ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, la data de 13 iunie 2013, după declinarea acesteia de la Tribunalul Prahova, revizuentul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M.E. și M.C., intimații-pârâți T.E.H., C.C.C., Prefectura Sibiu, SC U. SRL, Primarul municipiului Sibiu, și cu intimații-mtervenienți C.D., C.M., C.M.A., Z.G., Z.C.D. și Z.G.L., revizuirea încheierii de ședință din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis excepția necompetenței exclusive a acestei instanțe și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

În motivare, a arătat că pricina înregistrată sub nr. 103/105/2011 la Judecătoria Ploiești este disjunsă din Dosarul nr. 15820/281/2006 al acestei instanțe, care a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu, formându-se Dosarul nr. 6490/281/2008, în care a fost declinată competența de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâții C.C., C.C.C., M.E. și M.C., ce face obiectul acestui dosar, în favoarea Tribunalului Prahova, urmare a admiterii excepției de necompetență materială a Judecătoriei Ploiești. Recursurile promovate împotriva sentinței nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, au fost respinse prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă.

Odată cu reluarea judecății, după repunerea pe rol a cauzei, intimații T.E.H. și Primăria municipiului Sibiu au reiterat excepția necompetenței exclusive a Tribunalului Prahova, care a fost respinsă, întrucât s-a reținut autoritatea de lucru judecat în această privință. Având în vedere că dosarul inițial, înregistrat sub nr. 15820/281/2006 la Judecătoria Ploiești, a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu, în cauză, operează prezumția că judecata întregului litigiu se va desfășura la instanțele din Prahova. Dacă s-ar admite excepția necompetenței Tribunalului Sibiu, s-ar crea situația de neconceput ca o parte a judecății să se desfășoare la instanța prahoveană, iar o altă parte la instanța din Sibiu, de la care a fost strămutată cauza, încălcându-se, astfel, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la strămutarea acțiunii principale.

Întrucât au fost pronunțate trei hotărâri, privind aceleași părți, revizuentul apreciază că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., impunându-se, astfel, retractarea sentinței nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă. Prin urmare, se impune admiterea cererii de revizuire, anularea hotărârii mai sus menționate și constatarea competenței exclusive a Tribunalului Prahova, în soluționarea pricinii. Prin decizia nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinței nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, reținându-se că hotărârile pretins contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză, în același dosar, pe parcursul mai multor cicluri procesuale, determinate de căile de atac exercitate de părțile litigante.

Astfel, s-a constatat că, inițial, dosarul a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu la Judecătoria Ploiești, cauza ce făcea obiectul Dosarului nr. 103/105/2011 fiind disjunsă din cel inițial, având nr. 15820/281/2006, al celei din urmă instanțe. Așa fiind, s-a format Dosarul nr. 6490/281/2008, în care s-a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale în favoarea Tribunalului Prahova, ca o consecință a admiterii excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești. Prin decizii definitive și irevocabile a fost respins recursul declarat împotriva sentinței de declinare a competenței. Reluându-se judecata în fața Tribunalului Prahova, s-a invocat din nou excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe.

Pentru aceste motive, s-a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., avându-se în vedere și că cele două decizii, pretins contradictorii, au fost pronunțate în aceeași cauză, în același dosar, ce a luat numere diferite, urmare a strămutării pricinii de la o instanță la alta, și nu în dosare sau procese distincte, pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac promovate de părțile litigante. Pe de altă parte, s-a mai reținut că cele două dispoziții ale hotărârilor pronunțate, pretins divergente, se referă la competențe diferite ale instanței, respectiv cea materială și teritorială. Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curți la data de 3 februarie 2014 și întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., revizuentul C.C. a invocat nelegalitatea deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. Criticile menționate în memoriul de recurs au vizat interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aceasta apreciind că, pentru ca normele menționate să devină incidente în speță, este necesar ca hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite. În opinia revizuentului, această interpretare excede textului legal invocat, întrucât acesta impune ca hotărârile să fie adoptate de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, cum este și în cazul de față. De asemenea, acesta a mai arătat că instanța de fond a interpretat eronat și rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., constând în necesitatea înlăturării încălcării principiului puterii de lucru judecat, în cazul în care au fost date soluții diferite în dosare distincte, instituția revizuirii impunând doar îndeplinirea condiției ca hotărârile să fie adoptate în una și aceeași pricină și nu în dosare diferite. Astfel, revizuentul a precizat că hotărârile menționate în cererea sa ca fiind potrivnice nu reprezintă consecința exercitării, în cauză, a căilor de atac de către părți, ci reprezintă doar soluțiile adoptate de instanță cu privire la excepția necompetenței acesteia. Totodată, a mai menționat că, invocarea de către instanța de fond a jurisprudenței, în susținerea deciziei prin care a fost respinsă cererea de revizuire, constituie o interpretare eronată a normelor de drept comun, întrucât numai convingerea judecătorului are înrâurire asupra soluției pronunțate în cauză, jurisprudența neconstituind izvor de drept.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., pe care revizuentul și-a întemeiat recursul, modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, și când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Temeiul juridic al cererii de revizuire, astfel cum a fost precizat de petent, este art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., conform căruia revizuirea poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, adoptate de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. În speță, condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile citate nu sunt îndeplinite, aspect stabilit, în mod judicios, și de instanța anterioară. Astfel, litigiul asupra căruia poartă cererea de revizuire face obiectul Dosarului nr. 103/105/2001, în care a fost pronunțată sentința nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, prin care a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe, referitoare la soluționarea cererii reconvenționale formulate de C.C., M.C.

