ÎCCJ, Decizia nr. 38/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 38/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

I.C.C.J., completul

de 5 judecători, decizia nr. 38 din 24 martie 2014

La data

de 12 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție recursul declarat de A.M. (la acea dată procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila) împotriva Hotărârii nr. 3/P din 3 septembrie 2013,

pronunțată de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară, invocând

incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o

primă critică, recurenta a învederat că s-au folosit în afara prevederilor art.

91

2

alin. (5) C. proc. pen. interceptările dintr-un dosar penal,

care nu fuseseră prezentate ca probe celei în cauză.

În acest

sens, s-a arătat că interceptările utilizate în reținerea existenței abaterilor

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și i) din Legea nr. 303/2004,

republicată, au fost preluate nelegal din Dosarul penal nr. 159/P/2012 al D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Galați, în care urmărirea penală nu s-a finalizat,

utilizarea acestor probe într-o cauză disciplinară, cu încălcarea flagrantă a

normei imperative indicate, făcând ca, în opinia sa, acestea să fie lovite de

nulitate absolută.

Tot

astfel, s-a reținut că, întrucât nu i-au fost prezentate probele instrumentate

de D.I.I.C.O.T., nu a putut să producă probe în apărare pentru a demonstra că

interceptările sub forma S.M.S. - urilor nu-i aparțin, existând identitate de

prenume între recurentă și concubina martorului denunțător (M.B.).

Printr-o

altă critică, recurenta a susținut că, în privința abaterii disciplinare

reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-au

depășit atribuțiile de control, întrucât inspectorii procurori nu se puteau

pronunța în sensul că fapta nu există, într-un dosar care nu le era repartizat

spre soluționare și care se afla în faza actelor premergătoare, decât prin

săvârșirea unui „abuz în serviciu”, cu încălcarea legii și a regulamentelor.

Recurenta

A.M. a criticat punctual și modul în care s-a stabilit situația de fapt în

cadrul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare efectuate de

Inspecția Judiciară, din perspectiva administrării defectuoase și incomplete și

a aprecierii eronate a probelor în aceste etape, precum și a nesocotirii

apărării sale, ce i-ar fi fost înlăturate neprobat și nemotivat.

În ceea

ce privește modul defectuos de instrumentare a cauzei de către Inspecția

Judiciară, s-a arătat, astfel, că nu au fost administrate, de pildă, probe

referitoare la starea de sănătate a martorului denunțător la momentul audierii

sale, la distanța de la intrarea în sediul D.N.A. și până la intrarea în birou,

cu privire la escortă, la faptul că șeful arestului ar fi discutat cu

procurorul șef referitor la modalitatea de audiere a martorului, fără

supraveghere și că acesta i-ar fi spus că așa decurge legal ancheta, iar

același lucru se întâmpla și la D.I.I.C.O.T. și la celelalte parchete, că nu

s-a verificat faptul că martorii audiați aveau dosare în lucru la același

procuror.

Tot

astfel, s-a susținut că au fost înlăturate nemotivat probele instrumentate în

apărare și chiar de către „comisia de disciplină”, precum adresele Curții de

Apel Iași, probe de natură a infirma susținerea că-l cunoștea pe martor

anterior arestării lui, după cum nu a fost avută în vedere nici declarația

martorelor din escortă, conform cărora, se deplasa la instanță când era cazul,

iar martorul denunțător rămânea cu colega procuror sau cu polițiștii din sediu

pentru a lămuri alte cauze.

Consideră

recurenta că și concluziile instanței de disciplină, formate pe baza probatoriului

administrat ar fi eronate și s-ar fundamenta, în esență, fie pe o greșită

atribuire de relevanță juridică unor probe, fie pe dovezi inexistente, fie pe

preluarea necritică a unor concluzii ale procurorilor D.I.I.C.O.T. sau pe

ignorarea unor dovezi care îi erau favorabile.

Autoarea

recursului apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă și sub aspectul

individualizării sancțiunii, deoarece sancțiunea aplicată e mult prea aspră în

raport cu caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare și cu

prezumția de nevinovăție, dat fiind că, în cazul în care, de pildă, un procuror

prins în flagrant cu mită, arestat și trimis în judecată, împotriva sa se ia

numai măsura suspendării din funcție până la condamnarea definitivă.

În

contextul expus, recurenta A.M. a subliniat că sancțiunea excluderii din

magistratură ce i-a fost aplicată s-a fundamentat pe probe nelegale, pe

comunicarea unor date nereale și neverificate mass-mediei de către C.S.M.,

anterior cercetării disciplinare, ceea ce i-a afectat grav imaginea, acest fapt

atrăgând, în realitate, indignarea colegilor procurori, iar nu comportamentul

său profesional. De altfel, a arătat recurenta, din Ordonanța nr. 204/P/2013 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar rezulta modalitatea

în care colegii săi ar fi fost „constrânși” să dea declarații la D.I.I.C.O.T.,

sub amenințarea că se va începe și împotriva lor urmărirea penală.

