ÎCCJ, Decizia nr. 38/2014

I.C.C.J., completul de 5 judecători, decizia nr. 38 din 24 martie 2014 La data de 12 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat de A.M. (la acea dată procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila) împotriva Hotărârii nr. 3/P din 3 septembrie 2013, pronunțată de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică, recurenta a învederat că s-au folosit în afara prevederilor art. 91 2 alin. (5) C. proc. pen. interceptările dintr-un dosar penal, care nu fuseseră prezentate ca probe celei în cauză. În acest sens, s-a arătat că interceptările utilizate în reținerea existenței abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și i) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost preluate nelegal din Dosarul penal nr. 159/P/2012 al D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Galați, în care urmărirea penală nu s-a finalizat, utilizarea acestor probe într-o cauză disciplinară, cu încălcarea flagrantă a normei imperative indicate, făcând ca, în opinia sa, acestea să fie lovite de nulitate absolută. Tot astfel, s-a reținut că, întrucât nu i-au fost prezentate probele instrumentate de D.I.I.C.O.T., nu a putut să producă probe în apărare pentru a demonstra că interceptările sub forma S.M.S. - urilor nu-i aparțin, existând identitate de prenume între recurentă și concubina martorului denunțător (M.B.).

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că, în privința abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-au depășit atribuțiile de control, întrucât inspectorii procurori nu se puteau pronunța în sensul că fapta nu există, într-un dosar care nu le era repartizat spre soluționare și care se afla în faza actelor premergătoare, decât prin săvârșirea unui „abuz în serviciu”, cu încălcarea legii și a regulamentelor. Recurenta A.M. a criticat punctual și modul în care s-a stabilit situația de fapt în cadrul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare efectuate de Inspecția Judiciară, din perspectiva administrării defectuoase și incomplete și a aprecierii eronate a probelor în aceste etape, precum și a nesocotirii apărării sale, ce i-ar fi fost înlăturate neprobat și nemotivat.

În ceea ce privește modul defectuos de instrumentare a cauzei de către Inspecția Judiciară, s-a arătat, astfel, că nu au fost administrate, de pildă, probe referitoare la starea de sănătate a martorului denunțător la momentul audierii sale, la distanța de la intrarea în sediul D.N.A. și până la intrarea în birou, cu privire la escortă, la faptul că șeful arestului ar fi discutat cu procurorul șef referitor la modalitatea de audiere a martorului, fără supraveghere și că acesta i-ar fi spus că așa decurge legal ancheta, iar același lucru se întâmpla și la D.I.I.C.O.T. și la celelalte parchete, că nu s-a verificat faptul că martorii audiați aveau dosare în lucru la același procuror.

Tot astfel, s-a susținut că au fost înlăturate nemotivat probele instrumentate în apărare și chiar de către „comisia de disciplină”, precum adresele Curții de Apel Iași, probe de natură a infirma susținerea că-l cunoștea pe martor anterior arestării lui, după cum nu a fost avută în vedere nici declarația martorelor din escortă, conform cărora, se deplasa la instanță când era cazul, iar martorul denunțător rămânea cu colega procuror sau cu polițiștii din sediu pentru a lămuri alte cauze. Consideră recurenta că și concluziile instanței de disciplină, formate pe baza probatoriului administrat ar fi eronate și s-ar fundamenta, în esență, fie pe o greșită atribuire de relevanță juridică unor probe, fie pe dovezi inexistente, fie pe preluarea necritică a unor concluzii ale procurorilor D.I.I.C.O.T.

sau pe ignorarea unor dovezi care îi erau favorabile. Autoarea recursului apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă și sub aspectul individualizării sancțiunii, deoarece sancțiunea aplicată e mult prea aspră în raport cu caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare și cu prezumția de nevinovăție, dat fiind că, în cazul în care, de pildă, un procuror prins în flagrant cu mită, arestat și trimis în judecată, împotriva sa se ia numai măsura suspendării din funcție până la condamnarea definitivă. În contextul expus, recurenta A.M. a subliniat că sancțiunea excluderii din magistratură ce i-a fost aplicată s-a fundamentat pe probe nelegale, pe comunicarea unor date nereale și neverificate mass-mediei de către C.S.M., anterior cercetării disciplinare, ceea ce i-a afectat grav imaginea, acest fapt atrăgând, în realitate, indignarea colegilor procurori, iar nu comportamentul său profesional.