și M.E., și care avea ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției din 3 martie 2005, emise de Primarul municipiului Sibiu, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, privind restituirea unui imobil situat în această localitate, și prin care s-a dispus declinarea competenței soluționării pricinii în favoarea Tribunalului Sibiu, la secția specializată în materie civilă a acestuia. În opinia revizuentului, această hotărâre este contradictorie sentinței nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești privind judecata cererii reconvenționale mai sus menționate, cauza fiind declinată spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția civilă.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secția civilă, prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta-pârâtă T.E.H. și de pârâtul-reclamant C.C., apreciindu-se că cererile ce vizează dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt de competența exclusivă a tribunalului, aspect care atrage, în speță, soluționarea separată a cererii reconvenționale de cererea principală, care vizează anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele restituite ulterior în baza acestui act normativ. Prin încheierea din 20 iunie 2014, Tribunalul Prahova, secția civilă, constatând că prin sentința nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea sa, și că această instanță a respins recursurile formulate de C.C.

și T.E.H. prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009, a admis, la rândul său, excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește necompetența materială a Tribunalului Prahova, reținând că acest aspect a fost tranșat irevocabil. Așa fiind, din expunerea anterioară, rezultă că hotărârile enumerate, pretins contradictorii, au vizat, două aspecte diferite. Sentința nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, a cărei retractare se solicită, a rezolvat problema necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Prahova privind soluționarea cererii reconvenționale formulate de C.C., M.C.

și M.E., iar sentința nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secția civilă, a tranșat problema competenței materiale privind judecata aceleiași cereri, reținându-se că pretențiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 referitoare la retrocedarea imobilelor sau constatarea nulității actelor privind retrocedarea, sunt de competența materială a tribunalului, ca instanță de fond, și nu a judecătoriei. Prin urmare, hotărârile care, în opinia revizuentului, sunt potrivnice, s-au referit la rezolvarea unor aspecte diferite, respectiv competența materială și teritorială a instanței abilitate de lege să soluționeze cererea reconvențională dedusă judecății, motiv pentru care, critica recurentului privind existența, în cauză, a unor hotărâri contradictorii este nefondată, și va fi respinsă, ca atare.

Nefondat este și motivul de recurs ce a vizat constatarea eronată a instanței de fond cu privire la existența aceleiași pricini, în care au fost pronunțate deciziile pretins divergente. Astfel, din textul de lege reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că revizuirea este admisibilă, în acest caz, numai atunci când, prin hotărâri definitive s-au creat situații contradictorii, soluționându-se diferit același raport juridic, în fața acelorași instanțe ori a unor instanțe diferite. Finalitatea acestui caz de revizuire este aceea de a se remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorității de lucru judecat.

Din această perspectivă, se constată că susținerea revizuentului privind nesocotirea principiului autorității de lucru judecat de către instanța anterioară este nefondată, întrucât, prin hotărârea a cărei retractare se solicită, a fost determinată instanța competentă teritorial să judece cererea reconvențională, care nu este contradictorie și nu încalcă aspectele stabilite prin sentința nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, privind competența materială a acestei instanțe, în soluționarea aceleiași cauze. Criticile formulate în recurs și întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele corespunzătoare soluției adoptate de către instanță, care este în acord cu situația de fapt dedusă judecății.

În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestuia s-a făcut în mod formal, în condițiile în care recurentul nu a arătat actul juridic dedus judecății, căruia instanța să-i fi dat o interpretare greșită sau căruia aceasta să-i fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Pentru toate considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că dispozițiile legale incidente în cauză au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de fond, motiv pentru care, în temeiui dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de către revizuentul C.C. împotriva deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2014.