ÎCCJ, Decizia nr. 39/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 39/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele;

La data de 11

noiembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A.V.A., la acel

moment procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej, împotriva Hotărârii

nr. 4/P din 17 septembrie 2013, pronunțată de Consiliul Superior al

Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.

În

susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în

opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ.

Recurentul

a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost dată

prin aplicarea greșită a normelor de drept material (fără a se indica normele

vizate), referitoare la faptele reținute în sarcina sa, cu referire la modul de

stabilire a încălcărilor, a gravității acestora și a vinovăției, precum și la

lipsa oricăror consecințe ale acestora.

Din

perspectiva situației de fapt reținute, recurentul procuror a formulat o serie

de critici punctuale în ceea ce privește modul de evaluare a probatoriului

administrat de către instanța de disciplină, nefiind avute în vedere, în opinia

sa, în mod corect și complet, toate aspectele rezultate din probe și care ar

evidenția, în opinia sa, o stare de fapt diferită, inexistența unor consecințe

reale ale faptelor ce i-au fost reținute în sarcină, caracterul provocator,

șicanator, denigrator și amenințător al unor fapte și mesaje ale comisarului B.M.,

lipsa vinovăției sale. Sub acest aspect, magistratul a menționat că nu a făcut

altceva decât să se apere de insinuările comisarului B.M. și să verifice orice

suspiciune cu privire la conduita acestuia, întrucât verificările sale „cu

caracter general” s-ar înscrie în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De

asemenea, autorul recursului a criticat atât modul de individualizare a

sancțiunii disciplinare de către Secția pentru procurori în majoritate, cât și

cel exprimat prin opinia separată, apreciind că ambele sancțiuni disciplinare

propuse sunt prea aspre.

În

concluzie, recurentul A.V.A. a solicitat admiterea recursului, „desființarea”

hotărârii atacate și restabilirea situației anterioare, în sensul de a fi

reintegrat în magistratură, cu consecința acordării drepturilor cuvenite,

inclusiv pe perioada cât a fost suspendat din funcție.

Prin

punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurentul a precizat că

vinovăția sa trebuie analizată în contextul în care există indubitabil o

provocare ce ar rezulta din demersul repetat al comisarului B.M., care, deși nu

avea atribuții de serviciu în acest sens, a formulat două sesizări, cu

aproximativ aceleași fapte și care l-ar fi denigrat în fața unor persoane,

toate având la bază divorțul comisarului de fosta sa soție, fapt care nu-i este

imputabil, cât timp relațiile de familie dintre ei nu mai existau de peste doi

ani, aceștia fiind despărțiți faptic în tot acest timp.

De

asemenea, în răspunsul la întâmpinarea depusă de intimată, recurentul a

precizat explicit că solicită casarea hotărârii atacate, pe motiv de

netemeinicie, subliniind în mod expres că „a invocat netemeinicia și nu

nelegalitatea hotărârii, știut fiind faptul că alături de nelegalitate și

netemeinicie constituie un motiv de recurs”.

A reluat

apoi detaliat și a completat susținerile din cererea de recurs, structurând și

sistematizând punctual criticile expuse în această cerere, din perspectiva

fiecăreia dintre faptele materiale reținute în conținutul laturii obiective a

abaterii disciplinare în discuție.

Intimata

Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea în principiu a recursului și a reiterat, în esență, situația de

fapt și argumentele de drept care susțin legalitatea și temeinicia soluțiilor

adoptate prin hotărârea atacată.

Având în

vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486

C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 37/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 31 ianuarie 2014, completul

a admis în principiu recursul procurorului A.V.A.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte va respinge recursul, în sensul și pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Sub un

prim aspect, trebuie precizat că, în speță, cadrul de procedură este

reglementat de dispozițiile noului Cod de procedură civilă, respectiv ale celui

aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din

legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în

accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita

exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii

atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care dispun că, cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

De

asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea

menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul

dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs

reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Prin

urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel încât criticile recurentului, anterior reprezentate, formulate exclusiv

din perspectiva netemeiniciei nu pot fi examinate, așa cum propune acesta, în actualul

cadru de procedură.

Pe de

altă parte, susținerile formulate de autorul recursului, prin care, chiar dacă

nu în mod explicit, acesta critică modul în care, raportându-se la probatoriul

cauzei, instanța de disciplină a interpretat dispozițiile de drept material

incidente, deși nu sunt întemeiate, pot fi examinate în raport și cu

specificitatea cauzelor de natură disciplinară ca și aspecte de nelegalitate.

În

limitele cenzurii de legalitate impusă de dispozițiile art. 488 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul dedus judecății în speță este

nefondat.

Astfel,

în cauză, argumentele dezvoltate de recurent în susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, vizează încălcarea legii de drept substanțial (neindicată

de parte), mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura

subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptelor.

