancare, prin prisma faptului că ar anula dreptul consumatorului la denunțarea contractului, fapt interzis de art. 84 din Legea nr. 296/2004, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 84 din actul normativ, se prevede că "Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale".

Or, articolul criticat de apelanți prevede faptul că, dacă denunțarea unilaterală a contractului este realizată de client și acesta nu dorește să renunțe la creditul asociat, atunci de la data denunțării, ca efect al acesteia, creditului asociat i se vor aplica costurile standard aplicabile produselor standard de creditare aflate, la data denunțării, în oferta băncii.

Din redactarea clauzei, s-a arătat că nu rezultă anularea dreptului clienților la denunțarea sau la rezilierea contractului.

Clauza este redactată în termeni clari și inteligibili, fără a ridica probleme sub aspectul înțelegerii sale.

În ce privește clauza de la art. 8.2 din același contract, criticată de apelanți prin prisma faptului că ar contraveni hotărârii pronunțate în cauza C-243/08 Pannon GSM împotriva D., curtea de apel a reținut fondată critica, în limita celor stipulate în ultima teză a articolului menționat, referitoare la împrejurarea că, în situațiile în care acționează ca reclamant, banca are dreptul să aleagă instanța de judecată în condițiile legii, din România sau din străinătate, chiar în cazul în care clientul nu se află în raza de jurisdicție a respectivei instanțe. S-a reținut că apelanții au domiciliul în Bacău și au încheiat convențiile atacate cu o sucursală a băncii din același oraș.

În ce privește criticile referitoare la faptul că sentința ar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, curtea de apel nu le-a reținut, arătând că hotărârea este argumentată logic și cuprinzător, susținând soluția pronunțată.

Cu privire la acordarea daunelor morale, curtea de apel a arătat că daunele morale sunt consecințe de natura nepatrimonială cauzate persoanei printr-o fapta ilicită culpabilă, constând în atingeri aduse personalității sale fizice, psihice și sociale. În situația de față, reclamanții nu au făcut dovada unei astfel de atingeri aduse personalității lor. Prin inserarea clauzelor, nu se poate reține că li s-a adus reclamanților vreo atingere a unui drept personal nepatrimonial.

În ce privește critica referitoare la motivarea tribunalului în sensul că, în ce privește clauzele cuprinse în art. 10.2 și art. 13.1 ultima frază din Condițiile generale, reclamanții nu ar fi prezentat motivele pentru care le consideră abuzive, curtea a reținut că, într-adevăr, aceștia au menționat în cerere că aceste clauze sunt abuzive pentru argumentele prezentate în privința art. 6 lit. b) din Condițiile Speciale, adică obiectul obligației nu este determinat sau determinabil.

A apreciat la nivel teoretic că, pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru creșterea costurilor creditului, este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, costurile creditului vor crește. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru creșterea sumelor percepute.

Instanța de apel a considerat că motivele menționate în art. 10.2 din contract nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar modalitatea de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea de apel a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, fără a avea relevanță dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanților și că este obligatorie redactarea clară și fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea lor.

Curtea de apel a apreciat că în mod legal și temeinic susțin apelanții-reclamanți că respectivele clauze prevăzute la art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit au un caracter abuziv și sunt lovite de nulitate absolută, întrucât fac parte dintr-un contract de adeziune, fiind prestabilite de bancă, fără a li se da posibilitatea de a putea modifica sau înlătura aceste clauze cuprinse în contractul standard.

Potrivit art. 13.1, la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea clauzelor convenției. Orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților, urmând a fi consemnată prin act adițional. În cazul aprobării cererii de modificare, împrumutatul se obligă să achite, la data prevăzută în aprobare, comisionul aferent, stabilit de bancă.

Curtea de apel a constatat că teza finală a articolului menționat, referitoare la comisionul aferent modificării clauzelor contractuale, la cererea împrumutatului, este abuzivă, întrucât este îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu există o echivalență a prestațiilor în ce privește inserarea acestei clauze, criteriile relei-credințe și ale dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților fiind întrunite pentru a se constata caracterul abuziv al acestei clauze.

