ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2641/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1617/192/2009*, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant M.I. A fost respins ca inadmisibil apelul declarat de pârâtul L.Ș. împotriva încheierilor de ședință din data de 06 iunie 2012, 11 septembrie 2012 și 12 septembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în Dosarul nr. 1617/192/2009*. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant va fi respinsă, întrucât la dosar a fost depusă împuternicirea avocațială din anul 2012 din care rezultă că avocatul N.M.

face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, Baroul Giurgiu, și are astfel calitatea de avocat și poate să îl reprezinte pe clientul său - intimatul M.I., în același sens fiind și adresa de la dosarul recurs Tribunalul Giurgiu, eliberată de Baroul Giurgiu. Cu privire la excepția inadmisibUității apelului, s-a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, în speță, toate cele trei încheieri atacate au fost pronunțate într-un dosar prin care s-a soluționat recursul formulat de petentul L.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2493 din 16 ianuarie 2011 a Judecătoriei Bolintin Vale. Astfel, prin încheierea din 06 iunie 2012 s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant, respectiv a domnului C.V.D.

și s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a domnului avocat N.M. S-a repus cauza pe rol, în vederea comunicării către recurent a situației ivite și s-a fixat termen de judecată la data de 27 iunie 2012, cu citarea părților, recurentul cu mențiunea de a preciza dacă înțelege să-­și însușească recursul declarat de domnul C.V.D. și daca dorește să fie reprezentat de acesta, conform art. 68 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 11 septembrie 2012 s-a respins cererea de recuzare formulată de recurentul - pârât L.Ș. în ceea ce le privește pe doamnele judecător U.M.Z. și P.C. De asemenea, prin încheierea din data de 11 septembrie 2012 s-a admis cererea de abținere formulată de d-na judecător U.M.Z.

Prin încheierea din 12 septembrie 2012, s-a amânat pronunțarea în cauză la data de 17 septembrie 2012 pentru ca părțile să depună concluzii scrise. Instanța de apel a reținut că, toate aceste încheieri, ce fac obiectul căii de atac exercitate, sunt încheieri premergătoare ce pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu fondul, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și art. 34 alin. (2) C. proc. civ. Cum decizia tribunalului, dată în recurs, este irevocabilă, s-a constatat că apelul declarat împotriva încheierilor pregătitoare pronunțării acestei decizii este inadmisibil și a fost respins ca atare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul L.Ș., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, la primul termen de judecată, instanța a apreciat că nu se poate pronunța asupra calității de reprezentant avocat a apărătorului apelantului, având nevoie de timp pentru a studia o adresă de Ia CSM, fâră însă să se facă nicio mențiune în acest sens în încheierea de ședință. Recurentul susține că, la termenul următor, a solicitat completarea încheierii de ședință cu cele omise, dar nici după aceea nu s-a consemnat acest aspect, apreciind că dispoziția instanței este netemeinică, neîegală și nemotivată. A mai susținut recurentul că, la același termen de judecată, apărătorii apelantului și intimatului au invocat reciproc excepția lipsei calității de reprezentant avocat, iar instanța a dispus, fără probatorii și fără motivare, prezentarea apelantului la termenul ulterior pentru a confirma calitatea de reprezentant al apărătorului său, în condițiile art. 68 alin. (2) C. proc.

civ., înfrângând astfel, nemotivat, voința apelantului și apărătorului său și a prorogat discutarea excepției pentru apărătorul intimatului, întrucât apărătorul apelantului nu putea pune concluzii înainte de confirmarea sa de către mandant. În concluzie, recurentul a apreciat că a fost încălcat dreptul Ia un proces echitabil, a fost încălcată obligația de imparțialitate a judecătorului, dispoziția instanței fiind netemeinică, nelegală și nemotivată. La termenul de judecată din 22 ianuarie 2014, instanța s-a pronunțat fără să verifice dacă împuternicirea avocațială prezentată de avocatul intimatului este informă (neconținând mențiuni referitoare la numărul contractului de asistență juridică și numărul dosarului instanței), dar și fără să verifice calitatea de reprezentant avocat a apărătorului intimatului, prin prisma celor solicitate de apărătorul apelantului, referitor la producerea dovezii privind înființarea și funcționarea legală a baroului din care face parte.