De altfel, a arătat recurenta, din Ordonanța nr. 204/P/2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar rezulta modalitatea în care colegii săi ar fi fost „constrânși” să dea declarații la D.I.I.C.O.T., sub amenințarea că se va începe și împotriva lor urmărirea penală. Or, din declarațiile „copy-paste” ale acestora, administrate la solicitarea sa, ar reieși că, nici în aceste condiții, colegii nu au arătat decât că au fost indignați de informațiile date publicității. Tot astfel, apreciază recurenta că, în cadrul acestui moment procesual adoptarea soluției, nu au fost avute în vedere circumstanțele personale, respectiv activitatea și performanțele sale profesionale, apreciate cu calificativul „foarte bine”, experiența de aproximativ 20 de ani în magistratură, precum și întreaga sa carieră, cu referire și la activitatea didactică universitară și titlurile academice, reflectate de înscrisurile depuse la dosar.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea Hotărârii nr. 3/P din 3 septembrie 2013 a Secției pentru procurori a C.S.M. și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare, ca nefondată. Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta a reluat detaliat și a completat susținerile din cererea de recurs, structurând și sistematizând criticile expuse în această cerere din perspectiva fiecăreia dintre cele patru abateri disciplinare ce i-au fost reținute în sarcină. Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, considerând, în esență, că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc.

civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și s-au reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept, care susțin legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată. În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata Inspecția Judiciară prin întâmpinare. Analizându-se, prin urmare, susținerile autorului excepției în raport cu recursul declarat în cauză, precum și cu reglementările legale incidente, se constată că excepția menționată nu este întemeiată. Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Dispozițiile art. 489 alin. (2) consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Analizând cererea de recurs a procurorului A.M., în raport cu susținerile intimatei Inspecția Judiciară, nu se poate constata incidența celor două texte legale sancționatorii invocate. Susținerile recurentei, anterior rezumate, formulate în special din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate pot fi considerate, într-o anumită măsură, aspecte de nelegalitate a acesteia, prin modul în care, s-a arătat, chiar dacă nu în mod explicit, că, raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de disciplină a interpretat dispozițiile de drept material incidente, astfel încât, deși nu sunt întemeiate, acestea pot fi examinate, alături de celelalte critici, în modalitatea ce va fi expusă în continuare, prin prisma motivele de recurs prevăzute de art. 480 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc.

civ. În atare situație, excepția nelegalității fiind neîntemeiată, se va proceda la examinarea cererii de recurs pe fond. Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, în limitele cenzurii de legalitate impusă de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat. Primul motiv de recurs invocat vizează pretinse neregularități procedurale, referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare și de soluționare a acțiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs. Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte poate examina chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecției Judiciare sau de desfășurare și fundamentare a cercetării disciplinare, numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate prin hotărâre de către instanța de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele, după cum propune recurenta.

Din această perspectivă, se constată că criticile vizând încălcarea prevederilor legale și regulamentare de către procurorii inspectori sau de către „comisia de disciplină” cele privind depășirea atribuțiilor de control, ca și cele ce privesc modul de instrumentare a verificărilor prealabile sau a cercetării disciplinare, cu referire inclusiv la toate probele administrate ori înlăturate, ca și aspectele reținute pe fond în actul de sesizare, exced limitelor cenzurii de legalitate a hotărârii în acest cadru. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la folosirea interceptărilor dintr-un dosar penal, cu încălcarea prevederilor art. 91 2 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu aspectului de nulitate invocat în recurs, concluziile instanței de disciplină fiind corecte din acest punct de vedere.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atât C.S.M., cât și inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanțelor sau parchetelor orice informații, date, documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare. În speță, angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. de către Consiliul Superior al Magistraturii s-a făcut pe baza unui probatoriu amplu și complex, în cadrul căruia, nici în etapa cercetării prealabile și nici în cea a judecății în fața Secției pentru procurori, aspectele reținute cu privire la situația de fapt nu au fost fundamentate exclusiv pe chestiuni concrete rezultate expressis-verbis din transcrierile comunicărilor SMS, acestea fiind invocate în mod strict conjunctural, alături de declarațiile de martori și înscrisurile administrate în cauză.