Or, din

declarațiile „copy-paste” ale acestora, administrate la solicitarea sa, ar

reieși că, nici în aceste condiții, colegii nu au arătat decât că au fost

indignați de informațiile date publicității.

Tot

astfel, apreciază recurenta că, în cadrul acestui moment procesual adoptarea

soluției, nu au fost avute în vedere circumstanțele personale, respectiv activitatea

și performanțele sale profesionale, apreciate cu calificativul „foarte bine”,

experiența de aproximativ 20 de ani în magistratură, precum și întreaga sa carieră,

cu referire și la activitatea didactică universitară și titlurile academice,

reflectate de înscrisurile depuse la dosar.

În

concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea Hotărârii nr. 3/P din 3

septembrie 2013 a Secției pentru procurori a C.S.M. și, pe fond, respingerea

acțiunii disciplinare, ca nefondată.

Prin

concluziile scrise depuse la dosar, recurenta a reluat detaliat și a completat

susținerile din cererea de recurs, structurând și sistematizând criticile

expuse în această cerere din perspectiva fiecăreia dintre cele patru abateri

disciplinare ce i-au fost reținute în sarcină.

Intimata

Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat,

în principal, excepția nulității recursului, considerând, în esență, că

motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres și

limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În

subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și s-au reiterat,

în esență, situația de fapt și argumentele de drept, care susțin legalitatea și

temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.

În

temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția nulității

recursului, invocată de intimata Inspecția Judiciară prin întâmpinare.

Analizându-se,

prin urmare, susținerile autorului excepției în raport cu recursul declarat în

cauză, precum și cu reglementările legale incidente, se constată că excepția

menționată nu este întemeiată.

Conform

prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Dispozițiile

art. 489 alin. (2) consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în cazul

în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art.

488.

Analizând

cererea de recurs a procurorului A.M., în raport cu susținerile intimatei

Inspecția Judiciară, nu se poate constata incidența celor două texte legale sancționatorii

invocate.

Susținerile

recurentei, anterior rezumate, formulate în special din perspectiva

netemeiniciei hotărârii atacate pot fi considerate, într-o anumită măsură,

aspecte de nelegalitate a acesteia, prin modul în care, s-a arătat, chiar dacă

nu în mod explicit, că, raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de

disciplină a interpretat dispozițiile de drept material incidente, astfel încât,

deși nu sunt întemeiate, acestea pot fi examinate, alături de celelalte

critici, în modalitatea ce va fi expusă în continuare, prin prisma motivele de

recurs prevăzute de art. 480 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În atare

situație, excepția nelegalității fiind neîntemeiată, se va proceda la

examinarea cererii de recurs pe fond.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

formulate de recurentă, în limitele cenzurii de legalitate impusă de

dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat.

Primul

motiv de recurs invocat vizează pretinse neregularități procedurale,

referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare și de soluționare

a acțiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere, atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare

atrage sancțiunea nulității.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de

ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților,

pretinsele neregularități invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu

acestui motiv de recurs.

Sub un

prim aspect, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse

instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte poate examina

chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecției Judiciare sau de

desfășurare și fundamentare a cercetării disciplinare, numai în măsura în care

acestea au fost analizate și soluționate prin hotărâre de către instanța de

disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate

aspectele, după cum propune recurenta.

Din

această perspectivă, se constată că criticile vizând încălcarea prevederilor

legale și regulamentare de către procurorii inspectori sau de către „comisia de

disciplină” cele privind depășirea atribuțiilor de control, ca și cele ce

privesc modul de instrumentare a verificărilor prealabile sau a cercetării

disciplinare, cu referire inclusiv la toate probele administrate ori înlăturate,

ca și aspectele reținute pe fond în actul de sesizare, exced limitelor cenzurii

de legalitate a hotărârii în acest cadru.

În ceea

ce privește susținerile recurentei referitoare la folosirea interceptărilor

dintr-un dosar penal, cu încălcarea prevederilor art. 91

2

alin. (5) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu aspectului de

nulitate invocat în recurs, concluziile instanței de disciplină fiind corecte

din acest punct de vedere.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (4)

din Legea nr. 317/2004, republicată, atât C.S.M., cât și inspectorii judiciari

pot solicita conducătorilor instanțelor sau parchetelor orice informații, date,

documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în

vederea efectuării cercetării disciplinare.