Astfel, instanța de apel a respins excepția privitoare la apărătorul intimatului, cu încălcarea principiului disponibilității apelantului și încălcarea dreptului său la apărare, fiind încălcate totodată dispozițiile art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În acest sens, a fost invocată și jurisprudența CEDO. Din motivarea instanței, bazată pe invocarea unor aspecte anterioare, rezultă că aceasta a luat la cunoștință și de înscrisurile și jurisprudența atașată în dovedirea calității de reprezentant avocat al apărătorului apelantului. Ignorarea acestora reprezintă o încălcare directă a instituției puterii lucrului judecat.

Recurentul a susținut că soluția de inadmisibilitate a apelului este nelegală, arătând că, din punct de vedere strict al legii române, este corectă, însă din punct de vedere al finalității legii, văzută prin prisma situației concrete de fapt și de drept a prezentei cauze, soluția este incorectă, pentru că împiedică ajungerea la adevăr. Astfel, prin aplicarea dispozițiilor art. 282 alin. (2) și (3) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ. este împiedicată exercitarea unui recurs efectiv în cauză, încălcându-se prevederile art. 13 din Convenție, prioritate față de legea română. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente; Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc.

civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății", iar art. 34 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul". Art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător". Având în vedere textele de lege citate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în raport de circumstanțele concrete ale cauzei pendinte.

Astfel, încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare, potrivit art. 147 și art. 268 C. proc. civ., care fac corp comun cu hotărârea finală și, prin urmare, pot fi atacate numai odată cu aceasta. Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că încheierile premergătoare, cu caracter interlocutoriu, prin care instanța a rezolvat parțial unele aspecte ale procesului, fără însă a întrerupe cursul judecății, cum este cazul în speța de față, nu sunt susceptibile de atacare separată cu apel sau recurs, nebeneficiind de o reglementare iegală care să îngăduie să fie atacate în mod distinct. Prin urmare, apelul declarat împotriva încheierilor de ședință din 06 iunie 2012, 31 septembrie 2012 și 12 septembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Giurgiu este inadmisibil, iar decizia instanței de apel este legală sub acest aspect.

Mai mult, în mod corect curtea de apel a reținut că hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care au fost pronunțate aceste încheieri premergătoare este irevocabilă, fiind dată în recurs, astfel că apelul exercitat împotriva încheierilor apare ca inadmisibil și din această perspectivă. În consecință, în condițiile în care apelul a vizat respectivele încheieri interlocutorii pronunțate în calea de atac a recursului, prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, plecând de Ia conținutul prevederilor legale menționate anterior, este evident că acesta este inadmisibil, iar o atare modalitate de soluționare a cauzei nu aduce atingere art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum susține recurentul, întrucât acest text, care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice solicitare pe care o poate invoca o persoană în baza Convenției.

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții dezvoltată în această materie, art. 13 din Convenție impune statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cu privire la exercitarea căilor de atac și la concordanța legii procesuale românești cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil" nu implică în mod necesar „existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces". În acest sens, Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 201/2002, că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare - cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății - nu pot fi atacate cu apel, decât o dată cu fondul, împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatului - reclamant, instanța pronunțându-se asupra acesteia motivat, în baza actelor și înscrisurilor aflate la dosar, cu respectarea dreptului la apărare al părții și iară a exista elemente concrete care să conducă la ideea unei încălcări a principiului disponibilității sau ai rolului activ al instanței și cu respectarea limitelor învestirii. Celelalte critici formulate de recurentul - pârât reprezintă chestiuni de apreciere și de interpretare a probelor de către instanța de apel, care nu intră sub cenzura instanței de recurs. De asemenea, în măsura în care recurentul apreciază că există eventuale erori sau omisiuni strecurate în hotărârea instanței de apel, are la îndemână mijloacele procedurale specifice pentru a solicita completarea sau îndreptarea erorii materiale.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul L.Ș. Având în vedere că recurentul a căzut în pretenții, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatul M.l. Cheltuielile de judecată solicitate de intimatul M.l., reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.200 RON, sunt însă nejustificat de mari în raport cu complexitatea pricinii, precum și cu munca îndeplinită de avocat, constând în susținerile și concluziile orale formulate la singurul termen de judecată. În consecință, ele vor fi reduse la suma de 1.000 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere proporționaiitatea acestora cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul L.Ș. împotriva deciziei nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul L.Ș. la plata sumei de 1.000 RON către intimatul M.l., reprezentând cheltuieli de judecată, micșorate potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2014.