Semnificativ din acest punct de vedere este, pe de o parte, faptul că aceste din urmă probe sunt admisibile din acest cadru, conform prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 265 și următoarele și ale art. 309 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, amploarea și diversitatea respectivelor probe, administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât și de către instanță în mod nemijlocit și pe care recurenta încearcă să le ignore. Cu titlu de exemplu, trebuie evidențiat că, numai în ceea ce privește opisul mijloacelor de probă anexate acțiunii disciplinare acesta cuprinde 5 pagini (respectiv filele 21 - 25 din Dosarul nr. 1/P/2013) în care sunt evidențiate punctual înscrisurile și declarațiile martorilor depuse în probațiune.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentă relativ la nelegalitatea/nulitatea utilizării probei cu interceptările comunicărilor S.M.S., atât din perspectiva dreptului procesual civil, cât și a dreptului procesual penal, nu au relevanța ce li se atribuie prin criticile aduse, raporturile dintre recurentă și martorul denunțător rezultate din respectivele comunicări constituind doar elementele circumstanțiale în analiza faptelor săvârșite de procuror și doar un punct de plecare pentru cercetarea prealabilă și administrarea celorlalte mijloace de probă specifice contenciosului disciplinar al funcției de magistrat. Cum niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată, în primul rând, că acest motiv de nelegalitate, ce are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este dezvoltat și sistematizat suficient pentru a permite instanței de control judiciar să aprecieze asupra încălcării dispozițiilor relative la obligația judecătorului de a prezenta motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate. Pentru a se constata incidența acestui caz de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să identifice în mod explicit ipoteza sau ipotezele avute în vedere de textul procedural invocat, să arate în ce constă, practic, nemotivarea hotărârii: care rețineri nu au fost motivate sau care dintre considerentele reținute sunt contradictorii și nu putea conduce la soluția adoptată.

Susțineri formulate de recurentă, potrivit cărora, în esență, instanța disciplinară ar fi utilizat probe nelegale, inexistente sau preconstituite, nu ar fi dat relevanță probatorie unor dovezi instrumentate sau ar fi formulat aprecieri subiective - în opinia sa - ajungând la o altă concluzie decât cea propusă în apărare, nu echivalează cu nemotivarea avută în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. De aceea instanța apreciază că nu li se poate acorda semnificația arătată și, în consecință, nu pot conduce la casarea hotărârii atacate.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că Hotărârea nr. 3/P din 3 septembrie 2013 respectă dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu referire la descrierea faptelor și încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancțiunii, motivele pentru care au fost înlăturate apărările procurorului, sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia. Faptul că instanța de disciplină a expus în considerentele hotărârii argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la probele administrate pe care le-a avut în vedere la adoptarea soluției, denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru procurori, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină pentru fiecare abatere disciplinară în parte, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției. Tot astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, întrucât au fost expuse criteriile avute în vedere în acest moment procesual, nu se poate reține, nici sub acest aspect, că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.

Ca atare, se constată că nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010, motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii recurate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, se constată că, deși nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptelor.

Acestei ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșire în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”. Tot astfel, potrivit prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, judecătorii și procurorii răspund disciplinar nu numai pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, cât și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A.M., în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de fapt, care a rămas neschimbată în recurs, probele reliefând clar existența faptelor, a conduitei reprobabile, precum și a vinovăției. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: tabele cu zilele în care B.M. a fost prezentat la Direcția Națională Anticorupție Galați; notele de relații date la comisarul L.D. - șef al Inspectoratului de Poliție al Județului Galați, de comisarul șef M.Ș. - șef al Centrului de Reținere și Arest Preventivă Galați, de agenții de poliție B.N., I.C.

