ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 382/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2014 pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 euro, reprezentând împrumutul acordat prin contractul de garanție încheiat la data de 19.09.2013 și la plata penalităților în cuantum de 50.000 euro, ca o consecință a nerespectării termenilor contractuali, sume actualizate la data plății efective; totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată.

La data de 29.01.2015, reclamantul a precizat că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1176/03.11.2015, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în ceea ce îi privește pe numiții C. și D. și a anulat cererile formulate de aceștia, în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 65.030 euro, reprezentând împrumut, actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și la plata sumei de 8.879,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate de reclamant în temeiul contractului de garanție din data de 19.09.2013.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel D., în calitate de mandatar al reclamantului A..

Prin decizia civilă nr. 124/A/13.06.2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a anulat apelul declarat de numitul D., în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs D., în calitate de mandatar al reclamantului A., solicitând casarea deciziei atacate, precum și a sentinței civile nr. 1176/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, a evocat decizia nr. 462/2014 a Curții Constituționale a României și a subliniat că, în calitate de fiu al lui A., autorizat prin procuri generale să îl reprezinte, înțelege să exercite calea de atac și să își apere personal interesele, întrucât apărătorii aleși nu și-au exercitat corespunzător obligațiile în etapele procesuale anterioare, dar și că în mod eronat curtea de apel a micșorat suma împrumutată cu 10.000 euro.

În continuare, a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, susținând că, deși litigiul vizează nerespectarea obligațiilor contractuale, instanța a analizat numai înscrisurile care confereau calitatea de reprezentant al reclamantului.

Totodată, a susținut că decizia atacată nu este motivată în ceea ce privește fondul cauzei, curtea de apel limitându-se să reitereze motivarea primei instanțe, în condițiile în care cele reținute de tribunal nu reprezintă voința reclamantului ci a unui avocat la serviciile căruia a renunțat.

O altă critică vizează neîndeplinirea procedurii de citare, pentru termenele de judecată stabilite de prima instanță pentru datele de 02.11.2015 și 03.11.2015, dovezile de comunicare a citațiilor pentru aceste termene nefiind comunicate nici la domiciliul ales, dar nici la un alt domiciliu cunoscut.

Recurentul a susținut și că i-a fost încălcat dreptul de alegere de domiciliu, instituit de art. 158 C. proc. civ., dar și că instanța de apel a omis să dea eficiență dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și, încălcând art. 85 alin. (3) coroborat cu art. 151 alin. (2) și art. 219 alin. (1) C. proc. civ., a lipsit de efecte juridice o împuternicire avocațială semnată de A..

Recurentul a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că este reprezentantul convențional al tatăl său, A., în baza procurilor nerecunoscute cu rea-credință de instanță, subliniind că are totodată și calitatea de reprezentat legal al acestuia, sens în care instanța era obligată în virtutea rolului său activ să-i pună în vedere lipsurile care trebuiau acoperite, iar nu să constate lipsa calității de reprezentant.

Recurentul a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel a refuzat să îi comunice contul în care urma să fie plătită taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

În final, a susținut că instanțele de fond au emis două acte nelegale, intitulate sentință civilă și decizie civilă, denumiri neprevăzute de lege, dar și că instanțele anterioare au încălcat dispozițiile art. 196 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 200 alin. (3)-(8) din același cod., necomunicându-i eventualele lipsuri care trebuie acoperite, în special cu privire la modalitatea în care trebuia emisă procura.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 05.05.2017, recurentul a transmis, prin email, un punct de vedere la raportul întocmit în temeiul art. 493 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1220 din 19.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de D., în calitate de mandatar al reclamantului A..

S-a reținut că hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost precizată, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 2/2013:

"în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 Ut. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Referitor la Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Curtea Constituțională a statuat însă că efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 13.06.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României.

Așa fiind, instanța de recurs a statuat că hotărârea atacată este una definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, motiv pentru care a respins ca inadmisibil recursul declarat în prezenta cauză.

Împotriva deciziei pronunțată în recurs, D., în calitate de mandatar al reclamantului A. a formulat o contestație în anulare solicitând totodată și recuzarea completului de judecată care a judecat recursul.