Aceste

ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.

În ceea

ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit

că reprezintă abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei

sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite (…) în afara

exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Potrivit

dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraților le este interzisă

orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să

afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”.

De

asemenea, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004,

republicată cu modificările și completările ulterioare: „Judecătorii și

procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure

supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și

egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu

tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea

acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să

participe la formarea profesională continuă”.

În

același context, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 17 din Codul

deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „Judecătorii și

procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să

compromită demnitatea lor în funcție și în societate”.

Din

interpretarea logică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus

citate, prin raportare la particularitățile concrete ale speței, rezultă că modelarea

statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al

acestora, implică extinderea obligației de a avea o comportare corectă, demnă

și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, chiar și

dincolo de raporturile de serviciu propriu-zise.

Responsabilitatea

în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului, ca și obligația

de rezervă a acestuia intervin și în afara cadrului strict profesional.

Din

examinarea actelor dosarului, se constată că, soluționând acțiunea disciplinară

exercitată de Inspecția Judiciară, Secția pentru procurori, ca instanță

disciplinară, a stabilit corect încadrarea juridică a faptelor, pe baza justei

aprecieri a stării de fapt, abaterea disciplinară reținută în sarcina

procurorului A.V.A. fiind dovedită prin probele aflate la dosar.

Este de

reținut că, prin recursul formulat, magistratul nu contestă în totalitate

săvârșirea faptelor culpabile reținute în sarcina sa, criticile formulate

vizând lipsa vinovăției, a urmărilor vătămătoare ale faptelor, precum și

contextul în care acestea s-au petrecut, determinat și indus exclusiv de

comisarul B., ce ar justifica săvârșire lor și ar înlătura, în opinia sa,

răspunderea disciplinară.

În

cauză, însă a fost dovedită săvârșirea cu vinovăție, de către procurorul A.V.A.

a faptelor respective, de natură a aduce atingere onoarei, probității

profesionale și prestigiului justiției, așa încât, în mod judicios, s-a reținut

că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare potrivit

dispozițiilor legale anterior menționate.

Într-adevăr,

așa cum s-a stabilit prin hotărârea Secției pentru procurori, maniera

comportamentală proprie - reliefată de probatoriul administrat - în care

recurentul, în calitatea lui de procuror, a înțeles să dea curs animozității

sale „la scenă deschisă” (potrivit susținerii unui martor) față de comisarul B.M.,

pe fondul unui conflict personal cu acesta ce a „degenerat până la cote

alarmante” (conform declarației unui alt martor), ca și intervenția acestuia la

Școala Specială în rezilierea contractului de catering cu SC Z.I. SRL, în

scopul încheierii ulterioare a unui contract cu firma deținută de B.I., precum

și implicarea în activități comerciale ale localului deținut de aceasta în

stațiunea T. (toate aceste situații de fapt confirmate, contrar susținerilor

recurentului de înscrisuri și declarații concordante ale mai multor martori), încalcă

obligațiile de rezervă, prudență, seriozitate sau imparțialitate impuse

statutului magistratului și l-au expus unor comentarii negative, atât în mediul

profesional, cât și în articolele ce au apărut în presă.

Susținerile

formulate în apărare de recurent au fost examinate prin hotărârea atacată, iar

faptele reținute ca abatere sunt rezultatul corectei aplicări a legii la

împrejurările ce au reieșit în mod concordant din ansamblul materialului

probator administrat și au evidențiat consecința produsă, respectiv: atingerea

unei valori sociale ocrotite de lege.

În

cauză, valoarea socială lezată - și pe care recurentul încearcă să o minimizeze

- o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, în sensul larg al

acestei noțiuni, cu referire specială la imaginea și prestigiul acesteia,

precum și la onorarea și probitatea profesională a magistratului, ca factor

principal în acest cadru.

Astfel,

gravitatea conduitei procurorului este relevată de faptul că aceasta era cunoscută

la nivelul unității parchetului în care magistratul funcționa, la nivelul

Judecătoriei Dej, precum și în rândul ofițerilor de poliție din cadrul

Inspectoratului de Poliție al Județului Cluj, a determinat îngreunarea activității

profesionale la nivelul unora dintre aceste autorități și a necesitat luarea

unor măsuri în cadrul acestora (de tipul schimbării compartimentelor pe care

procurorul le supraveghea în cadrul poliției; al sesizării unor foruri

superioare, de exemplu a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Cluj sau al efectuării unor verificări ce au antrenat importante forțe

și mijloace ale, dar și de aducerea la cunoștința publicului a acestor aspecte

prin intermediul presei (la un moment dat, recurentul însuși încercând să

implice o televiziune locală în încercarea de a-l denigra pe comisarul cu care

se afla în relații tensionate).

