ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1220/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2014 pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 euro, reprezentând împrumutul acordat prin contractul de garanție încheiat la data de 19.09.2013 și la plata penalităților în cuantum de 50.000 euro, ca o consecință a nerespectării termenilor contractuali, sume actualizate la data plății efective; totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată.

La data de 29.01.2015, reclamantul a precizat că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1176/03.11.2015, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în ceea ce îi privește pe numiții C. și D. și a anulat cererile formulate de aceștia, în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 65.030 euro, reprezentând împrumut, actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și la plata sumei de 8.879,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate de reclamant în temeiul contractului de garanție din data de 19.09.2013.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel D., în calitate de mandatar al reclamantului A..

Prin decizia civilă nr. 124/A/13.06.2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a anulat apelul declarat de numitul D., în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs D., în calitate de mandatar al reclamantului A., solicitând casarea sa, precum și a sentinței civile nr. 1176/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, a evocat decizia nr. 462/2014 a Curții Constituționale a României și a subliniat că, în calitate de fiu al lui A., autorizat prin procuri generale să îl reprezinte, înțelege să exercite calea de atac și să își apere personal interesele, întrucât apărătorii aleși nu și-au exercitat corespunzător obligațiile în etapele procesuale anterioare, dar și că în mod eronat curtea de apel a micșorat suma împrumutată cu 10.000 euro.

În continuare, a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, susținând că, deși litigiul vizează nerespectarea obligațiilor contractuale, instanța a analizat numai înscrisurile care confereau calitatea de reprezentant al reclamantului.

Totodată, a susținut că decizia atacată nu este motivată în ceea ce privește fondul cauzei, curtea de apel limitându-se să reitereze motivarea primei instanțe, în condițiile în care cele reținute de tribunal nu reprezintă voința reclamantului ci a unui avocat la serviciile căruia a renunțat.

O altă critică vizează neîndeplinirea procedurii de citare, pentru termenele de judecată stabilite de prima instanță pentru datele de 02.11.2015 și 03.11.2015, dovezile de comunicare a citațiilor pentru aceste termene nefiind comunicate nici la domiciliul ales, dar nici la un alt domiciliu cunoscut.

Recurentul a susținut și că i-a fost încălcat dreptul de alegere de domiciliu, instituit de art. 158 C. proc. civ., dar și că instanța de apel a omis să dea eficiență dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și, încălcând art. 85 alin. (3) coroborat cu art. 151 alin. (2) și art. 219 alin. (1) C. proc. civ., a lipsit de efecte juridice o împuternicire avocațială semnată de A..

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că este reprezentantul convențional al tatăl său, A., în baza procurilor nerecunoscute cu rea-credință de instanță, subliniind că are totodată și calitatea de reprezentat legal al acestuia.

În acest context, a susținut că, în virtutea rolului activ, instanța trebuia să îi pună în vedere lipsurile care trebuiau acoperite, iar nu să constate lipsa calității de reprezentant.

Recurentul a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel a refuzat să îi comunice contul în care urma să fie plătită taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

În final, a susținut că instanțele de fond au emis două acte nelegale, intitulate sentință civilă și decizie civilă, denumiri neprevăzute de lege, dar și că sus-menționatele instanțe au încălcat dispozițiile art. 196 alin. (2) C. proc. civ., necomunicând o citație la domiciliul ales, prin care să îi pună în vedere reclamantului A. să semneze cererea de chemare în judecată și cererea de apel și să îi comunice, în conformitate cu art. 200 alin. (3)-(8) C. proc. civ., eventualele lipsuri care trebuie acoperite, în special cu privire la modalitatea în care trebuia emisă procura.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 05.05.2017, recurentul a transmis, prin email, punct de vedere la raport, prin care a solicitat, în baza art. 13 din C.E.D.O., judecarea recursului și respingerea concluziilor raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

În speță, hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost precizată, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Prin urmare, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se situează sub pragul de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, trebuie subliniat că, prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Curtea Constituțională a statuat însă că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 13.06.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României.

Așa fiind, raportat la considerentele evocate mai sus ale Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, hotărârea atacată este una definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Prin urmare, deși poartă în dispozitiv mențiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare", față de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", decizia atacată nu este supusă recursului.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A., prin mandatar D., împotriva deciziei civile nr. 124/A/13.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2017.