Referitor la cererea de recuzare, contestatorul reproșează completului de filtru învestit pentru procedura de filtru a recursului declarat, modul în care a soluționat pricina, fără să aducă argumente în fapt și în drept, în opinia sa aducându-i-se prejudicii materiale și morale. În plus, contestatorul aduce învinuiri completului de filtru, în sensul că decizia pronunțată în recurs este întemeiată pe articole și legi abrogate, că are calitate procesuală și implicit calitate de reprezentant al lui D., aspect ce rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, invocând jurisprudența C.E.D.O.

Se arată că judecarea prezentului recurs înaintea dosarului nr. x/2014 încalcă toate regulile unui acces imparțial, în condițiile în care ambele dosare se află pe rolul instanței supreme, iar completul de filtru nr. 5 a pronunțat decizia nr. 1220/2017. În opinia contestatorului, soluționarea dosarului nr. x/2014 se impunea prioritar.

Contestatorul invocă " excepția de procedură a imparțialității și incompatibilității " și arată că, prin soluționarea dosarului de contestație în anulare de către același complet de judecată este încălcat principiul distribuirii aleatorii a dosarelor impuse de legislația internă și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, contestatorul mai arată că, prin alegerea noului dosar de către același complet de judecată, care să soluționeze erorile sale în interpretarea deciziilor Curții Constituționale, contra legii, constituie o violare a art. 5 alin. (2) lit. e) din Regulamentul de ordine interioară al instanței judecătorești, care impune judecătorului obligația imparțialității și eliminarea suspiciunilor cu privire la parțialitatea sa.

În admiterea excepțiilor invocate anterior, contestatorul solicită încuviințarea jurisprudenței C.E.D.O., sens în care menționează câteva hotărâri ale Curții de la Strassbourg.

În consecință, contestatorul critică modul de judecată a recursului, ceea ce justifică cererea de recuzare a completului de judecată în procedura de filtru a recursului declarat în prezenta cauză.

În ce privește contestația în anulare, contestatorul solicită să se aibă în vedere apărările cât și dovezile din dosarul nr. x/2014, precum și faptul că nu a luat în seamă acest dosar, mai ales dosarul de fond, în susținerea cărora apreciază că s-a omis această chestiune, pe care o consideră rea voință.

Contestatorul își arată nemulțumirea cu privire la interpretarea eronată a deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 vizând art. XVIII din Legea nr. 2/2013, precum și susțineri însoțite de aceleași învinuiri referitoare la completul de filtru în judecata recursului invocând decizia Curții Constituționale nr. 98 din 05.04.2001.

În opinia contestatorului, nu are relevanță data pronunțării deciziei recurate și nici data declarării recursului, ci are relevanță data pronunțării deciziei pronunțate în recurs.

În continuare, contestatorul arată că, în mod greșit, motivarea deciziei a cărei anulare se cere cuprinde texte de lege abrogate sau articole care au fost declarate neconstituționale, respectiv art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010, care și-a încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

Contestatorul invocă art. 503 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 134/2010, în a cărui motivare se referă la paguba suferită prin îngrădirea în dreptul la judecarea echitabilă a recursului de completul de filtru ]nvestit.

Referitor la cererea de recuzare, instanța supremă constată următoarele:

Cererea de recuzare formulată de contestator este inadmisibilă, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele cuprinse în art. 41 și art. 42 din C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de parte, cererea de recuzare nu a fost introdusă în condițiile prevăzute de art. 44 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (1) din C. proc. civ., propunerea de recuzare se face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să le folosească, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol din C. proc. civ.

"este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute de art. 41 și at 42 C. proc. civ..".

În cauză Înalta Curte constată că cererea de recuzare este formulată odată cu contestația în anulare, nefiind formulată înaintea pronunțării deciziei în recurs și fără să arate cazul de incompatibilitate și probele care înțelege să le folosească petentul. Astfel, cererea de recuzare este formulată fără a fi îndeplinite cerințele legale menționate în textele de lege indicate. Susținerile invocate de contestator sunt simple afirmații, sub forma unor învinuiri grave aduse completului de filtru învestit cu soluționarea recursului, în sensul nerespectării dispozițiilor art. 493 C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care și contestatorul a făcut referire, consacră, într-o largă accepțiune, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluționarea cauzei, instanța a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil, precum și mai ales, referitoare la imparțialitatea obiectivă a judecătorului.