În

speță, angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. de către

Consiliul Superior al Magistraturii s-a făcut pe baza unui probatoriu amplu și

complex, în cadrul căruia, nici în etapa cercetării prealabile și nici în cea a

judecății în fața Secției pentru procurori, aspectele reținute cu privire la

situația de fapt nu au fost fundamentate exclusiv pe chestiuni concrete

rezultate expressis-verbis din transcrierile comunicărilor SMS, acestea fiind

invocate în mod strict conjunctural, alături de declarațiile de martori și

înscrisurile administrate în cauză.

Semnificativ

din acest punct de vedere este, pe de o parte, faptul că aceste din urmă probe

sunt admisibile din acest cadru, conform prevederilor art. 49 alin. (7) din

Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 265 și următoarele

și ale art. 309 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, iar, pe de altă parte, amploarea și diversitatea

respectivelor probe, administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât și

de către instanță în mod nemijlocit și pe care recurenta încearcă să le ignore.

Cu titlu de exemplu, trebuie evidențiat că, numai în ceea ce privește opisul

mijloacelor de probă anexate acțiunii disciplinare acesta cuprinde 5 pagini

(respectiv filele 21 - 25 din Dosarul nr. 1/P/2013) în care sunt evidențiate

punctual înscrisurile și declarațiile martorilor depuse în probațiune.

Prin

urmare, aspectele invocate de recurentă relativ la nelegalitatea/nulitatea

utilizării probei cu interceptările comunicărilor S.M.S., atât din perspectiva

dreptului procesual civil, cât și a dreptului procesual penal, nu au relevanța

ce li se atribuie prin criticile aduse, raporturile dintre recurentă și

martorul denunțător rezultate din respectivele comunicări constituind doar

elementele circumstanțiale în analiza faptelor săvârșite de procuror și doar un

punct de plecare pentru cercetarea prealabilă și administrarea celorlalte

mijloace de probă specifice contenciosului disciplinar al funcției de

magistrat.

Cum

niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică,

se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Nu este

întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ.

Înalta

Curte constată, în primul rând, că acest motiv de nelegalitate, ce are în

vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura

cauzei, nu este dezvoltat și sistematizat suficient pentru a permite instanței

de control judiciar să aprecieze asupra încălcării dispozițiilor relative la

obligația judecătorului de a prezenta motivele de fapt și de drept care au stat

la baza soluției pronunțate.

Pentru a

se constata incidența acestui caz de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să

identifice în mod explicit ipoteza sau ipotezele avute în vedere de textul

procedural invocat, să arate în ce constă, practic, nemotivarea hotărârii: care

rețineri nu au fost motivate sau care dintre considerentele reținute sunt

contradictorii și nu putea conduce la soluția adoptată.

Susțineri

formulate de recurentă, potrivit cărora, în esență, instanța disciplinară ar fi

utilizat probe nelegale, inexistente sau preconstituite, nu ar fi dat relevanță

probatorie unor dovezi instrumentate sau ar fi formulat aprecieri subiective -

în opinia sa - ajungând la o altă concluzie decât cea propusă în apărare, nu

echivalează cu nemotivarea avută în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. De aceea instanța

apreciază că nu li se poate acorda semnificația arătată și, în consecință, nu

pot conduce la casarea hotărârii atacate.

Dimpotrivă,

Înalta Curte reține că Hotărârea nr. 3/P din 3 septembrie 2013 respectă

dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu referire

la descrierea faptelor și încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al

aplicării sancțiunii, motivele pentru care au fost înlăturate apărările

procurorului, sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării

acesteia, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Faptul

că instanța de disciplină a expus în considerentele hotărârii argumentele de

fapt, cu referire concretă și detaliată la probele administrate pe care le-a

avut în vedere la adoptarea soluției, denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Chiar și

eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt

contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru procurori, în care se

regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină pentru

fiecare abatere disciplinară în parte, argumentarea fiind logică și coerentă,

precum și în acord cu normele legale incidente.

De

asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate

prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind

avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.

Tot

astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, întrucât au

fost expuse criteriile avute în vedere în acest moment procesual, nu se poate reține,

nici sub acest aspect, că ar fi fost încălcate prevederile legale ce

reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau

străine de natura cauzei.

Ca

atare, se constată că nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010, motivarea

corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii recurate, cu

legea.

Și în

ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută

de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Astfel,

se constată că, deși nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurentă în

susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai

precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute

în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la

urmările prejudiciabile ale faptelor.

Acestei

ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.

