ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reșița, la data 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. SARL, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la pct. 5, 6, 7 și pct. 9 lit. b), c) și f) din contractul de credit bancar nr. 547/AG/31.07.2007, după cum urmează: pct. 5 privind revizuirea dobânzii de referință semestrial la o cotație stabilită unilateral de către banca la care să se adauge 1,20 p.p.; pct. 6 care privește includerea în dobânda anuală efectivă (DAE) a comisionului de administrare, a comisionului de acordare credit, a comisionului de urmărire riscuri, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului); pct. 7 ce privește că nivelul dobânzii curente la credit se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului; pct. 9 lit. b) privind perceperea unui comision de acordare credit de 0,95% flat; lit. c) privind plata unui comision de administrare de 14,61 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului; lit. t) comision de urmărire riscuri de 81,97 RON lunar, reprezentând un comision de 0,28% din valoarea creditului contractat. De asemenea, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar nr. 547/AG/31.07.2007, - pct. 2.6. 27, 2.10.a, 2.10.c privind modul de calcul al dobânzii și posibilitatea de revizuirea a dobânzii de referința semestrial la o cotație stabilita unilateral de către bancă, pct. 3.1. privind comisionul de acordare credit; pct. 3.7 privind modificarea comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiare; pct. 3.8. privind comisionul de urmărire riscuri; pct. 3.9. privind comisionul de administrare lunar; pct. 4.11. privind dreptul băncii să declare scadent anticipat întreg creditul, în cazul întârzierii la plată cu 30 de zile; pct. 6.3. privind dreptul băncii de a prelungi polițele de asigurare pe cheltuiala clientului. Să se constate caracterul abuziv al înscrisului denumit angajament de plată întocmit la data de 07.06.2011 de către pârâta C. SARL prin S.C. D. S,R.L. Ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor arătate la pct. 5, 6, 7 și 9 lit. b), c) și i) din contract, a clauzelor cuprinse la pct. 2.6., 2.7., 2.10.c, 3.1, 3.7 3.8, 3.9., 4,11, din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit și a clauzelor cuprinse în înscrisul denumit angajament de plată, să se constate nulitatea absolută a acestora și, în consecință, a clauzelor din actele adiționale la contractul de credit nr. x/31.07.2007, inclusiv din notificări sau din comunicări emise în lipsa acordului reclamantului, și să se dispună obligarea pârâților la restituirea către reclamant a tuturor sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule începând cu data încheierii contractului de credit nr. x/31.07.2007, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 22 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Reșița a fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecată constatându-se că sunt îndeplinite condițiile art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 386 din 6 martie 2017, Judecătoria Reșița a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și în consecință a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute în art. 5, art. 6, art. 7 și art. 9 lit. b) din Contractul de credit bancar nr. 547AG/31.07.2007, privind dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, nivelul dobânzii curente la credite și comisionul de acordare, va constata ca fiind abuzive clauzele prevăzute în art. 2.6, art. 2.7, art. 2.10.a, art. 2.10.c, art. 3.1, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 4.11 și art. 6.3 din Condițiile generale de creditare - Anexa la contractul de credit bancar nr. 547AG/31.07.2007, privind nivelul dobânzii curente, calculul dobânzii, dreptul creditoarei de a modifica dobânda, dreptul creditoarei de a modifica dobânda de referință revizuibilă semestrial, comisionul de acordare credit, dreptul creditoarei de a modifica nivelul comisioanelor, comisionul de urmărire riscuri, comisionul de administrare, dreptul creditoarei de a declara scadent creditul și dreptul creditoarei de a prelungi polițele de asigurare, va obliga pârâta B. S.A. la restituirea către reclamant a sumelor plătite de către acesta, pârâtei în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive în perioada 31.07.2007 - 10.01.2011 și va obligă pârâta C. SaRL la restituirea către reclamant a sumelor plătite de către acesta, pârâtei în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, începând cu data de 11.01.2011 și până la data înlăturării acestor clauze din contractul de credit. În temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/19.02.2016 și chitanței seria x nr. x/22.03.2016

Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 780 din 25 septembrie 2017, a admis apelurile declarate de pârâți B. S.A. și C. S.a.R.L împotriva sentinței civile nr. 386 din 6 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Reșița, în dosarul nr. x/2016. A respins apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii civile din data de 22 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Reșița, în dosarul nr. x/2016. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 386 din 6 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr. x/2016. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 din Contractul de credit nr. x/31.07.2007 privind revizuirea semestrială a dobânzii și la art. 6 din același contract privind includerea în dobânda anuală efectivă a comisioanelor constatate ca fiind abuzive. A fost respinsă cererea de constatare ca fiind abuzive clauzele stipulate la art. 2.7, art. 2.10 lit. c), art. 4.11 și art. 6.3 din Condițiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit nr. x/31.07.2007. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile nr. 386 din 6 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr. x/2016. A fost obligat intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON reprezentând onorariu avocat și respinsă în rest cererea privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 20 decembrie 2017. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Caraș-Severin, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.