ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2014

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, la data

de 13 iunie 2013, după declinarea acesteia de la Tribunalul Prahova,

revizuentul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M.E. și

M.C., intimații-pârâți T.E.H., C.C.C., Prefectura Sibiu, SC U. SRL, Primarul

municipiului Sibiu, și cu intimații-mtervenienți C.D., C.M., C.M.A., Z.G., Z.C.D.

și Z.G.L., revizuirea încheierii de ședință din 22 iunie 2012 a Tribunalului

Prahova, prin care s-a admis excepția necompetenței exclusive a acestei

instanțe și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Sibiu.

În

motivare, a arătat că pricina înregistrată sub nr.

103/105/2011 la Judecătoria Ploiești este disjunsă din Dosarul nr. 15820/281/2006

al acestei instanțe, care a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu, formându-se

Dosarul nr. 6490/281/2008, în care a fost declinată competența de soluționare a

cererii reconvenționale formulate de pârâții C.C., C.C.C., M.E. și M.C., ce

face obiectul acestui dosar, în favoarea Tribunalului Prahova, urmare a

admiterii excepției de necompetență materială a Judecătoriei Ploiești.

Recursurile promovate împotriva

sentinței nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, au

fost respinse prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009, pronunțată de

Tribunalul Prahova, secția civilă.

Odată cu reluarea judecății, după

repunerea pe rol a cauzei, intimații T.E.H. și Primăria municipiului Sibiu au

reiterat excepția necompetenței exclusive a Tribunalului Prahova, care a fost

respinsă, întrucât s-a reținut autoritatea de lucru judecat în această

privință.

Având în vedere că dosarul inițial,

înregistrat sub nr. 15820/281/2006 la Judecătoria Ploiești, a fost strămutat de

la Judecătoria Sibiu, în cauză, operează prezumția că judecata întregului

litigiu se va desfășura la instanțele din Prahova. Dacă s-ar admite excepția

necompetenței Tribunalului Sibiu, s-ar crea situația de neconceput ca o parte a

judecății să se desfășoare la instanța prahoveană, iar o altă parte la instanța

din Sibiu, de la care a fost strămutată cauza, încălcându-se, astfel, hotărârea

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la strămutarea acțiunii

principale.

Întrucât

au fost pronunțate trei hotărâri,

privind aceleași părți, revizuentul apreciază că, în speță, sunt incidente

dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., impunându-se, astfel,

retractarea sentinței nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția

I civilă.

Prin urmare, se impune admiterea

cererii de revizuire, anularea hotărârii mai sus menționate și constatarea

competenței exclusive a Tribunalului Prahova, în soluționarea pricinii.

Prin decizia nr. 3708 din 20 noiembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinței nr. 4088 din 22 iunie 2012 a

Tribunalului Prahova, secția I civilă, reținându-se că hotărârile pretins

contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză, în același dosar, pe

parcursul mai multor cicluri procesuale, determinate de căile de atac

exercitate de părțile litigante.

Astfel, s-a constatat că, inițial,

dosarul a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu la Judecătoria Ploiești, cauza

ce făcea obiectul Dosarului nr. 103/105/2011 fiind disjunsă din cel inițial,

având nr. 15820/281/2006, al celei din urmă instanțe.

Așa fiind, s-a format Dosarul nr.

6490/281/2008, în care s-a declinat competența de soluționare a cererii

reconvenționale în favoarea Tribunalului Prahova, ca o consecință a admiterii

excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești.

Prin decizii definitive și irevocabile

a fost respins recursul declarat împotriva sentinței de declinare a

competenței. Reluându-se judecata în fața Tribunalului Prahova, s-a invocat din

nou excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe.

Pentru aceste motive, s-a constatat că

nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., avându-se în

vedere și că cele două decizii, pretins contradictorii, au fost pronunțate în

aceeași cauză, în același dosar, ce a luat numere diferite, urmare a strămutării

pricinii de la o instanță la alta, și nu în dosare sau procese distincte, pe

parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac promovate

de părțile litigante.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că

cele două dispoziții ale hotărârilor pronunțate, pretins divergente, se referă

la competențe diferite ale instanței, respectiv cea materială și teritorială.

Prin recursul înregistrat pe rolul

Înaltei Curți la data de 3 februarie 2014 și întemeiat pe dispozițiile art. 304

alin. (1) pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

revizuentul C.C. a invocat nelegalitatea deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie

2013 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Criticile menționate în memoriul de

recurs au vizat interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor

art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aceasta apreciind că, pentru ca normele

menționate

să devină incidente în speță, este necesar ca hotărârile să fie pronunțate în

dosare diferite.

În

opinia revizuentului, această interpretare excede

textului legal invocat, întrucât acesta impune ca hotărârile să fie adoptate de

instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, cum

este și în cazul de față.

De asemenea, acesta a mai arătat că

instanța de fond a interpretat eronat și rațiunea reglementării revizuirii

prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., constând în necesitatea înlăturării

încălcării principiului puterii de lucru judecat, în cazul în care au fost date

soluții diferite în dosare distincte, instituția revizuirii impunând doar

îndeplinirea condiției ca hotărârile să fie adoptate în una și aceeași pricină

și nu în dosare diferite.

Astfel, revizuentul a precizat că

hotărârile menționate în cererea sa ca fiind potrivnice nu reprezintă consecința

exercitării, în cauză, a căilor de atac de către părți, ci reprezintă doar

soluțiile adoptate de instanță cu privire la excepția necompetenței acesteia.