În ceea

ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit

că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei

sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșire în

exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Tot

astfel, potrivit prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

republicată, judecătorii și procurorii răspund disciplinar nu numai pentru

abaterile de la îndatoririle de serviciu, cât și pentru faptele care afectează

prestigiul justiției.

În ceea

ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

procurorului A.M., în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea

recursului, se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de

fapt, care a rămas neschimbată în recurs, probele reliefând clar existența

faptelor, a conduitei reprobabile, precum și a vinovăției.

Din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei: tabele cu zilele în care B.M. a fost

prezentat la Direcția Națională Anticorupție Galați; notele de relații date la

comisarul L.D. - șef al Inspectoratului de Poliție al Județului Galați, de

comisarul șef M.Ș. - șef al Centrului de Reținere și Arest Preventivă Galați,

de agenții de poliție B.N., I.C. și C.L., de C.A. - directorul Penitenciarului

Galați; adresele D.I.I.C.O.T. Galați către Arestul Poliției Galați; adresele A.N.P.

Galați pentru prezentarea inculpatului B.M. la sediul D.N.A. sau pentru a permite

audierea în penitenciar a inculpatului menționat de către procurorul A.M.; cererile

formulate de inculpatul B.M. de aprobare a convorbirilor telefonice, cu

indicarea numerelor de telefon (în cadrul căreia figurează și cel al

recurentei, cu numele avut anterior căsătoriei - Ț.); listele posturilor

telefonice apelate de inculpat; adresele D.I.I.C.O.T. Galați către B.M.; declarația

martorei G.A.; comunicatul de presă al C.S.M.; declarațiile grefierului șef D.G.,

procurorului A.D. și procurorului șef G.I. - toți din cadrul D.N.A. Galați;

copiile unor articole din presa locală, rezultă că, sub aspect obiectiv,

faptele reținute au natura unor manifestări ce aduc atingere onoarei sau

probității profesionale ori prestigiului justiției.

Referitor

la folosirea ca probă a interceptărilor, pentru a clarifica problemele supuse

dezlegării în acest motiv de recurs, se impune a fi precizat că acestea au fost

dispuse și administrate în cadrul cercetărilor penale.

Angajarea

răspunderii disciplinare a recurentei s-a făcut, însă, după cum s-a arătat

anterior, pe baza unui probatoriu complex.

Cât

privește ansamblul probator întocmit de către organele de urmărire penală în

cadrul procedurilor specifice, recurenta a avut sau va avea posibilitatea să-și

formuleze apărări în respectivul cadru, neputându-se cenzura pe această cale

modul de obținere sau legalitatea respectivelor dovezi.

Tot

acest ansamblu probator a confirmat atitudinea necorespunzătoare a procurorului

A.M. și de natură a aduce atingere unei valori sociale.

În cauză,

valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la

prestigiul și realizarea activității de justiție, atât în sensul larg, cât și

în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă

responsabilitatea în menținerea imaginii și statutului magistratului, dar și a

sistemului judiciar și înfăptuirea corectă a actului de justiție, aceste

relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale și deontologice

ale judecătorilor și procurorilor stabilite prin legi și regulamente.

Sub

acest aspect este de observat că faptele reținute prin hotărâre au fost

dovedite fără a fi infirmate în vreun alt mijloc de dovadă administrat în

prezenta cale de atac.

Citarea

în mod repetat a inculpatului B.M. la sediul unității de parchet, în condițiile

în care au existat zile în care acesta a fost prezent și nu s-au efectuat acte

procedurale iar, dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deținutul a fost

prezent în biroul recurentei, nu justifică pe deplin complexitatea

respectivului act, menținerea fără pază a inculpatului/martor denunțător în

biroul procurorului pe perioade îndelungate, agenții de escortă fiind invitați

să aștepte pe hol, primirea acestuia de nenumărate ori în audiență și

comunicarea în mod repetat cu acesta - aspecte cunoscute nu numai în cadrul

unității de parchet, în rândul lucrătorilor de poliție și la nivelul conducerii

Inspectoratului de Poliție al Județului Galați și care au creat nemulțumiri și

discuții, dar și public prin intermediul presei - reprezintă, așa cum corect a

reținut Secția pentru procurori, o încălcare a dispozițiilor art. 90 din Legea nr.

303/2004, republicată, ale art. 104 din Legea nr. 161/2003 și ale art. 17, 18

și 20 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Modul

concret și condițiile în care, în perioada 11 mai 2012 - 30 octombrie 2012,

într-un interval de 72 de zile, inculpatul B.M. a fost prezentat de 66 de ori

la sediul D.N.A. - serviciul teritorial Galați la solicitarea recurentei,

astfel cum a fost circumstanțiat de probele administrate, este de natură a

infirma legătura de relevanță juridică a susținerilor recurentei vizând durata

audierilor, starea de sănătate a inculpatului, lipsa unor dosare preluate la

structura centrală a D.N.A., volumul său de activitate și deplasarea sa în

același timp, la instanță.