și C.L., de C.A. - directorul Penitenciarului Galați; adresele D.I.I.C.O.T. Galați către Arestul Poliției Galați; adresele A.N.P. Galați pentru prezentarea inculpatului B.M. la sediul D.N.A. sau pentru a permite audierea în penitenciar a inculpatului menționat de către procurorul A.M.; cererile formulate de inculpatul B.M. de aprobare a convorbirilor telefonice, cu indicarea numerelor de telefon (în cadrul căreia figurează și cel al recurentei, cu numele avut anterior căsătoriei - Ț.); listele posturilor telefonice apelate de inculpat; adresele D.I.I.C.O.T. Galați către B.M.; declarația martorei G.A.; comunicatul de presă al C.S.M.; declarațiile grefierului șef D.G., procurorului A.D. și procurorului șef G.I.

- toți din cadrul D.N.A. Galați; copiile unor articole din presa locală, rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unor manifestări ce aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției. Referitor la folosirea ca probă a interceptărilor, pentru a clarifica problemele supuse dezlegării în acest motiv de recurs, se impune a fi precizat că acestea au fost dispuse și administrate în cadrul cercetărilor penale. Angajarea răspunderii disciplinare a recurentei s-a făcut, însă, după cum s-a arătat anterior, pe baza unui probatoriu complex. Cât privește ansamblul probator întocmit de către organele de urmărire penală în cadrul procedurilor specifice, recurenta a avut sau va avea posibilitatea să-și formuleze apărări în respectivul cadru, neputându-se cenzura pe această cale modul de obținere sau legalitatea respectivelor dovezi.

Tot acest ansamblu probator a confirmat atitudinea necorespunzătoare a procurorului A.M. și de natură a aduce atingere unei valori sociale. În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la prestigiul și realizarea activității de justiție, atât în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă responsabilitatea în menținerea imaginii și statutului magistratului, dar și a sistemului judiciar și înfăptuirea corectă a actului de justiție, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor și procurorilor stabilite prin legi și regulamente. Sub acest aspect este de observat că faptele reținute prin hotărâre au fost dovedite fără a fi infirmate în vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac.

Citarea în mod repetat a inculpatului B.M.

la sediul unității de parchet, în condițiile în care au existat zile în care acesta a fost prezent și nu s-au efectuat acte procedurale iar, dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deținutul a fost prezent în biroul recurentei, nu justifică pe deplin complexitatea respectivului act, menținerea fără pază a inculpatului/martor denunțător în biroul procurorului pe perioade îndelungate, agenții de escortă fiind invitați să aștepte pe hol, primirea acestuia de nenumărate ori în audiență și comunicarea în mod repetat cu acesta - aspecte cunoscute nu numai în cadrul unității de parchet, în rândul lucrătorilor de poliție și la nivelul conducerii Inspectoratului de Poliție al Județului Galați și care au creat nemulțumiri și discuții, dar și public prin intermediul presei - reprezintă, așa cum corect a reținut Secția pentru procurori, o încălcare a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, ale art. 104 din Legea nr. 161/2003 și ale art. 17, 18 și 20 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Modul concret și condițiile în care, în perioada 11 mai 2012 - 30 octombrie 2012, într-un interval de 72 de zile, inculpatul B.M. a fost prezentat de 66 de ori la sediul D.N.A. - serviciul teritorial Galați la solicitarea recurentei, astfel cum a fost circumstanțiat de probele administrate, este de natură a infirma legătura de relevanță juridică a susținerilor recurentei vizând durata audierilor, starea de sănătate a inculpatului, lipsa unor dosare preluate la structura centrală a D.N.A., volumul său de activitate și deplasarea sa în același timp, la instanță.

