ÎCCJ, Decizia nr. 39/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele; La data de 11 noiembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A.V.A., la acel moment procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej, împotriva Hotărârii nr. 4/P din 17 septembrie 2013, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost dată prin aplicarea greșită a normelor de drept material (fără a se indica normele vizate), referitoare la faptele reținute în sarcina sa, cu referire la modul de stabilire a încălcărilor, a gravității acestora și a vinovăției, precum și la lipsa oricăror consecințe ale acestora.

Din perspectiva situației de fapt reținute, recurentul procuror a formulat o serie de critici punctuale în ceea ce privește modul de evaluare a probatoriului administrat de către instanța de disciplină, nefiind avute în vedere, în opinia sa, în mod corect și complet, toate aspectele rezultate din probe și care ar evidenția, în opinia sa, o stare de fapt diferită, inexistența unor consecințe reale ale faptelor ce i-au fost reținute în sarcină, caracterul provocator, șicanator, denigrator și amenințător al unor fapte și mesaje ale comisarului B.M., lipsa vinovăției sale. Sub acest aspect, magistratul a menționat că nu a făcut altceva decât să se apere de insinuările comisarului B.M. și să verifice orice suspiciune cu privire la conduita acestuia, întrucât verificările sale „cu caracter general” s-ar înscrie în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, autorul recursului a criticat atât modul de individualizare a sancțiunii disciplinare de către Secția pentru procurori în majoritate, cât și cel exprimat prin opinia separată, apreciind că ambele sancțiuni disciplinare propuse sunt prea aspre. În concluzie, recurentul A.V.A. a solicitat admiterea recursului, „desființarea” hotărârii atacate și restabilirea situației anterioare, în sensul de a fi reintegrat în magistratură, cu consecința acordării drepturilor cuvenite, inclusiv pe perioada cât a fost suspendat din funcție.

Prin punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurentul a precizat că vinovăția sa trebuie analizată în contextul în care există indubitabil o provocare ce ar rezulta din demersul repetat al comisarului B.M., care, deși nu avea atribuții de serviciu în acest sens, a formulat două sesizări, cu aproximativ aceleași fapte și care l-ar fi denigrat în fața unor persoane, toate având la bază divorțul comisarului de fosta sa soție, fapt care nu-i este imputabil, cât timp relațiile de familie dintre ei nu mai existau de peste doi ani, aceștia fiind despărțiți faptic în tot acest timp. De asemenea, în răspunsul la întâmpinarea depusă de intimată, recurentul a precizat explicit că solicită casarea hotărârii atacate, pe motiv de netemeinicie, subliniind în mod expres că „a invocat netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii, știut fiind faptul că alături de nelegalitate și netemeinicie constituie un motiv de recurs”.

A reluat apoi detaliat și a completat susținerile din cererea de recurs, structurând și sistematizând punctual criticile expuse în această cerere, din perspectiva fiecăreia dintre faptele materiale reținute în conținutul laturii obiective a abaterii disciplinare în discuție. Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în principiu a recursului și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin legalitatea și temeinicia soluțiilor adoptate prin hotărârea atacată. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 37/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 31 ianuarie 2014, completul a admis în principiu recursul procurorului A.V.A.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în speță, cadrul de procedură este reglementat de dispozițiile noului Cod de procedură civilă, respectiv ale celui aprobat prin Legea nr. 134/2010. Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care dispun că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentului, anterior reprezentate, formulate exclusiv din perspectiva netemeiniciei nu pot fi examinate, așa cum propune acesta, în actualul cadru de procedură. Pe de altă parte, susținerile formulate de autorul recursului, prin care, chiar dacă nu în mod explicit, acesta critică modul în care, raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de disciplină a interpretat dispozițiile de drept material incidente, deși nu sunt întemeiate, pot fi examinate în raport și cu specificitatea cauzelor de natură disciplinară ca și aspecte de nelegalitate.

În limitele cenzurii de legalitate impusă de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul dedus judecății în speță este nefondat. Astfel, în cauză, argumentele dezvoltate de recurent în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, vizează încălcarea legii de drept substanțial (neindicată de parte), mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptelor. Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite (…) în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”. Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare: „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă”. În același context, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”.