Este

adevărat că citațiile erau semnate de procurorul șef și erau emise în cadrul

unor dosare legal repartizate procurorului recurent, însă nici acest aspect nu

poate fi reținut ca o cauză exoneratoare de răspundere în speță, întrucât

inițiativa întocmirii respectivelor acte de procedură i-a aparținut de fiecare

dată, recurentei (aspect necontestat de aceasta), aplicarea semnăturii fiind,

în acest caz, o simplă formalitate, uzitată la nivelul unității de parchet în

discuție.

Afirmațiile

din recurs referitoare la pretinsele motive ce au determinat apariția

articolelor denigratoare în presă, furnizarea comunicatului C.S.M., o anumită

atitudine a procurorului șef, nesusținute de mijloace de probe, reprezintă simple

aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate a hotărârii

Secției pentru procurori a C.S.M. sub aspectul întrunirii elementelor

constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004, republicată.

Irelevante

sunt și apărările recurentei privind declarațiile colegilor de la D.N.A. Galați

și respectul opiniei publice față de sine, care s-ar fi extins pe plan

european.

În ceea

ce privește prima susținere, aceasta este rezultatul unei aprecieri personale

eronate, contrazisă de afirmațiile explicite din declarațiile individuale,

indignarea colegilor fiind determinată nu atât de denigrarea în presă a D.N.A.,

după cum pretinde recurenta, ci, în special, de faptele și comportamentul său

care, aduse la cunoștința publicului, s-au răsfrânt în mod negativ asupra

imaginii unității și a întregului colectiv.

Semnificativ

în acest sens este, de exemplu, faptul că un martor declară: „După apariția în

presă a articolelor referitoare la doamna procuror A.M. și numitul B.M., în

cadrul colectivului au existat manifestări de dezaprobare și indignare deoarece

faptele doamnei procuror au afectat imaginea unității noastre și a întregului

colectiv”, alt martor susține (fila 204): „Comportamentul procurorului A.M.,

după ce a fost făcut public prin intermediul presei, a afectat prestigiul

unității noastre (…)” (fila 206).

Relativ

la diplomele, participările active la conferințele internaționale ori la

activitatea didactică ale recurentei, se reține că nici acestea nu sunt de natură

să infirme afectarea imaginii sau a prestigiului justiției în modalitatea ce-i

este reproșată în cauză.

Întrucât

și concluziile instanței de disciplină privind latura subiectivă și

consecințele acestor fapte (și pe care recurenta încearcă să le minimalizeze)

sunt corecte, Înalta Curte constat că în mod just în sarcina acesteia s-a

reținut săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea

nr. 303/2004, republicată.

Nu sunt

întemeiate nici criticile recurentei privind abaterea disciplinară reglementată

de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Conform

acestui text legal, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi

de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din

cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Dispozițiile

menționate se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004,

republicată, conform cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin

întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și

libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

Necesității

și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție legiuitorul a

răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității.

Corelativ,

pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea

procesuală a pus la îndemâna procurorului posibilitatea de a solicita abținerea

de la soluționarea cauzei penale, tocmai pentru a evita starea de

incompatibilitate.

În speță,

s-a reținut în cod corect angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M.

pentru nerespectarea prevederilor legale în această materie.

Din

examinarea actelor dosarului, se constată că instanța de disciplină a stabilit

corect incidența normei legale invocate și această a doua abatere disciplinară

reținută în sarcina recurentei fiind dovedită prin probele administrate, atât

în timpul cercetării prealabile, cât și de către Secția pentru procurori în mod

nemijlocit.

Din

acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații

apropiate, cu implicații personale, față de inculpatul B.M., a fost judicios

reținută, fiind dovedită de interesul special al recurentei față de persoana

respectivului inculpat - ce avea calitatea de martor denunțător în cauzele

repartizate procurorului pârât.

Or,

această împrejurare este de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea

procurorului în soluționarea respectivelor cauze penale.

Susținerile

recurentei sub acest aspect sunt infirmate de înscrisurile atașate la dosar,

din care rezultă că pârâta este titulara posturilor telefonice contactate de B.M.,

din conținutul cererii formulate de acesta, adresate conducerii unității de

deținere, prin care a solicitat aprobarea purtării corespondenței telefonice cu

recurenta procuror cu precizarea numelui deținut de aceasta anterior căsătoriei

- Ț.M., precum și din cele care relevă diversele solicitări adresate de

recurentă diferitelor persoane (cu funcții de conducere din cadrul unor

autorități sau celor doi profesori universitari, precum și martorei G.A.) în

favoarea acestuia.

