ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2641/2014

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

decizia nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1617/192/2009*, s-a respins ca

nefondată excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului

intimatului-reclamant M.I. A fost respins ca inadmisibil apelul declarat de

pârâtul L.Ș. împotriva încheierilor de ședință din data de

06

iunie 2012, 11 septembrie 2012 și 12 septembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Giurgiu,

secția civilă, în Dosarul nr. 1617/192/2009*.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel

a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant

va fi respinsă, întrucât la dosar a fost depusă împuternicirea avocațială din

anul 2012 din care rezultă că avocatul N.M. face parte din Uniunea Națională a Barourilor

din România, Baroul Giurgiu, și are astfel calitatea de avocat și poate să îl reprezinte

pe clientul său - intimatul M.I., în același sens fiind și adresa de la dosarul

recurs Tribunalul Giurgiu, eliberată de Baroul Giurgiu.

Cu privire la excepția inadmisibUității

apelului, s-a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, în speță, toate cele

trei încheieri atacate au fost pronunțate într-un dosar prin care s-a soluționat

recursul formulat de petentul L.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2493 din 16 ianuarie

2011 a Judecătoriei Bolintin Vale.

Astfel, prin încheierea din 06 iunie

2012 s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant,

respectiv a domnului C.V.D. și s-a respins excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant a domnului avocat N.M. S-a repus cauza pe rol, în vederea comunicării

către recurent a situației ivite și s-a fixat termen de judecată la data de 27

iunie 2012, cu citarea părților, recurentul cu mențiunea de a preciza dacă înțelege

să-­și însușească recursul declarat de domnul C.V.D. și daca dorește să fie reprezentat

de acesta, conform art. 68 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 11

septembrie 2012 s-a respins cererea de recuzare formulată de recurentul - pârât

L.Ș. în ceea ce le privește pe doamnele judecător U.M.Z. și P.C.

De asemenea, prin încheierea din data de

11 septembrie 2012 s-a admis cererea de abținere formulată de d-na judecător U.M.Z.

Prin încheierea din 12 septembrie 2012,

s-a amânat pronunțarea în cauză la data de 17 septembrie 2012 pentru ca părțile

să depună concluzii scrise.

Instanța de apel a reținut că, toate aceste

încheieri, ce fac obiectul căii de atac exercitate, sunt încheieri premergătoare

ce pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu fondul, potrivit

dispozițiilor

art. 282

alin. (2) și (3) C. proc. civ. și art. 34 alin. (2) C. proc. civ.

Cum decizia tribunalului, dată în recurs,

este irevocabilă, s-a constatat că apelul declarat împotriva încheierilor pregătitoare

pronunțării acestei decizii este inadmisibil și a fost respins ca atare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termenul legal, pârâtul L.Ș., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul

a arătat că, la primul termen de judecată, instanța a apreciat că nu se poate pronunța

asupra calității de reprezentant avocat a apărătorului apelantului, având nevoie

de timp pentru a studia o adresă de Ia CSM, fâră însă să se facă nicio mențiune

în acest sens în încheierea de ședință. Recurentul susține că, la termenul următor,

a solicitat completarea încheierii de ședință cu cele omise, dar nici după aceea

nu s-a consemnat acest aspect, apreciind că dispoziția instanței este netemeinică,

neîegală și nemotivată.

A mai susținut recurentul că, la același

termen de judecată, apărătorii apelantului și intimatului au invocat reciproc excepția

lipsei calității de reprezentant avocat, iar instanța a dispus, fără probatorii

și fără motivare, prezentarea apelantului la termenul ulterior pentru a confirma

calitatea de reprezentant al apărătorului său, în condițiile art. 68 alin. (2) C.

proc. civ., înfrângând astfel, nemotivat, voința apelantului și apărătorului său

și a prorogat discutarea excepției pentru apărătorul intimatului, întrucât apărătorul

apelantului nu putea pune concluzii înainte de confirmarea sa de către mandant.

În concluzie, recurentul a apreciat că a fost încălcat dreptul Ia un proces echitabil,

a fost încălcată obligația de imparțialitate a judecătorului, dispoziția instanței

fiind netemeinică, nelegală și nemotivată.

La termenul de judecată din 22

ianuarie 2014, instanța s-a pronunțat fără să verifice dacă împuternicirea avocațială

prezentată de avocatul intimatului este informă (neconținând mențiuni referitoare

la numărul contractului de asistență juridică și numărul dosarului instanței), dar

și fără să verifice calitatea de reprezentant avocat a apărătorului intimatului,

prin prisma celor solicitate de apărătorul apelantului, referitor la producerea

dovezii privind înființarea și funcționarea legală a baroului din care face parte.

Astfel, instanța de apel a respins excepția privitoare la apărătorul intimatului,

cu încălcarea principiului disponibilității apelantului și încălcarea dreptului

său la apărare, fiind încălcate totodată dispozițiile art. 129 alin. (5) și (6)

C. proc. civ. și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În acest sens, a fost

invocată și jurisprudența CEDO.

Din motivarea instanței, bazată pe invocarea

unor aspecte anterioare, rezultă că aceasta a luat la cunoștință și de înscrisurile

și jurisprudența atașată în dovedirea calității de reprezentant avocat al apărătorului

apelantului. Ignorarea acestora reprezintă o încălcare directă a instituției puterii

lucrului judecat.

