ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2341/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2047/2013 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de

revizuire formulată de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., în

contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primarul General,

Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva sentinței civile nr. 1775/2001, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut că

înscrisul invocat de revizuenți, ulterior ciclului procesual finalizat prin

sentința defăimată, nu poate constitui temei al revizuirii întemeiate pe

prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel revizuenții, arătând că interpretarea dată de

judecătorul fondului noțiunii de „înscris nou” este greșită și că actul invocat

de revizuenți poate constitui temei al revizuirii, în sensul art. 322 pct. 5 C.

proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 72 A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Sentința atacată prin

revizuirea prezentă a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei

civile nr. 1175/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Cererea

de revizuire s-a bazat pe un înscris emis de o autoritate publică în anul 2013.

În aceste condiții, critica

revizuienților apelanți a fost respinsă, motivat de faptul că actul nou depus nu

îndeplinește exigențele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nici

nu exista la momentul pronunțării hotărârii atacate și nici nu putea fi reținut

de partea potrivnică.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs, în termen legal, revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii

apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții

revizuenți au arătat următoarele:

1.Decizia atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, în sensul în care instanța de apel a ales să dispună

respingerea apelului, fără a motiva în concret hotărârea și fără a avea în

vedere motivele de apel, astfel încât nu se poate forma convingerea că raționamentul

avut în vedere la pronunțarea hotărârii a fost evidențiat și în cuprinsul hotărârii

atacate. În acest sens, conform jurisprudenței constante a CEDO, dreptul la un proces

echitabil este încălcat de instanța internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea

și nu a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse atenției,

reluând pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (hotărârea Helle împotriva

Finlandei din 19 decembrie 1997, parag. 60).

Pe de altă parte, motivarea

cât mai cuprinzătoare a hotărârii oferă garanția unui proces echitabil și permite

părții interesate, prin analizarea raționamentului instanței, să prevadă oportunitatea

și șansele de reușită ale unei căi de atac.

Or, din cuprinsul motivării

instanței de apel, reiese că aceasta nu a făcut decât să reia, pe scurt (într-o

frază), raționamentul instanței de fond, fără a oferi apelanților, în mod concret,

o soluție care să lămurească problema dedusă judecății.

extrem de sumare, se desprinde concluzia că instanța de apel a aplicat în mod greșit

prevederile legale în materie, reținând, în mod eronat, faptul că nu poate constitui

un înscris nou cel emis după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii,

cu toate că au arătat că acest înscris atestă o situație de fapt anterior existentă.

Recurenții au apreciat

că și acesta ipoteză a fost avută în vedere de către legiuitor la momentul edictării

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (1865). Astfel, cerința textului legal

este îndeplinită, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii

a cărei revizuire se solicită, dar se referă la situații atestate de alte înscrisuri

preexistente. Așadar, de vreme ce revizuienții, prin cererea de revizuire,

au arătat faptul că, abia la momentul primirii adresei din 06 august 2013, emisă

de Direcția Impozite și Taxe Locale sector 1, au descoperit că imobilul în litigiu

este monument istoric, fapt neadus la cunoștința instanței de către pârâta Primăria

Municipiul București, singura în măsura să facă aceasta împrejurare cunoscută, doar

de la acea dată puteau solicita revizuirea hotărârii sub acest aspect.

Pe cale de consecință,

faptul că reclamanților le-a fost adus la cunoștință o împrejurare, determinantă

pentru cauza dedusă judecății, ulterior pronunțării hotărârii, nu înseamnă că aceasta

nu exista, totuși, la momentul pronunțării sentinței atacate, dimpotrivă, acest

fapt, preexistent pronunțării hotărârii, a fost ascuns de către partea adversă,

respectiv Primăria Municipiului București.

Astfel, aspectele ce prezintă

relevanță în cauză și trebuie reținute și analizate de către instanță sunt:

- imobilul a fost declarat

monument istoric anterior promovării acțiunii de revendicare inițiale;

- faptul că imobilul era

monument istoric la data promovării acțiuni de revendicare era cunoscut doar de

către pârâta Primăria Municipiului București/Municipiul București, care întocmește

listele cu astfel de imobile;

- partea adversă a ascuns

faptul că imobilul revendicat este monument istoric;

- revizuienții au

aflat un fapt preexistent, abia prin înscrisul nou depus la dosarul cauzei.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante

în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele

ce vor succede:

Asupra primului motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești,

ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României,

hotărârea din 28 aprilie 2005).