De

aceea, apărarea formulată de recurent, în sensul că urmările faptelor reținute

în sarcina sa ar fi, practic, inexistente, iar pericolul social redus, nu poate

fi reținută.

În

contextul expus, se constată că nu poate fi reținută nici mențiunea

recurentului privind lipsa laturii subiective.

Sub

acest aspect, vinovăția trebuie constatată cert, ca o concluzie indubitabilă a

unui lanț deductibil fără discontinuitate.

În prezenta

cauză, vinovăția, ca element esențial al angajării răspunderii disciplinare, a

fost în mod corect dedusă din modalitatea în care a acționat magistratul, fiecare

situație factuală în parte relevând, pe bună dreptate, atât existența

factorului intelectiv, cât și a celui volitiv, ce conturează existența acestei

laturi.

De

altfel, recurentul însuși și-a exprimat, chiar dacă nu în mod explicit, intenția

de a răspunde, într-un anume fel „provocării” la care se consideră supus de

către comisarul B.M.

Recurentul

nu se poate prevala de această pretinsă „provocare”. Pe de o parte, formularea,

în limita cadrului legal, de către respectivul comisar, a două sesizări

împotriva sa adresate Inspecției Judiciare, ca și faptul că acesta ar fi

angajat o firmă de detectivi particulari pentru a-și urmări fosta soție și că,

în raportul întocmit de respectiva firmă, alături de persoana de sex feminin,

în fotografii apare și procurorul, în absența unor alte dovezi, nu au

semnificația propusă.

Pe de

altă parte, chiar dacă, potrivit propriilor susțineri, ar fi fost deranjat

într-o formă sau alta de atitudinea/comportamentul comisarului respectiv,

recurentul trebuia să se limiteze la a se adresa strict în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de lege organelor în drept să cenzureze pretinsele

manifestări, singurele abilitate să ia măsurile legale ce s-ar fi impus.

Chiar și

în ipoteza în care, urmare verificărilor, sesizările/plângerile - mai mult sau

mai puțin însușite de recurent - au fost într-o modalitate sau alta respinse,

acesta trebuia să se abțină de la alte acte sau fapte, în afara acestui cadrul

legal, pe care, în calitatea sa de magistrat era, cu atât mai mult, obligat

să-l cunoască și să-l respecte.

Or, după

cum în mod just a reținut instanța de disciplină, calea aleasă de recurentul A.V.A.

nu a fost conformă cu dispozițiile legale ce reglementează atât obligațiile

profesionale ale procurorilor, cât și statutul acestora.

Nu au

relevanța atribuită de autorul recursului nici criticile vizând pretinsa

atitudine contradictorie a Inspecției Judiciare, precum și caracterul singular

al unor fapte ce i-au fost reproșate în speță.

Analiza

conținutului rezoluției de clasare invocate sub primul aspect, impune concluzia

că cercetarea în acest caz a avut în vedere, în principal, alte abateri

disciplinare, respectiv pe cele prevăzute de art. 99 lit. c) și lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare,

precum și situații de fapt ce nu sunt identice cu cele supuse examinării în

cauză.

Cât

privește cel de-al doilea aspect, amploarea și diversitatea faptelor culpabile

ale recurentului au fost corect reținute de instanța de disciplină, pe baza

probelor pertinente administrate, analizate corect cu ocazia soluționării în

fond a cauzei.

Prin

urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, a fost reliefată corect

existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile

și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea

ce justifică încadrarea lor în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Nici în

ceea ce privește individualizarea sancțiunii, soluția majoritară a instanței de

disciplină nu este criticabilă.

Înalta

Curte constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului pârât,

s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr.

317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din

faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat

de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.

În

cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica

o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect.

Așa după

cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reținută de către Secția

pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a

rămas neschimbată și a reliefat gravitatea abaterii disciplinare respective.

În

procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii, trebuie avut

în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

Se

constată că, la aplicarea sancțiunii, instanța de disciplină a avut în vedere,

alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și

circumstanțele personale ale recurentului, dar și consecințele negative ale

abaterilor imputabile.

În atare

situație, se reține că sancțiunea aplicată recurentului, cu opinia majoritară,

respectiv „excluderea din magistratură, a fost în mod judicios stabilită.

Vechimea

mare în profesie a procurorului A.V.A., nu are nicio relevanță în acest cadru

și nu poate să îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspre și, cu

atât mai puțin, să îl absolve de orice sancțiune.

Dimpotrivă,

cu o mare vechime în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit,

prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele legale și

deontologice, precum și principiile ce guvernează această activitate, să

respecte obligația de rezervă, demnitate, seriozitate și imparțialitate impuse

unui procuror.

Faptele

fiind grave, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de Consiliul

Superior al Magistraturii.

Având în

vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în

baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, se va respinge, ca nefondat, recursul dedus

judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A.V.A. împotriva Hotărârii nr. 4/P din 17

septembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2014.