Este adevărat că citațiile erau semnate de procurorul șef și erau emise în cadrul unor dosare legal repartizate procurorului recurent, însă nici acest aspect nu poate fi reținut ca o cauză exoneratoare de răspundere în speță, întrucât inițiativa întocmirii respectivelor acte de procedură i-a aparținut de fiecare dată, recurentei (aspect necontestat de aceasta), aplicarea semnăturii fiind, în acest caz, o simplă formalitate, uzitată la nivelul unității de parchet în discuție. Afirmațiile din recurs referitoare la pretinsele motive ce au determinat apariția articolelor denigratoare în presă, furnizarea comunicatului C.S.M., o anumită atitudine a procurorului șef, nesusținute de mijloace de probe, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate a hotărârii Secției pentru procurori a C.S.M.

sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată. Irelevante sunt și apărările recurentei privind declarațiile colegilor de la D.N.A. Galați și respectul opiniei publice față de sine, care s-ar fi extins pe plan european. În ceea ce privește prima susținere, aceasta este rezultatul unei aprecieri personale eronate, contrazisă de afirmațiile explicite din declarațiile individuale, indignarea colegilor fiind determinată nu atât de denigrarea în presă a D.N.A., după cum pretinde recurenta, ci, în special, de faptele și comportamentul său care, aduse la cunoștința publicului, s-au răsfrânt în mod negativ asupra imaginii unității și a întregului colectiv.

Semnificativ în acest sens este, de exemplu, faptul că un martor declară: „După apariția în presă a articolelor referitoare la doamna procuror A.M. și numitul B.M., în cadrul colectivului au existat manifestări de dezaprobare și indignare deoarece faptele doamnei procuror au afectat imaginea unității noastre și a întregului colectiv”, alt martor susține (fila 204): „Comportamentul procurorului A.M., după ce a fost făcut public prin intermediul presei, a afectat prestigiul unității noastre (…)” (fila 206). Relativ la diplomele, participările active la conferințele internaționale ori la activitatea didactică ale recurentei, se reține că nici acestea nu sunt de natură să infirme afectarea imaginii sau a prestigiului justiției în modalitatea ce-i este reproșată în cauză.

Întrucât și concluziile instanței de disciplină privind latura subiectivă și consecințele acestor fapte (și pe care recurenta încearcă să le minimalizeze) sunt corecte, Înalta Curte constat că în mod just în sarcina acesteia s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată. Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei privind abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Conform acestui text legal, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Dispozițiile menționate se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii. Necesității și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității. Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna procurorului posibilitatea de a solicita abținerea de la soluționarea cauzei penale, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.

În speță, s-a reținut în cod corect angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. pentru nerespectarea prevederilor legale în această materie. Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanța de disciplină a stabilit corect incidența normei legale invocate și această a doua abatere disciplinară reținută în sarcina recurentei fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât și de către Secția pentru procurori în mod nemijlocit. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații apropiate, cu implicații personale, față de inculpatul B.M., a fost judicios reținută, fiind dovedită de interesul special al recurentei față de persoana respectivului inculpat - ce avea calitatea de martor denunțător în cauzele repartizate procurorului pârât.

Or, această împrejurare este de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea procurorului în soluționarea respectivelor cauze penale. Susținerile recurentei sub acest aspect sunt infirmate de înscrisurile atașate la dosar, din care rezultă că pârâta este titulara posturilor telefonice contactate de B.M., din conținutul cererii formulate de acesta, adresate conducerii unității de deținere, prin care a solicitat aprobarea purtării corespondenței telefonice cu recurenta procuror cu precizarea numelui deținut de aceasta anterior căsătoriei - Ț.M., precum și din cele care relevă diversele solicitări adresate de recurentă diferitelor persoane (cu funcții de conducere din cadrul unor autorități sau celor doi profesori universitari, precum și martorei G.A.) în favoarea acestuia.