Din interpretarea logică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus citate, prin raportare la particularitățile concrete ale speței, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică extinderea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, chiar și dincolo de raporturile de serviciu propriu-zise. Responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului, ca și obligația de rezervă a acestuia intervin și în afara cadrului strict profesional. Din examinarea actelor dosarului, se constată că, soluționând acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară, Secția pentru procurori, ca instanță disciplinară, a stabilit corect încadrarea juridică a faptelor, pe baza justei aprecieri a stării de fapt, abaterea disciplinară reținută în sarcina procurorului A.V.A.

fiind dovedită prin probele aflate la dosar. Este de reținut că, prin recursul formulat, magistratul nu contestă în totalitate săvârșirea faptelor culpabile reținute în sarcina sa, criticile formulate vizând lipsa vinovăției, a urmărilor vătămătoare ale faptelor, precum și contextul în care acestea s-au petrecut, determinat și indus exclusiv de comisarul B., ce ar justifica săvârșire lor și ar înlătura, în opinia sa, răspunderea disciplinară. În cauză, însă a fost dovedită săvârșirea cu vinovăție, de către procurorul A.V.A. a faptelor respective, de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale și prestigiului justiției, așa încât, în mod judicios, s-a reținut că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare potrivit dispozițiilor legale anterior menționate.

Într-adevăr, așa cum s-a stabilit prin hotărârea Secției pentru procurori, maniera comportamentală proprie - reliefată de probatoriul administrat - în care recurentul, în calitatea lui de procuror, a înțeles să dea curs animozității sale „la scenă deschisă” (potrivit susținerii unui martor) față de comisarul B.M., pe fondul unui conflict personal cu acesta ce a „degenerat până la cote alarmante” (conform declarației unui alt martor), ca și intervenția acestuia la Școala Specială în rezilierea contractului de catering cu SC Z.I.

SRL, în scopul încheierii ulterioare a unui contract cu firma deținută de B.I., precum și implicarea în activități comerciale ale localului deținut de aceasta în stațiunea T. (toate aceste situații de fapt confirmate, contrar susținerilor recurentului de înscrisuri și declarații concordante ale mai multor martori), încalcă obligațiile de rezervă, prudență, seriozitate sau imparțialitate impuse statutului magistratului și l-au expus unor comentarii negative, atât în mediul profesional, cât și în articolele ce au apărut în presă. Susținerile formulate în apărare de recurent au fost examinate prin hotărârea atacată, iar faptele reținute ca abatere sunt rezultatul corectei aplicări a legii la împrejurările ce au reieșit în mod concordant din ansamblul materialului probator administrat și au evidențiat consecința produsă, respectiv: atingerea unei valori sociale ocrotite de lege.

În cauză, valoarea socială lezată - și pe care recurentul încearcă să o minimizeze - o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, cu referire specială la imaginea și prestigiul acesteia, precum și la onorarea și probitatea profesională a magistratului, ca factor principal în acest cadru.

Astfel, gravitatea conduitei procurorului este relevată de faptul că aceasta era cunoscută la nivelul unității parchetului în care magistratul funcționa, la nivelul Judecătoriei Dej, precum și în rândul ofițerilor de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Cluj, a determinat îngreunarea activității profesionale la nivelul unora dintre aceste autorități și a necesitat luarea unor măsuri în cadrul acestora (de tipul schimbării compartimentelor pe care procurorul le supraveghea în cadrul poliției; al sesizării unor foruri superioare, de exemplu a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj sau al efectuării unor verificări ce au antrenat importante forțe și mijloace ale, dar și de aducerea la cunoștința publicului a acestor aspecte prin intermediul presei (la un moment dat, recurentul însuși încercând să implice o televiziune locală în încercarea de a-l denigra pe comisarul cu care se afla în relații tensionate).