În ce privește cererea privind constatarea nulității absolute pentru încălcarea art. 10 din Legea nr. 294/2004 sau anularea pentru dol sau violență morală a Contractului de achiziționare pachet individual de produse și servicii bancare și a Contractului pentru prestarea serviciului VB DIRECT, introduse la Capătul "F" din acțiune, curtea de apel a reținut că nici dolul și nici violența morală invocate cu privire la încheierea Contractului de achiziționare nu au fost dovedite de reclamanți. Astfel, potrivit art. 960 C. civ. alin. (2) prevede că "dolul nu se presupune", cu alte cuvinte el trebuie dovedit.

În ce privește violența, reclamanții nu au motivat cum s-a manifestat aceasta și nici nu au dovedit întrunirea condițiilor necesare pentru ca violența să fie viciu de consimțământ, în conformitate cu prevederile art. 953, art. 955- art. 958 C. civ.

Cu referire la art. 10 din Legea nr. 296/2004, s-a reținut că acesta dispune în sensul că "Este interzisă condiționarea vânzării către consumator a unui produs de cumpărarea unei cantități impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiționată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs." Curtea de apel a reținut că acest articol nu este aplicabil speței, din moment ce convențiile în privința cărora s-a invocat nerespectarea acestui articol au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit și prin urmare nu se poate reține temeiul de drept pretins de reclamanți.

S-a mai reținut că nici art. 13 din lege, invocat de apelanți, nu este aplicabil în speță, într-o acțiune pornită potrivit art. 14 din lege, ci se aplică proceselor privind constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor în legătură cu acestea, la cererea organelor de control abilitate să efectueze verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate prevăzute la art. 2 alin. (1) sau din oficiu în legătură cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.

Cu privire la faptul că tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată în totalitate, conform art. 274 C. proc. civ., curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013 s-a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamanți și s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să le plătească reclamanților suma de 756,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării până la data plății și dobânda legală aferentă sumei de 756,6 RON, calculată de la data pronunțării pană la data plății.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să le plătească reclamanților suma de 897,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și nu de 756,6 RON, cum în mod eronat s-a menționat în dispozitivul și motivarea sentinței civile nr. 5931 din 30 septembrie 2013.

Prin urmare, s-a reținut că critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu se mai susține, solicitarea reclamanților fiind soluționată de prima instanță prin procedura completării dispozitivului sentinței apelate și a îndreptării erorii materiale strecurate în sentința de completare, potrivit art. 281 C. proc. civ. și art. 281

2

C. proc. civ.

În ce privește critica referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la clauza prevăzută de art. 81 lit. b) din Condițiile generale, curtea a arătat că în contract nu există o asemenea numerotare a clauzelor, ci doar clauza prevăzută de art. 8.1 lit. b) din contract, referitoare la scadența anticipată de creditului, asupra căreia instanța s-a pronunțat în sensul în care a apreciat că nu este abuzivă pentru considerentele reținute în hotărâre.

Cu privire la cererea privind restituirea ratelor achitate în considerarea prevederilor art. 3 lit. a) din convenția de credit, cerere formulată în cadrul concluziilor scrise, depuse ulterior amânării pronunțării deciziei și care nu a făcut obiectul cererii de apel, curtea de apel a arătat că nu se poate pronunța asupra acesteia, întrucât nu a făcut obiectul dezbaterii părților, în caz contrar s-ar aduce atingere principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității procesului civil, precum și prevederilor art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel judecă cererea de apel în limitele stabilite de apelant prin memoriul de apel. De altfel, acest capăt de cerere este accesoriu capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenția de credit, respins de instanța de fond și menținut de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 660 din 23 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, formulată de apelanții-reclamanți A. și B..

Pentru a pronunța această decizie s-a motivat, în esență, că simpla referire a apelanților la motivarea instanței, cu sublinierea din partea acestora că sunt persoane fizice și nu juridice, nu înseamnă că cererea de apel a cuprins, în ce privește clauza omisă a fi analizată (art. 8.1 lit. e) din condițiile generale ale conv