Încălcarea obligației legale menționate de către recurentă a avut într-adevăr drept consecință lezarea unei valori fundamentale în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură și anume, imparțialitatea. Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită nu numai prin raportare la dispozițiile art. 47 - 49 C. proc. pen. în forma în vigoare la momentul respectiv, dar și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmărește a determina dacă magistratul oferă garanții suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă). Particularitățile speței relevă în concret o încălcare a imparțialității sub această din urmă formă.

Crearea unei suspiciuni legitime că procurorul ar fi fost imparțial (suspiciune evidențiată de declarațiile martorilor) a depășit granițele sistemului, aducerea la cunoștința opiniei publice a acestor aspecte prin presă având potențialul de a atrage aprecierile negative ale publicului asupra sistemului judiciar, determinate de lipsa de încredere în obiectivitatea și imparțialitatea procurorului care este implicat în soluționarea unei cauze penale.

În contextul examinat, se reține că afirmațiile recurentei privitoare la utilizarea nelegală a interceptărilor de tip SMS, rezultatul percheziției informatice din cauza penală, la probele ce ar atesta că referitor la același inculpat a emis acte în vederea trimiterii lui în judecată, fapt ce i-ar fi fost reproșat anterior de către acesta în presă sau faptul că un denunț formulat de acesta s-a finalizat prin trimiterea în judecată a doi inculpați, sunt inapte să acopere atât situația de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul, cât și consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor profesionale sub acest aspect și pe care recurenta încearcă să o ignore.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei formulate din perspectiva nelegalității stabilirii incidenței prevederilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, care reglementează abaterea disciplinară constând în folosirea funcției pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, astfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii. Nici sub acest aspect nu se poate susține că faptele reținute în sarcina recurentei nu întrunesc elementele constitutive ale sus menționatei abateri. Rezultatul cercetării prealabile și probele administrate în cauză, astfel cum au fost în mod corect reținute în hotărârea Secției pentru procurori, au relevat că, sub acest aspect, acțiunea disciplinară a avut ca fundament utilizarea de către recurenta A.M.

a calității sale de procuror al D.N.A. (la acea dată) în intervențiile exercitate la conducerile anumitor autorități publice - respectiv Inspectoratul de Poliție al Județului Galați, Centrul de Reținere și Arest Preventiv Galați și Penitenciarul de Maximă Siguranță Galați - și la profesori din învățământul universitar, în scopul obținerii unui regim preferențial de detenție sau al rezolvării unor interese în favoarea inculpatului B.M.. Pur speculativ susține recurenta că ar fi fost ignorate declarațiile celor doi șefi ai locurilor de deținere. Astfel, atât din declarațiile acestor martori, audiați în mod nemijlocit de către instanța de disciplină, cât și din notele de relații formulate de aceștia în cursul cercetării disciplinare, rezultă fără putință de tăgadă cele reținute de Secția pentru procurori.

Astfel, un martor declară explicit: „(…) luni dimineața am fost sunat pe telefonul fix din birou de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am mutat din celula veselarilor (…)” și „(…) mi-a spus dacă se poate să-l mut înapoi în celula veselarilor pentru că are de învățat”. Tot luni l-am mutat înapoi în celula veselarilor. Bănuiesc că, inculpatul a comunicat telefonic cu doamna procuror pentru că, din păcate, în arest circulau telefoane mobile între deținuți”. De asemenea că: „la un interval de câteva ore de când îl mutasem din celulă, fără ca inculpatul să fi fost scos din arest și să fi avut vreun contact direct cu procurorul, am fost sunat de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am mutat (…). Am dedus că, sub o formă sau alta, procurorul fusese contactat telefonic de către inculpat.

În după-amiaza acelei zile, (…) am fost sunat pe mobil de doamna procuror care m-a întrebat dacă au încetat măsurile ce au impus mutarea lui Boldea (…)”. „(…) De doamna procuror A. am fost sunat numai în legătură cu inculpatul B., niciodată despre un alt inculpat”. Un alt martor declară: „B. a fost deținut la un moment dat în camera veselarilor din arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Galați, loc în care avea un regim mai relaxant de detenție, în condițiile în care persoanele din acele camere se ocupă cu strânsul mesei, au o mai mare libertate de mișcare (…). Precizez că B. nu a fost niciodată veselar, ci doar stătea în camera veselarilor (…)”. Același martor mai susține: „Am discutat (…) cu doamna procuror A. telefonic, referitor la situația inculpatului Boldea și m-am adresat dânsei și nu procurorului șef care semna solicitările de menținere în arest, pentru că știam că dânsa îl audia în repetate rânduri.