Recurentul a susținut că soluția de inadmisibilitate

a apelului este nelegală, arătând că, din punct de vedere strict al legii române,

este corectă, însă din punct de vedere al finalității legii, văzută prin prisma

situației concrete de fapt și de drept a prezentei cauze, soluția este incorectă,

pentru că împiedică ajungerea la adevăr.

Astfel, prin aplicarea dispozițiilor

art. 282 alin. (2) și (3) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ. este împiedicată exercitarea

unui recurs efectiv în cauză, încălcându-se prevederile art. 13 din Convenție, prioritate

față de legea română.

Examinând decizia recurată în limita criticilor

formulate, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente;

Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

„împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul,

în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății", iar art. 34

alin. (2) C. proc. civ. prevede că „încheierea prin care s-a respins recuzarea se

poate ataca numai odată cu fondul".

Art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede

că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile

prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse

recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător".

Având în vedere textele de lege citate,

se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în raport

de circumstanțele concrete ale cauzei pendinte.

Astfel, încheierile care preced hotărârea

și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare,

potrivit art. 147 și art. 268 C. proc. civ., care fac corp comun cu hotărârea finală

și, prin urmare, pot fi atacate numai odată cu aceasta.

Din interpretarea dispozițiilor legale

sus-menționate rezultă că încheierile premergătoare, cu caracter interlocutoriu,

prin care instanța a rezolvat parțial unele aspecte ale procesului, fără însă a

întrerupe cursul judecății, cum este cazul în speța de față, nu sunt susceptibile

de atacare separată cu apel sau recurs, nebeneficiind de o reglementare iegală care

să îngăduie să fie atacate în mod distinct.

Prin urmare, apelul declarat împotriva

încheierilor de ședință din 06 iunie 2012, 31 septembrie 2012 și 12 septembrie

2012 pronunțate de Tribunalul Giurgiu este inadmisibil, iar decizia instanței de

apel este legală sub acest aspect.

Mai mult, în mod corect curtea de apel

a reținut că hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care au fost pronunțate

aceste încheieri premergătoare este irevocabilă, fiind dată în recurs, astfel că

apelul exercitat împotriva încheierilor apare ca inadmisibil și din această perspectivă.

În consecință, în condițiile în care apelul

a vizat respectivele încheieri interlocutorii pronunțate în calea de atac a recursului,

prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, plecând de Ia conținutul prevederilor

legale menționate anterior, este evident că acesta este inadmisibil, iar o atare

modalitate de soluționare a cauzei nu aduce atingere art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, așa cum susține recurentul, întrucât acest text, care reglementează

dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate

fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice solicitare pe care o poate

invoca o persoană în baza Convenției.

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții

dezvoltată în această materie, art. 13 din Convenție impune statelor contractante

o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne,

a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor

Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională

competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției

și să ofere o reparație adecvată.

Stabilirea regulilor de desfășurare a procesului

în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului care

poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură,

precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul

liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești

și la toate căile de atac.

Cu privire la exercitarea căilor de atac

și la concordanța legii procesuale românești cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care consacră dreptul persoanei

la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 73

din 4 iunie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces

echitabil" nu implică în mod necesar „existența mai multor grade de jurisdicție,

a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi

de atac de către toate părțile din proces".

În acest sens, Curtea Constituțională a

constatat, prin Decizia nr. 201/2002, că stabilirea regulii conform căreia încheierile

premergătoare - cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății - nu

pot fi atacate cu apel, decât o dată cu fondul, împiedică prelungirea excesivă a

duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen

rezonabil.

Nu este întemeiată nici critica referitoare

la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului intimatului

- reclamant, instanța pronunțându-se asupra acesteia motivat, în baza actelor și

înscrisurilor aflate la dosar, cu respectarea dreptului la apărare al părții și

iară a exista elemente concrete care să conducă la ideea unei încălcări a principiului

disponibilității sau ai rolului activ al instanței și cu respectarea limitelor învestirii.

Celelalte critici formulate de recurentul

- pârât reprezintă chestiuni de apreciere și de interpretare a probelor de către

instanța de apel, care nu intră sub cenzura instanței de recurs.

De asemenea, în măsura în care recurentul

apreciază că există eventuale erori sau omisiuni strecurate în hotărârea instanței

de apel, are la îndemână mijloacele procedurale specifice pentru a solicita completarea

sau îndreptarea erorii materiale.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul L.Ș.

Având în vedere că recurentul a căzut în

pretenții, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va

fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatul M.l.

Cheltuielile de judecată solicitate de

intimatul M.l., reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.200 RON, sunt însă

nejustificat de mari în raport cu complexitatea pricinii, precum și cu munca îndeplinită

de avocat, constând în susținerile și concluziile orale formulate la singurul termen

de judecată. În consecință, ele vor fi reduse la suma de 1.000 RON, conform

art. 274 alin. (3) C.

proc.

civ., având în vedere proporționaiitatea acestora cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul L.Ș. împotriva deciziei nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul L.Ș. la plata sumei de

1.000 RON către intimatul M.l., reprezentând cheltuieli de judecată, micșorate potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

octombrie 2014.