Încălcarea

obligației legale menționate de către recurentă a avut într-adevăr drept

consecință lezarea unei valori fundamentale în strânsă legătură cu calitatea

actului de procedură și anume, imparțialitatea.

Înalta

Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită nu numai prin

raportare la dispozițiile art. 47 - 49 C. proc. pen. în forma în vigoare la

momentul respectiv, dar și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa

cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului.

În acest

sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată

într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce

semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat

într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte,

această noțiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmărește a determina dacă

magistratul oferă garanții suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice

bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă).

Particularitățile

speței relevă în concret o încălcare a imparțialității sub această din urmă formă.

Crearea

unei suspiciuni legitime că procurorul ar fi fost imparțial (suspiciune

evidențiată de declarațiile martorilor) a depășit granițele sistemului,

aducerea la cunoștința opiniei publice a acestor aspecte prin presă având

potențialul de a atrage aprecierile negative ale publicului asupra sistemului

judiciar, determinate de lipsa de încredere în obiectivitatea și

imparțialitatea procurorului care este implicat în soluționarea unei cauze

penale.

În

contextul examinat, se reține că afirmațiile recurentei privitoare la

utilizarea nelegală a interceptărilor de tip SMS, rezultatul percheziției

informatice din cauza penală, la probele ce ar atesta că referitor la același

inculpat a emis acte în vederea trimiterii lui în judecată, fapt ce i-ar fi

fost reproșat anterior de către acesta în presă sau faptul că un denunț

formulat de acesta s-a finalizat prin trimiterea în judecată a doi inculpați,

sunt inapte să acopere atât situația de incompatibilitate în care s-a aflat

procurorul, cât și consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor

profesionale sub acest aspect și pe care recurenta încearcă să o ignore.

Nu pot

fi primite nici criticile recurentei formulate din perspectiva nelegalității

stabilirii incidenței prevederilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004,

republicată, care reglementează abaterea disciplinară constând în folosirea

funcției pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau

intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea

rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor

persoane, astfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți

cetățenii.

Nici sub

acest aspect nu se poate susține că faptele reținute în sarcina recurentei nu

întrunesc elementele constitutive ale sus menționatei abateri.

Rezultatul

cercetării prealabile și probele administrate în cauză, astfel cum au fost în

mod corect reținute în hotărârea Secției pentru procurori, au relevat că, sub acest

aspect, acțiunea disciplinară a avut ca fundament utilizarea de către recurenta

A.M. a calității sale de procuror al D.N.A. (la acea dată) în intervențiile exercitate

la conducerile anumitor autorități publice - respectiv Inspectoratul de Poliție

al Județului Galați, Centrul de Reținere și Arest Preventiv Galați și

Penitenciarul de Maximă Siguranță Galați - și la profesori din învățământul

universitar, în scopul obținerii unui regim preferențial de detenție sau al

rezolvării unor interese în favoarea inculpatului B.M..

Pur

speculativ susține recurenta că ar fi fost ignorate declarațiile celor doi șefi

ai locurilor de deținere.

Astfel,

atât din declarațiile acestor martori, audiați în mod nemijlocit de către

instanța de disciplină, cât și din notele de relații formulate de aceștia în

cursul cercetării disciplinare, rezultă fără putință de tăgadă cele reținute de

Secția pentru procurori.

Astfel,

un martor declară explicit: „(…) luni dimineața am fost sunat pe telefonul fix

din birou de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am mutat din celula

veselarilor (…)” și „(…) mi-a spus dacă se poate să-l mut înapoi în celula

veselarilor pentru că are de învățat”. Tot luni l-am mutat înapoi în celula

veselarilor. Bănuiesc că, inculpatul a comunicat telefonic cu doamna procuror

pentru că, din păcate, în arest circulau telefoane mobile între deținuți”.

De

asemenea că: „la un interval de câteva ore de când îl mutasem din celulă, fără

ca inculpatul să fi fost scos din arest și să fi avut vreun contact direct cu

procurorul, am fost sunat de doamna procuror A., care m-a întrebat de ce l-am

mutat (…). Am dedus că, sub o formă sau alta, procurorul fusese contactat

telefonic de către inculpat.

În

după-amiaza acelei zile, (…) am fost sunat pe mobil de doamna procuror care m-a

întrebat dacă au încetat măsurile ce au impus mutarea lui Boldea (…)”.