În cadrul discuției i-am spus că este dificilă menținerea în arestul Inspectoratului de Poliție al Județului al inculpatului și că se impune transferarea acestuia în penitenciar, la care mi s-a replicat că nu este posibil acest fapt la momentul respectiv. Nu am cunoștință că inculpatul Boldea să se fi aflat sub puterea vreunui alt mandat de arestare preventiv (…) și care ar fi putut să justifice prezența acestuia în arestul Inspectoratului de Poliție al Județului”. Cât privește probațiunea faptelor imputate procurorului din această perspectivă, se constată că declarațiile clare și concordante ale martorilor, confirmă valența probatorie acordată de Secția pentru procurori.

Împrejurarea că, martorii ar fi apreciat că procurorul nu a „intervenit” pentru a modifica regimul de detenție al inculpatului sau faptul că aceștia ar fi discutat chestiunea respectivă și cu procurorul șef, nu pot fi reținute ca elemente de natură a modifica situația de fapt, cu consecința exonerării de răspundere, deoarece în aprecierea existenței abaterii disciplinare nu este necesar ca martorii să se fi referit în mod expres la noțiunea de „intervenție”, conținutul acestei premise legale putând fi dedus din actele materiale rezultate din cuprinsul declarației. Pe de altă parte, nici faptul că declarațiile respective ar fi fost viciate, întrucât ambii martori ar fi avut dosare penale în lucru la procurorul recurent, în calitate de făptuitori, nu poate fi reținut, în absența unui suport probator, ba mai mult, fiind infirmat chiar de martorii respectivi, aceștia declarând în mod explicit că nu au cunoștință să fi fost cercetați de D.N.A.

- serviciul teritorial Galați, respectiv de recurentă, nefiind audiați și necomunicându-li-se acte de procedură într-o astfel de cauză. Nu sunt fondate nici criticile privind intervenția pe lângă cei doi profesori universitari în vederea sprijinirii inculpatului B.M. pentru susținerea de către acestea a unor lucrări științifice. Declarațiile profesorului A.B. din cadrul Facultății de Drept „T.M.” din București și profesorului universitar doctor G.A., membru al Academiei Române, depuse la dosarul cauzei, confirmă aspectele reținute în hotărâre sub aspectul acestei alte acțiuni comisive a abaterii disciplinare în discuție iar, prin modalitatea în care, declinându-și expres calitatea de procuror al D.N.A., recurenta a solicitat relații referitor la posibilitatea susținerii lucrărilor respective de către B.M.

(persoană implicată direct în cauzele instrumentate), fiind de notorietate faptul că acesta era în stare de arest preventiv, se justifică și cele relativ la existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența intenției directe a recurentei, ca element subiectiv al aceleiași abateri. Semnificativ din această perspectivă este faptul că, urmare intervenției recurentei, profesorul universitar doctor G.A. a întocmit, în numele Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, două adrese către Penitenciarul de Maximă Siguranță Iași și, respectiv, Penitenciarul de Maximă Siguranță Galați, prin care solicita celor două autorități crearea condițiilor favorabile redactării lucrării științifice pentru numitul B.M.

Ca atare, se constată că și sub acest aspect, faptele reproșate magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, după cum, în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină. Tot astfel, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) Legea nr. 303/2004, republicată, aspectele reținute de Secția pentru procurori nu au fost combătute prin critici fondate, care să conducă la demonstrarea netemeiniciei lor. Textul legal menționat reglementează ca abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. În speță, s-a reținut în sarcina recurentei săvârșirea faptei cuplabile în varianta normativă a tezei I. Verificarea aspectelor reținute sub acest aspect în hotărârea examinată în raport cu probele administrate și cu norma legală invocată, impun concluzia că angajarea răspunderii disciplinare a recurentei este justificată.

