ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2341/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2047/2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1775/2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. S-a reținut că înscrisul invocat de revizuenți, ulterior ciclului procesual finalizat prin sentința defăimată, nu poate constitui temei al revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel revizuenții, arătând că interpretarea dată de judecătorul fondului noțiunii de „înscris nou” este greșită și că actul invocat de revizuenți poate constitui temei al revizuirii, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 72 A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Sentința atacată prin revizuirea prezentă a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr. 1175/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Cererea de revizuire s-a bazat pe un înscris emis de o autoritate publică în anul 2013. În aceste condiții, critica revizuienților apelanți a fost respinsă, motivat de faptul că actul nou depus nu îndeplinește exigențele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că nici nu exista la momentul pronunțării hotărârii atacate și nici nu putea fi reținut de partea potrivnică. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții revizuenți au arătat următoarele: 1.Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul în care instanța de apel a ales să dispună respingerea apelului, fără a motiva în concret hotărârea și fără a avea în vedere motivele de apel, astfel încât nu se poate forma convingerea că raționamentul avut în vedere la pronunțarea hotărârii a fost evidențiat și în cuprinsul hotărârii atacate.

În acest sens, conform jurisprudenței constante a CEDO, dreptul la un proces echitabil este încălcat de instanța internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea și nu a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse atenției, reluând pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (hotărârea Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997, parag. 60). Pe de altă parte, motivarea cât mai cuprinzătoare a hotărârii oferă garanția unui proces echitabil și permite părții interesate, prin analizarea raționamentului instanței, să prevadă oportunitatea și șansele de reușită ale unei căi de atac. Or, din cuprinsul motivării instanței de apel, reiese că aceasta nu a făcut decât să reia, pe scurt (într-o frază), raționamentul instanței de fond, fără a oferi apelanților, în mod concret, o soluție care să lămurească problema dedusă judecății.

2. Din cuprinsul motivării, extrem de sumare, se desprinde concluzia că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale în materie, reținând, în mod eronat, faptul că nu poate constitui un înscris nou cel emis după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii, cu toate că au arătat că acest înscris atestă o situație de fapt anterior existentă. Recurenții au apreciat că și acesta ipoteză a fost avută în vedere de către legiuitor la momentul edictării dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (1865). Astfel, cerința textului legal este îndeplinită, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, dar se referă la situații atestate de alte înscrisuri preexistente.

Așadar, de vreme ce revizuienții, prin cererea de revizuire, au arătat faptul că, abia la momentul primirii adresei din 06 august 2013, emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale sector 1, au descoperit că imobilul în litigiu este monument istoric, fapt neadus la cunoștința instanței de către pârâta Primăria Municipiul București, singura în măsura să facă aceasta împrejurare cunoscută, doar de la acea dată puteau solicita revizuirea hotărârii sub acest aspect. Pe cale de consecință, faptul că reclamanților le-a fost adus la cunoștință o împrejurare, determinantă pentru cauza dedusă judecății, ulterior pronunțării hotărârii, nu înseamnă că aceasta nu exista, totuși, la momentul pronunțării sentinței atacate, dimpotrivă, acest fapt, preexistent pronunțării hotărârii, a fost ascuns de către partea adversă, respectiv Primăria Municipiului București.

Astfel, aspectele ce prezintă relevanță în cauză și trebuie reținute și analizate de către instanță sunt: - imobilul a fost declarat monument istoric anterior promovării acțiunii de revendicare inițiale; - faptul că imobilul era monument istoric la data promovării acțiuni de revendicare era cunoscut doar de către pârâta Primăria Municipiului București/Municipiul București, care întocmește listele cu astfel de imobile; - partea adversă a ascuns faptul că imobilul revendicat este monument istoric; - revizuienții au aflat un fapt preexistent, abia prin înscrisul nou depus la dosarul cauzei. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Asupra primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005). Din acest unghi normativ, observațiile recurenților privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești și a analizei argumentelor esențiale ale părților sunt pertinente și corecte. Ceea ce însă trebuie avut în vedere într-o analiză particulară, concretă a cauzei deduse judecății este faptul că motivarea unei hotărâri nu poate fi supusă doar unei analize cantitative, iar amploarea unei motivări nu garantează în mod necesar și justețea acesteia.

Astfel, ceea ce este important pentru părți și pentru instanțele de control judiciar este necesitatea ca părțile să primească un răspuns esențial la argumentele de fapt și de drept substanțiale pentru dezlegarea unui litigiu. Or, remarcând că motivarea instanței de apel este una lapidară, trebuie, totuși, reținut că aceasta analizează gradual cerințele legale de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. În acest context, chiar dacă criticile recurenților privind motivarea hotărârii atacate procedură civilă ar putea fi susținute din perspectiva dimensiunii motivării, acestea nu pot fi desprinse de legalitatea soluției pronunțate în cauză, care trebuie cercetată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, în lumina dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

În acest context, înscrisurile exhibate în susținerea unei cereri de revizuire trebuie să îndeplinească următoarele condiții legale: - să fie doveditoare, adică probante prin ele însele; - să fie înscrisuri noi, deci necunoscute pentru instanță și revizuienți; - să fie determinante pentru soluționarea pricinii, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de instanță, cu ocazia judecării pricinii, ar fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată; - să fi existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuienților.

Statuând că se poate cere revizuirea pentru acest motiv, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanța care a judecat cauza, fapt care a permis săvârșirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțată într-un litigiu tranșat irevocabil. Dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru a obține rejudecarea unui proces din cauză că revizuenții ar fi omis să verifice ei înșiși situația juridică a imobilului pretins și, respectiv, că ar fi omis să solicite instanței de judecată efectuarea de verificări în acest sens.

Or, examinând aceste elemente imanente de admisibilitate a cererii de revizuire, Înalta Curte constată că înscrisul pe care se întemeiază revizuienții îl reprezintă adresa din 6 august 2013, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 București, prin care li se comunica recurenților că au fost scutiți de la plata impozitelor, întrucât imobilul din str. P., București a fost încadrat în clasa monumentelor istorice. În acest cadru, nu poate constitui un înscris doveditor, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., un înscris emis după pronunțarea hotărârii ce se atacă pe această cale, cu atât mai puțin cu cât, din conținutul actului menționat, nu se desprind referiri la situații atestate de alte înscrisuri preexistente, produse ca dovadă în cauza anterior soluționată.

În plus, revizuienților le incumbă dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu le fi permis să intre în posesia înscrisului, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților. Or, înscrisul exhibat de revizuienți reprezintă parte a unui act public (lista monumentelor istorice din sectorul 1), despre care nu se poate susține cu temei că a fost reținut de partea potrivnică și de care revizuienții ar fi putut avea cunoștință, prin diligențe proprii, anterior declanșării litigiului, aceștia neputând dovedi existența unei împrejurări mai presus de voința lor, extraordinare și neobișnuite, în cunoașterea și prezentarea acestui înscris.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008). Pentru argumentele expuse, constatând că înscrisul pe care se întemeiază revizuienții nu întrunește cerințele reglementate de art. 322 pct. 5 teza I C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a cererii de revizuire formulate de revizuienții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G. împotriva sentinței civile nr. 1775/2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, este legală. În consecință, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G. împotriva deciziei nr. 72A din 24 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții A.M.D.I., B.L.A. și B.L.G., împotriva deciziei nr. 72 A din 24 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2014.