„(…) De

doamna procuror A. am fost sunat numai în legătură cu inculpatul B., niciodată

despre un alt inculpat”.

Un alt

martor declară: „B. a fost deținut la un moment dat în camera veselarilor din

arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Galați, loc în care avea un

regim mai relaxant de detenție, în condițiile în care persoanele din acele

camere se ocupă cu strânsul mesei, au o mai mare libertate de mișcare (…).

Precizez că B. nu a fost niciodată veselar, ci doar stătea în camera

veselarilor (…)”.

Același martor

mai susține: „Am discutat (…) cu doamna procuror A. telefonic, referitor la

situația inculpatului Boldea și m-am adresat dânsei și nu procurorului șef care

semna solicitările de menținere în arest, pentru că știam că dânsa îl audia în

repetate rânduri. În cadrul discuției i-am spus că este dificilă menținerea în

arestul Inspectoratului de Poliție al Județului al inculpatului și că se impune

transferarea acestuia în penitenciar, la care mi s-a replicat că nu este

posibil acest fapt la momentul respectiv.

Nu am

cunoștință că inculpatul Boldea să se fi aflat sub puterea vreunui alt mandat

de arestare preventiv (…) și care ar fi putut să justifice prezența acestuia în

arestul Inspectoratului de Poliție al Județului”.

Cât

privește probațiunea faptelor imputate procurorului din această perspectivă, se

constată că declarațiile clare și concordante ale martorilor, confirmă valența

probatorie acordată de Secția pentru procurori.

Împrejurarea

că, martorii ar fi apreciat că procurorul nu a „intervenit” pentru a modifica

regimul de detenție al inculpatului sau faptul că aceștia ar fi discutat

chestiunea respectivă și cu procurorul șef, nu pot fi reținute ca elemente de

natură a modifica situația de fapt, cu consecința exonerării de răspundere,

deoarece în aprecierea existenței abaterii disciplinare nu este necesar ca

martorii să se fi referit în mod expres la noțiunea de „intervenție”,

conținutul acestei premise legale putând fi dedus din actele materiale rezultate

din cuprinsul declarației.

Pe de

altă parte, nici faptul că declarațiile respective ar fi fost viciate, întrucât

ambii martori ar fi avut dosare penale în lucru la procurorul recurent, în

calitate de făptuitori, nu poate fi reținut, în absența unui suport probator,

ba mai mult, fiind infirmat chiar de martorii respectivi, aceștia declarând în

mod explicit că nu au cunoștință să fi fost cercetați de D.N.A. - serviciul

teritorial Galați, respectiv de recurentă, nefiind audiați și

necomunicându-li-se acte de procedură într-o astfel de cauză.

Nu sunt

fondate nici criticile privind intervenția pe lângă cei doi profesori

universitari în vederea sprijinirii inculpatului B.M. pentru susținerea de

către acestea a unor lucrări științifice.

Declarațiile

profesorului A.B. din cadrul Facultății de Drept „T.M.” din București și

profesorului universitar doctor G.A., membru al Academiei Române, depuse la

dosarul cauzei, confirmă aspectele reținute în hotărâre sub aspectul acestei

alte acțiuni comisive a abaterii disciplinare în discuție iar, prin modalitatea

în care, declinându-și expres calitatea de procuror al D.N.A., recurenta a

solicitat relații referitor la posibilitatea susținerii lucrărilor respective

de către B.M. (persoană implicată direct în cauzele instrumentate), fiind de

notorietate faptul că acesta era în stare de arest preventiv, se justifică și

cele relativ la existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează

existența intenției directe a recurentei, ca element subiectiv al aceleiași

abateri.

Semnificativ

din această perspectivă este faptul că, urmare intervenției recurentei,

profesorul universitar doctor G.A. a întocmit, în numele Institutului de

Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, două adrese către Penitenciarul

de Maximă Siguranță Iași și, respectiv, Penitenciarul de Maximă Siguranță Galați,

prin care solicita celor două autorități crearea condițiilor favorabile

redactării lucrării științifice pentru numitul B.M.

Ca

atare, se constată că și sub acest aspect, faptele reproșate magistratului

recurent intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată, după cum, în mod just a fost reținut de către

instanța de disciplină.

Tot

astfel, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t)

Legea nr. 303/2004, republicată, aspectele reținute de Secția pentru procurori

nu au fost combătute prin critici fondate, care să conducă la demonstrarea

netemeiniciei lor.

Textul

legal menționat reglementează ca abatere disciplinară exercitarea funcției cu

rea-credință sau gravă neglijență.

În speță,

s-a reținut în sarcina recurentei săvârșirea faptei cuplabile în varianta

normativă a tezei I.