Din acest unghi normativ,

observațiile recurenților privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești

și a analizei argumentelor esențiale ale părților sunt pertinente

și corecte.

Ceea ce însă trebuie avut

în vedere într-o analiză particulară, concretă a cauzei deduse judecății este

faptul că motivarea unei hotărâri nu poate fi supusă doar unei analize cantitative,

iar amploarea unei motivări nu garantează în mod necesar și justețea acesteia.

Astfel, ceea ce este important

pentru părți și pentru instanțele de control judiciar este necesitatea

ca părțile să primească un răspuns esențial la argumentele de fapt și

de drept substanțiale pentru dezlegarea unui litigiu.

Or, remarcând că motivarea

instanței de apel este una lapidară, trebuie, totuși, reținut că

aceasta analizează gradual cerințele legale de admisibilitate ale cererii de

revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.

În acest context, chiar

dacă criticile recurenților privind motivarea hotărârii atacate procedură civilă

ar putea fi susținute din perspectiva dimensiunii motivării, acestea nu pot

fi desprinse de legalitatea soluției pronunțate în cauză, care trebuie

cercetată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, în lumina dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

În conformitate cu

art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri

judecătorești definitive dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri

doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o

împrejurare mai presus de voința părților.

În acest context, înscrisurile

exhibate în susținerea unei cereri de revizuire trebuie să îndeplinească următoarele

condiții legale:

- să fie doveditoare,

adică probante prin ele însele;

- să fie înscrisuri noi,

deci necunoscute pentru instanță și revizuienți;

- să fie determinante

pentru soluționarea pricinii, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de instanță,

cu ocazia judecării pricinii, ar fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată;

- să fi existat la data

pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar să nu fi putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuienților.

Statuând că se poate cere

revizuirea pentru acest motiv, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care,

nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanța care a judecat cauza, fapt

care a permis săvârșirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată

și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțată într-un litigiu

tranșat irevocabil.

Dispozițiile

art. 322 pct. 5 teza I

C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru a obține rejudecarea unui proces din cauză

că revizuenții ar fi omis să verifice ei înșiși situația juridică

a imobilului pretins și, respectiv, că ar fi omis să solicite instanței de judecată

efectuarea de verificări în acest sens.

Or, examinând aceste elemente

imanente de admisibilitate a cererii de revizuire, Înalta Curte constată că înscrisul

pe care se întemeiază revizuienții îl reprezintă adresa din 6 august 2013,

emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 București,

prin care li se comunica recurenților că au fost scutiți de la plata impozitelor,

întrucât imobilul din str. P., București a fost încadrat în clasa monumentelor

istorice.

În acest cadru, nu poate

constitui un înscris doveditor, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., un înscris

emis după pronunțarea hotărârii ce se atacă pe această cale, cu atât mai puțin

cu cât, din conținutul actului menționat, nu se desprind referiri la situații

atestate de alte înscrisuri preexistente, produse ca dovadă în cauza anterior soluționată.

În plus, revizuienților

le incumbă dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții

adverse, conduită de natură să nu le fi permis să intre în posesia înscrisului,

pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același

nivel și ivite mai presus de voința părților.

Or, înscrisul exhibat

de revizuienți reprezintă parte a unui act public (lista monumentelor istorice

din sectorul 1), despre care nu se poate susține cu temei că a fost reținut

de partea potrivnică și de care revizuienții ar fi putut avea cunoștință, prin

diligențe proprii, anterior declanșării litigiului, aceștia neputând dovedi

existența unei împrejurări mai presus de voința lor, extraordinare și neobișnuite,

în cunoașterea și prezentarea acestui înscris.

În acest context, trebuie

reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat,

în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de

atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care

să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar,

s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile

judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor

juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru argumentele expuse,

constatând că înscrisul pe care se întemeiază revizuienții nu întrunește cerințele

reglementate de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

soluția de respingere a cererii de revizuire formulate de revizuienții A.M.D.I.,

B.L.A. și B.L.G. împotriva sentinței civile nr. 1775/2001, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, este legală.

În consecință, constatând

că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G. împotriva

deciziei nr. 72A din 24 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., împotriva deciziei

nr. 72 A din 24 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 septembrie 2014.