De aceea, apărarea formulată de recurent, în sensul că urmările faptelor reținute în sarcina sa ar fi, practic, inexistente, iar pericolul social redus, nu poate fi reținută. În contextul expus, se constată că nu poate fi reținută nici mențiunea recurentului privind lipsa laturii subiective. Sub acest aspect, vinovăția trebuie constatată cert, ca o concluzie indubitabilă a unui lanț deductibil fără discontinuitate. În prezenta cauză, vinovăția, ca element esențial al angajării răspunderii disciplinare, a fost în mod corect dedusă din modalitatea în care a acționat magistratul, fiecare situație factuală în parte relevând, pe bună dreptate, atât existența factorului intelectiv, cât și a celui volitiv, ce conturează existența acestei laturi.

De altfel, recurentul însuși și-a exprimat, chiar dacă nu în mod explicit, intenția de a răspunde, într-un anume fel „provocării” la care se consideră supus de către comisarul B.M. Recurentul nu se poate prevala de această pretinsă „provocare”. Pe de o parte, formularea, în limita cadrului legal, de către respectivul comisar, a două sesizări împotriva sa adresate Inspecției Judiciare, ca și faptul că acesta ar fi angajat o firmă de detectivi particulari pentru a-și urmări fosta soție și că, în raportul întocmit de respectiva firmă, alături de persoana de sex feminin, în fotografii apare și procurorul, în absența unor alte dovezi, nu au semnificația propusă.

Pe de altă parte, chiar dacă, potrivit propriilor susțineri, ar fi fost deranjat într-o formă sau alta de atitudinea/comportamentul comisarului respectiv, recurentul trebuia să se limiteze la a se adresa strict în cadrul procedurii judiciare prevăzute de lege organelor în drept să cenzureze pretinsele manifestări, singurele abilitate să ia măsurile legale ce s-ar fi impus. Chiar și în ipoteza în care, urmare verificărilor, sesizările/plângerile - mai mult sau mai puțin însușite de recurent - au fost într-o modalitate sau alta respinse, acesta trebuia să se abțină de la alte acte sau fapte, în afara acestui cadrul legal, pe care, în calitatea sa de magistrat era, cu atât mai mult, obligat să-l cunoască și să-l respecte.

Or, după cum în mod just a reținut instanța de disciplină, calea aleasă de recurentul A.V.A. nu a fost conformă cu dispozițiile legale ce reglementează atât obligațiile profesionale ale procurorilor, cât și statutul acestora. Nu au relevanța atribuită de autorul recursului nici criticile vizând pretinsa atitudine contradictorie a Inspecției Judiciare, precum și caracterul singular al unor fapte ce i-au fost reproșate în speță. Analiza conținutului rezoluției de clasare invocate sub primul aspect, impune concluzia că cercetarea în acest caz a avut în vedere, în principal, alte abateri disciplinare, respectiv pe cele prevăzute de art. 99 lit. c) și lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, precum și situații de fapt ce nu sunt identice cu cele supuse examinării în cauză.

Cât privește cel de-al doilea aspect, amploarea și diversitatea faptelor culpabile ale recurentului au fost corect reținute de instanța de disciplină, pe baza probelor pertinente administrate, analizate corect cu ocazia soluționării în fond a cauzei. Prin urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, a fost reliefată corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce justifică încadrarea lor în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Nici în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, soluția majoritară a instanței de disciplină nu este criticabilă.

Înalta Curte constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului pârât, s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată. În cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect. Așa după cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reținută de către Secția pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea abaterii disciplinare respective.

În procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor. Se constată că, la aplicarea sancțiunii, instanța de disciplină a avut în vedere, alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale recurentului, dar și consecințele negative ale abaterilor imputabile. În atare situație, se reține că sancțiunea aplicată recurentului, cu opinia majoritară, respectiv „excluderea din magistratură, a fost în mod judicios stabilită. Vechimea mare în profesie a procurorului A.V.A., nu are nicio relevanță în acest cadru și nu poate să îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspre și, cu atât mai puțin, să îl absolve de orice sancțiune.

Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele legale și deontologice, precum și principiile ce guvernează această activitate, să respecte obligația de rezervă, demnitate, seriozitate și imparțialitate impuse unui procuror. Faptele fiind grave, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de Consiliul Superior al Magistraturii. Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.V.A. împotriva Hotărârii nr. 4/P din 17 septembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2014.