Verificarea

aspectelor reținute sub acest aspect în hotărârea examinată în raport cu

probele administrate și cu norma legală invocată, impun concluzia că angajarea

răspunderii disciplinare a recurentei este justificată.

Din

acest punct de vedere, se impune a fi făcută distincția dintre încălcarea

normelor de procedură ca și greșeală de apreciere săvârșită de procuror pe

parcursul soluționării cauzelor penale și, pe de altă parte, nerespectarea

normelor de procedură în context disciplinar.

În

speță, starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină și necontestată

de recurentă evidențiază, contrar celor afirmate în recurs, încălcarea cu

rea-credință a normelor de procedură privitoare la competența materială și

calitatea persoanelor, norme imperative incidente inclusiv în faza actelor

premergătoare.

Audierea

procurorilor C.I., C.S.D. și N.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - serviciul

teritorial Galați, urmare plângerii formulate de B.M., de către recurentă,

inclusiv pentru fapte care nu erau semnalate în respectiva plângere, în ciuda

faptului că, în calitate de procuror al D.N.A. - serviciul teritorial Galați,

aceasta nu avea competența materială de a o face și cu toate că cei trei

procurori i-au semnalat aceste aspecte, denotă, așa cum corect a reținut Secția

pentru procurori, o încălcare a unor norme legale obligatorii.

Susținerile

recurentei formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea nefiind în

concordanță cu interpretarea teleologică a textului de referință și nici a art.

91

1

din Legea nr. 303/2004, republicată.

Înalta

Curte constată, sub acest aspect subiectiv, această faptă reproșată recurentei

a fost săvârșită cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat corect

asupra vinovăției procurorului care trebuia să cunoască și să aplice corect

toate prevederile legale incidente și trebuia să prevadă efectele

prejudiciabile ale unei asemenea abateri.

Maniera

proprie în care recurenta a înțeles să încalce dispoziții legale imperative, cu

consecințe asupra calității actului de procedură, a transparenței și

previzibilității acestuia, amplificate de ușurința cu care magistratul a

înțeles să nesocotească obligațiile profesionale ce revin procurorului, potrivit

normelor ce reglementează statutul acestei profesii, denotă, în întregul

context faptic, existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage

răspunderea disciplinară a magistratului pentru exercitarea funcției cu

rea-credință.

De

aceea, toate criticile privind latura subiectivă a acestei abateri vor fi

înlăturate, motivațiile recurentei aduse în sprijinul acestora neavând un

suport real sau rezonabil.

Prin

urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, în cazul tuturor celor patru

abateri disciplinare reținute în sarcina recurentei au fost reliefate corect

existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de

cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, precum și că se

justifică încadrarea lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a),

i), n) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Nici în

ceea ce privește individualizarea sancțiunii, susținerile formulate de

recurenta A.M. nu sunt întemeiate.

Înalta

Curte constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului pârât A.M.,

s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr.

317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din

faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat

de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.

În

cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica

o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect.

Așa după

cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reținută de către Secția

pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a

rămas neschimbată și a reliefat gravitatea abaterilor disciplinare respective.

În

procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii, trebuie avut

în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În

contextul examinat, Înalta Curte apreciază că maniera în care a acționat

recurenta este cu atât mai reprobabilă și mai incompatibilă cu funcția de

procuror, cu cât nu numai că aceasta a încălcat sau a nesocotit o serie de

obligații legale sau deontologice impuse de statutul și demnitatea funcției

respective, dar a și încercat să se asigure că această modalitate de a acționa

nu i-ar putea fi reproșată, creând astfel și un prejudiciu de imagine

sistemului judiciar.

Se

constată că, la aplicarea sancțiunii, instanța de disciplină a avut în vedere,

alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și

circumstanțele personale ale recurentei, dar și consecințele negative ale

abaterilor imputabile.

În atare

situație, se reține că sancțiunea aplicată recurentei, respectiv „excluderea

din magistratură” a fost în mod judicios stabilită.

Vechimea

mare în profesie a procurorului A.M., aprecierile pozitive obținute la

evaluări, aspectele învederate privind cariera didactică universitară și

titlurile obținute, nu au nicio relevanță în acest cadru și nu pot să

îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspre și, cu atât mai puțin, să

o absolve de orice sancțiune.

Dimpotrivă,

cu o mare vechime în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit,

prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele de procedură și

principiile ce guvernează această activitate, să respecte obligația de rezervă,

obiectivitate și imparțialitate impuse unui procuror și, cu atât mai mult, unui

procuror din cadrul unei structuri a D.N.A.

Faptele

fiind grave, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de C.S.M.

Având în

vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în

baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul dedus

judecății în cauză.