Din acest punct de vedere, se impune a fi făcută distincția dintre încălcarea normelor de procedură ca și greșeală de apreciere săvârșită de procuror pe parcursul soluționării cauzelor penale și, pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură în context disciplinar. În speță, starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină și necontestată de recurentă evidențiază, contrar celor afirmate în recurs, încălcarea cu rea-credință a normelor de procedură privitoare la competența materială și calitatea persoanelor, norme imperative incidente inclusiv în faza actelor premergătoare. Audierea procurorilor C.I., C.S.D. și N.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - serviciul teritorial Galați, urmare plângerii formulate de B.M., de către recurentă, inclusiv pentru fapte care nu erau semnalate în respectiva plângere, în ciuda faptului că, în calitate de procuror al D.N.A.

- serviciul teritorial Galați, aceasta nu avea competența materială de a o face și cu toate că cei trei procurori i-au semnalat aceste aspecte, denotă, așa cum corect a reținut Secția pentru procurori, o încălcare a unor norme legale obligatorii. Susținerile recurentei formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea nefiind în concordanță cu interpretarea teleologică a textului de referință și nici a art. 91 1 din Legea nr. 303/2004, republicată. Înalta Curte constată, sub acest aspect subiectiv, această faptă reproșată recurentei a fost săvârșită cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat corect asupra vinovăției procurorului care trebuia să cunoască și să aplice corect toate prevederile legale incidente și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile ale unei asemenea abateri.

Maniera proprie în care recurenta a înțeles să încalce dispoziții legale imperative, cu consecințe asupra calității actului de procedură, a transparenței și previzibilității acestuia, amplificate de ușurința cu care magistratul a înțeles să nesocotească obligațiile profesionale ce revin procurorului, potrivit normelor ce reglementează statutul acestei profesii, denotă, în întregul context faptic, existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară a magistratului pentru exercitarea funcției cu rea-credință. De aceea, toate criticile privind latura subiectivă a acestei abateri vor fi înlăturate, motivațiile recurentei aduse în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.

Prin urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, în cazul tuturor celor patru abateri disciplinare reținute în sarcina recurentei au fost reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, precum și că se justifică încadrarea lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Nici în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, susținerile formulate de recurenta A.M. nu sunt întemeiate. Înalta Curte constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului pârât A.M., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.

În cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect. Așa după cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reținută de către Secția pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea abaterilor disciplinare respective. În procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În contextul examinat, Înalta Curte apreciază că maniera în care a acționat recurenta este cu atât mai reprobabilă și mai incompatibilă cu funcția de procuror, cu cât nu numai că aceasta a încălcat sau a nesocotit o serie de obligații legale sau deontologice impuse de statutul și demnitatea funcției respective, dar a și încercat să se asigure că această modalitate de a acționa nu i-ar putea fi reproșată, creând astfel și un prejudiciu de imagine sistemului judiciar. Se constată că, la aplicarea sancțiunii, instanța de disciplină a avut în vedere, alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale recurentei, dar și consecințele negative ale abaterilor imputabile.

În atare situație, se reține că sancțiunea aplicată recurentei, respectiv „excluderea din magistratură” a fost în mod judicios stabilită. Vechimea mare în profesie a procurorului A.M., aprecierile pozitive obținute la evaluări, aspectele învederate privind cariera didactică universitară și titlurile obținute, nu au nicio relevanță în acest cadru și nu pot să îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspre și, cu atât mai puțin, să o absolve de orice sancțiune. Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele de procedură și principiile ce guvernează această activitate, să respecte obligația de rezervă, obiectivitate și imparțialitate impuse unui procuror și, cu atât mai mult, unui procuror din cadrul unei structuri a D.N.A.

Faptele fiind grave, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de C.S.M. Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.