Cînd motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sînt cunoscute. Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abține. Susținerile contestatorului se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții; simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul respingerii recursului ca inadmisibil nu pot fi încadrate în textele de lege incidente prezentei cauze.

Cum cererea de recuzare nu a fost introdusă în condițiile cerute de menționatele dispoziții legale și nici nu se încadrează în ipotezele indicate în textele de lege evocate, Înalta Curte urmează să o respingă ca inadmisibilă.

Referitor la contestația în anulare:

Contestația în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

De observat că, afirmațiile contestatorului din cadrul contestației în anulare sunt structurate în motivele întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 și pct. 4 C. proc. civ.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Art. 503 C. proc. civ., prevede:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când sunt omise motive de recurs."

Referitor la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, se reține că acestea sunt de strictă interpretare.

Noțiunea de " eroare materială " a fost analizată în doctrină și jurisprudență prin opoziție cu greșeala de judecată, arătându-se că textul vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii.

În speță, contestatorul invocă încălcări ale unor dispoziții legale de către instanța de recurs și incorecta reținere a unor temeiuri de drept, apreciind că pricina este supusă recursului, nefiind corect interpretată incidența deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, toate afirmațiile contestatorului neavând corespondeță în calea de atac exercitată, adică greșeli de judecată.

Se constată că invocatele erori materiale săvârșite de instanța de recurs nu se încadrează în noțiunea de "erori materiale", în sensul textului de lege anterior citat. În sintagma folosită de legiuitor se includ erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale/factuale importante ale cauzei.

Cazul de contestație în anulare menționat nu permite reexaminarea fondului.

Or, aspectele invocate prin contestația în anulare de față nu se referă la confundarea unor date factuale ale cauzei, ci este îndreptată împotriva unei decizii prin care s-a constatat inadmisibil recursul.

Ignorarea normelor convenționale în evaluarea problemei admisibilității căii de atac, pe care contestatorul o invocă, conturează o eventuală greșeală de judecată, or o asemenea greșeală nu se încadrează în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2, C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului.

Greșelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. sunt greșeli de fapt, nicidecum eventuale greșeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestația în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută. De aceea, faptul că rezolvarea dată de către instanța de recurs problemei admisibilității recursului s-ar întemeia pe aplicarea greșită a legii - contestatorul pretinzând că instanța de recurs a aplicat greșit legea națională, ignorând aplicabilitatea directă și prioritară a normelor convenționale care, în opinia sa, ar justifica admisibilitatea recursului - nu poate fi valorificat într-o contestație în anulare, cale de atac inadmisibilă pentru acest motiv.

Cât privește motivul întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., și din acest punct de vedere contestația în anulare este vădit inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, în sensul omisiunii instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de contestator, în condițiile în care recursul a fost respins ca inadmisibil.

De asemenea, contestatorul invocă prevederile art. 503 alin. (1) și (2) pct. pct. 4 C. proc. civ. nu sunt incidente în condițiile în care recursul a fost respins ca inadmisibil. O atare ipoteză, se referă la ipoteza în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză, ceea ce nu este cazul în speță, recursul fiind respins ca inadmisibil.

De remarcat, că afirmațiile contestatorului nu pot fi sintetizate față de modul de formulare a contestației în anulare. În presupusa motivare a contestatorului, cum rezultă din lecturarea contestației în anulare, nu face decât să aducă învinuiri grave și acuze invocând pretinse încălcări procedurale asupra soluționării prezentului dosar raportat la un alt dosar care se află pe rolul Înaltei Curți nr. 7239/121/2014/a2, precum și alte presupuse încălcări privind aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De aceea, modul în care contestatorul înțelege să-și exercite dreptul procesual prin formularea căii de atac inițiate, într-o motivare proprie, subiectivă și atipică, fără argumente logico - juridice în lumina textelor de lege evocate, exemplificată/motivată sub forma unor învinuiri și grave acuze la adresa completului legal învestit cu soluționarea recursului, nu corespunde realității. Cele expuse mai sus denotă reaua - credință în formularea contestației în anulare și încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză

Pe lângă cele arătate, Înalta Curte constată că cele invocate de contestator, fără a mai face o detaliere a pretinsei motivări, se rezumă doar la acuze vizând omisiunile completului de judecată învestit cu judecata recursului în procedura de filtru, în condițiile în care se formulează o contestație în anulare împotriva unei decizii prin care s-a constatat inadmisibil recursul. Decizia recurată nu putea fi susceptibilă cu recurs în lumina dispozițiilor legale în limitele și cu respectarea întocmai a deciziei Curții Constituționale.

Întrucât cererea de recuzare a fost introdusă cu rea - credință, Înalta Curte urmează să amendeze contestatorul cu suma de 1000 RON.

De menționat că, amenzile au un caracter autonom. Ele se deosebesc de toate celelalte sancțiuni prin natura și rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul procedurii judiciare, realizându-se o funcție represivă, în sensul că prin aplicarea lor concretă sunt destinate să prevină săvârșirea unor abateri procesuale.

Sancțiunea amenzii poate fi aplicată numai în cazurile strict prevăzute de art. 187 alin. (1) lit. a) - h) din C. proc. civ.

Abaterile nominalizate în textul de lege indicat, în majoritate lor, vizează introducerea unor cereri/sau căi de atac sau/și exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credință. Prin urmare, un element definitoriu al acestor categorii de abateri, o reprezintă reaua - credință, care la rândul ei, constituie un element subiectiv opus bunei - credințe în conduita procesuală a părților implicate în procesul civil.

Aceasta înseamnă, că reaua - credință implică un element subiectiv adică, conduita procesuală a părții, a cărei atitudine este contrară sau în contra principiilor fundamentale, ce guvernează procesul civil, până la denaturarea adevărului și în disprețul legii, care trebuie să triumfe la finalizarea procesului civil printr-o hotărâre legală și temeinică, în concordanță cu dispozițiile legale incidente cauzei și în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului. În afara celor arătate, se impune a preciza că, netemeinicia unei cereri de recuzare sau de strămutare nu se poate confunda cu încălcarea/îngrădirea principiului accesului liber la justiție. De aceea, aplicarea amenzii judiciare în temeiul de lege amintit, instanța judecătorească este obligată să aprecieze atitudinea procesuală a părții de așa manieră încât să ateste reaua - credință ca nu cumva partea să fie lezată sau vătămată în drepturile sale procesuale.

Mai mult decât atât, se mai impune a preciza și faptul că, problema delimitării sau distincției elementului subiectiv definitoriu, în calificarea faptei procesuale a părții care o săvârșește în abatere procesuală, este delicată și implică aprecierea instanței de judecată în virtutea rolului său activ, de așa manieră încât să reflecte reaua-credință a părților în exercitarea drepturilor procesuale.

În cauză, cererea de recuzare este formulată cu rea-credință întrucât, contestatorul nu a adus argumente logico-juridice și nici nu a propus probe în susținerea acesteia, din conținutul cărora să rezulte că, într-adevăr, judecata a fost părtinitoare și imparțială, iar judecătorii se găsesc într-una din ipotezele prevăzute strict și limitativ în dispozițiile legale anterior indicate.

De altfel, cererea de recuzare nu este motivată în spiritul dispozițiilor legale incidente în instituția recuzării și în plus, modul de expunere a acesteia este tendențios, ceea ce nu poate duce decât la concluzia că este formulată cu rea - credință.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibile atât cererea de recuzare cât și contestația în anulare formulate de contestatorul A. prin mandatar D. cu aplicarea unei amenzi în cuantum de 1000 RON, conform art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) și lit. b) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de contestatorul A. prin mandatar D..

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei nr. 1220 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Amendează contestatorul cu suma de 1000 RON.

Cu drept de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Fără nicio cale de atac în ce privește contestația în anulare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.