Totodată, a mai menționat că,

invocarea de către instanța de fond a jurisprudenței, în susținerea deciziei

prin care a fost respinsă cererea de revizuire, constituie o interpretare

eronată a normelor de drept comun, întrucât numai convingerea judecătorului are

înrâurire asupra soluției pronunțate în cauză, jurisprudența neconstituind

izvor de drept.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct.

7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., pe care revizuentul și-a întemeiat recursul,

modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate,

atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când conține

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, și când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Temeiul juridic al cererii de

revizuire, astfel cum a fost precizat de petent, este art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., conform căruia revizuirea poate fi promovată dacă există hotărâri

potrivnice, adoptate de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una

și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În

speță, condițiile de admisibilitate prevăzute de

dispozițiile citate nu sunt îndeplinite, aspect stabilit, în mod judicios, și

de instanța anterioară.

Astfel, litigiul asupra căruia poartă

cererea de revizuire face obiectul Dosarului nr. 103/105/2001, în care a fost

pronunțată sentința nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I

civilă, prin care a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive a

acestei instanțe, referitoare la soluționarea cererii reconvenționale formulate

de C.C., M.C. și M.E., și care avea ca obiect constatarea nulității absolute

parțiale a dispoziției din 3 martie 2005, emise de Primarul municipiului Sibiu,

în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, privind restituirea unui imobil situat

în această localitate, și prin care s-a dispus declinarea competenței

soluționării pricinii în favoarea Tribunalului Sibiu, la secția specializată în

materie civilă a acestuia.

În

opinia revizuentului, această hotărâre este contradictorie

sentinței nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, prin

care a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești

privind judecata cererii reconvenționale mai sus menționate, cauza fiind

declinată spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția civilă.

Această sentință a rămas definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secția

civilă, prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta-pârâtă T.E.H.

și de pârâtul-reclamant C.C., apreciindu-se că cererile ce vizează dispozițiile

emise în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt de competența exclusivă a tribunalului,

aspect care atrage, în speță, soluționarea separată a cererii reconvenționale

de cererea principală, care vizează anularea contractelor de vânzare-cumpărare

privind imobilele restituite ulterior în baza acestui act normativ.

Prin încheierea din 20 iunie 2014, Tribunalul

Prahova, secția civilă, constatând că prin sentința nr. 5017 din 21 mai 2008 a

Judecătoriei Ploiești, secția civilă, a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea sa, și că această instanță a respins

recursurile formulate de C.C. și T.E.H. prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie

2009, a admis, la rândul său, excepția autorității de lucru judecat în ceea ce

privește necompetența materială a Tribunalului Prahova, reținând că acest

aspect a fost tranșat irevocabil.

Așa fiind, din expunerea anterioară,

rezultă că hotărârile enumerate, pretins contradictorii, au vizat, două aspecte

diferite.

Sentința nr. 4088 din 22 iunie 2012 a

Tribunalului Prahova, secția I civilă, a cărei retractare se solicită, a

rezolvat problema necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Prahova

privind soluționarea cererii reconvenționale formulate de C.C., M.C. și M.E.,

iar sentința nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă,

definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a

Tribunalului Prahova, secția civilă, a tranșat problema competenței materiale

privind judecata aceleiași cereri, reținându-se că pretențiile formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 referitoare la retrocedarea imobilelor sau

constatarea nulității actelor privind retrocedarea, sunt de competența

materială a tribunalului, ca instanță de fond, și nu a judecătoriei.

Prin urmare, hotărârile care, în

opinia revizuentului, sunt potrivnice, s-au referit la rezolvarea unor aspecte

diferite, respectiv competența materială și teritorială a instanței abilitate

de lege să soluționeze cererea reconvențională dedusă judecății, motiv pentru

care, critica recurentului privind existența, în cauză, a unor hotărâri

contradictorii este nefondată, și va fi respinsă, ca atare.

Nefondat este și motivul de recurs ce

a vizat constatarea eronată a instanței de fond cu privire la existența

aceleiași pricini, în care au fost pronunțate deciziile pretins divergente.

Astfel, din textul de lege reglementat

de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că revizuirea este admisibilă, în

acest caz, numai atunci când, prin hotărâri definitive s-au creat situații

contradictorii, soluționându-se diferit același raport juridic, în fața

acelorași instanțe ori a unor instanțe diferite.

Finalitatea acestui caz de revizuire

este aceea de a se remedia erorile determinate de nesocotirea principiului

autorității de lucru judecat.

Din această perspectivă, se constată

că susținerea revizuentului privind nesocotirea principiului autorității de

lucru judecat de către instanța anterioară este nefondată, întrucât, prin

hotărârea a cărei retractare se solicită, a fost determinată instanța

competentă teritorial să judece cererea reconvențională, care nu este

contradictorie și nu încalcă aspectele stabilite prin sentința nr. 5017 din 21

mai 2008 a Judecătoriei Ploiești, secția civilă, privind competența materială a

acestei instanțe, în soluționarea aceleiași cauze.

Criticile formulate în recurs și

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate,

întrucât se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele corespunzătoare soluției

adoptate de către instanță, care este în acord cu situația de fapt dedusă

judecății.

În

ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., indicarea acestuia s-a făcut în mod formal, în condițiile în care

recurentul nu a arătat actul juridic dedus judecății, căruia instanța să-i fi

dat o interpretare greșită sau căruia aceasta să-i fi schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Pentru toate considerentele expuse în

precedent, Înalta Curte constată că dispozițiile legale incidente în cauză au

fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de fond, motiv

pentru care, în temeiui dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către

revizuentul C.C. împotriva deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 a Curții de

Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

11 iunie 2014.