ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2010

Asupra conflictului negativ de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria Deva, creditoarea RN P.R. RA București - D.S.

Hunedoara a solicitat emiterea unei ordonanțe prin care debitoarea

SC A.C.A.C. SRL să fie obligată la

plata sumei de 35.595,52 lei reprezentând contravaloare material lemnos fasonat

și penalități de întârziere. Creditoarea și-a motivat cererea pentru emiterea

ordonanței invocând contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia a livrat materialul

lemnos fasonat pârâtei beneficiare care nu și-a respectat obligația de plată a

contravalorii materialului primit. A mai susținut creditoarea că i-a fost pus

la dispoziție un bilet la ordin de către debitoare, care nu a putut fi pus în

executare întrucât nu a fost corect întocmit.

În drept au fost invocate prevederile art.

5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007.

Sesizată cu această cerere,

Judecătoria Deva, după examinarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007

coroborate cu art. 2 din O.G. nr. 5/2001 a stabilit că cererea pentru emiterea somației

de plată se introduce la instanța competentă să judece cauza în fond iar

această instanță se stabilește în condițiile art. 5 C. proc. civ., prin care se

dispune că instanța competentă teritorial se determină în funcție de domiciliul

pârâtului. A mai avut în vedere instanța investită de creditor faptul că, în

cauză, nu a intervenit o convenție pentru prorogarea competenței în condițiile art.

19 C. proc. civ. și raportând aceste dispoziții la art. 158 C. proc. civ.,

Judecătoria Deva și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Bozovici

Caraș-Severin.

Bozovici la rândul său, prin sentința nr. 18 din 19 ianuarie 2010 și-a declinat

competența în favoarea Judecătoriei Deva, a constatat ivit conflict negativ de

competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți pentru regulator de

competență.

Judecătoria Bozovici și-a argumentat

admiterea excepției necompetenței teritoriale pe clauza existentă în contractul

de vânzare-cumpărare prin care părțile au stabilit, pentru situația în care

neînțelegerile derivând din contract nu se pot soluționa amiabil, să se

adreseze instanței de la domiciliul vânzătorului

D.S. Deva subunitate a

RN P.R. SA.

Înalta Curte va reține:

S-a solicitat Înaltei Curți să emită

regulator de competență în temeiul art. 21 C. proc. civ. Emiterea regulatorului

de competență presupune mai întâi verificarea existenței conflictului negativ

de competență în conformitate cu art. 20 alin. (2) C. proc. civ. și sub acest

aspect s-a constatat că cele două judecătorii s-au declarat necompetente prin hotărâri

irevocabile și că cel puțin una din acestea este competență să judece cererea

reclamantei.

În speță, conflictul de competență vizează

competența teritorială care, în principiu, este relativă așa încât părțile

interesate pot să deroge de la aceste norme. În acest context văzând

dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 coroborate cu art. 1 din O.G.

nr. 5/2001, prin care se dispune că cererea se introduce la instanța competentă

să soluționeze cauza în fond, concluzia care se impune este aceea că, în cazul somației

de plată reglementată de dispozițiile amintite nu s-au stabilit reguli speciale

în legătură cu instanța competentă teritorial să soluționeze cauza, în fond. Trimiterea

la instanța competentă să judece fondul, în contextul arătat se supune

regulilor generale. Această dispoziție neavând caracter imperativ, concluzie

care se desprinde din raportarea acestor reglementări la art. 159 C. proc. civ.,

părțile au fost în măsură să stabilească instanța competentă teritorial prin art.

9 din contractul de vânzare-cumpărare. Stipulația expresă prin care s-a prevăzut

că litigiile ocazionate de derularea contractului se soluționează de instanța

de la domiciliul vânzătorului

D.S

Deva, subunitate a RN P.R. RA , este în deplină concordanță cu prevederile art.

19 C. proc. civ. potrivit cărora părțile pot conveni prin înscris ca pricinile,

cu excepția celor prevăzute de art. 13, 14, 15, 16 C. proc. civ., să fie

judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența

teritorială.

În contextul argumentelor de mai sus este

important să se precizeze că atunci când necompetența teritorială nu are

caracter imperativ, alegerea o are partea care sesizează instanța, în speță

reclamantul, conform art. 19 C. proc. civ. După această alegere reclamantul nu

poate reveni asupra ei, pârâtul nu ar putea să ceară declinarea competenței iar

instanța nu ar putea să o dispună din oficiu.

În fine, prin dispozițiile art. 2 alin.

(3) din O.U.G. nr. 5/2001 și art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/2007 prin care

se dispune că judecătorul verifică din oficiu competența instanței procedând

conform legii, instanța inițial sesizată nu a observat că în ce privește

competența teritorială în măsura în care aceasta nu este exclusivă, reclamantul

are alegerea instanței, acesta procedând conform dispozițiilor art. 19

raportate la art. 12 C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse Înalta Curte

va decide în sensul dispozitivului stabilind competența în favoarea Judecătoriei

Deva.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

litigiului dintre petenta

RN

P.R. RA Bucuresti - prin D.S. Deva și intimata SC A.C.A.C. SRL Bozovici, în

favoarea Judecătoriei Deva.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

martie 2010.