ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5321/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul S.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru

Imigrări, anularea adresei nr. 1521826 din 06 mai 2011 și a adresei nr. 1072413

din 09 august 2011, precum și obligarea autorității pârâte la emiterea

autorizației de muncă către d-na K.M., cetățean marocan.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a depus o cerere la autoritatea pârâtă în

vederea eliberării autorizației de muncă de lucrător permanent pentru K.M.,

cetățean marocan, însoțită de actele prevăzute de lege.

Prin adresa nr.

1521826 din 06 mai 2011 autoritatea pârâtă i-a comunicat soluționarea

nefavorabilă a cererii pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007, coroborat cu art. 44 alin. (2) lit.

b), raportat la art. 6 alin. (1) lit. f) și art. 27 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată.

Reclamantul a susținut,

în esență, că refuzul acordării autorizației de muncă este abuziv, netemeinic

și nelegal, întrucât cetățeana marocană îndeplinește condițiile legale

prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 56/2007 și cele ale O.U.G. nr. 194/2002.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 56/2007, O.U.G. nr. 194/2002

și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr.

449 din 8 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantului S.M.

În motivarea acestei

soluții, instanța de fond a constatat că persoana cetățean marocan pentru care

reclamantul a solicitat eliberarea unei autorizații de muncă de la autoritatea

pârâtă, pe nume K.M., nu este la prima intrare solicitată în România,

aflându-se în baza de date a autorității publice în sensul că după obținerea

vizei de intrare a încălcat scopul declarat la obținerea vizei și după ce a

fost depistată că a încălcat acest scop nu a respectat decizia obligatorie de

returnare eliberată pe numele acesteia determinând autoritățile române să

dispună returnarea sub escortă.

A mai constatat că K.M.,

cetățean marocan pentru care reclamantul a solicitat autorizația de muncă, a

obținut, anterior acestei solicitări, o viză pentru reîntregirea familiei în

calitate de membru cetățean român, iar la data de 30 septembrie 2009, Biroul

pentru Imigrări al Județului Călărași a emis pe numele acesteia decizia de

returnare, constatând o căsătorie de conveniență. La data de 08 iulie 2010, K.M.

a fost îndepărtată sub escortă fiind instituită pe numele acesteia măsura

interzicerii intrării pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni.

Examinând dispozițiile

legale invocate prin actul contestat, instanța fondului a reținut, în raport de

această situație de fapt, că solicitarea reclamantului adresată autorității

pârâte de a emite o autorizație de muncă pe numele străinului K.M. este

contrară în mod evident art. 44 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 (în

vigoare la data emiterii adresei nr. 1521826 din 06 mai 2011), nefiind

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. e) și f) din acest act

normativ, condiții în care nu se poate reține existența refuzului nejustificat

de soluționare a unei cereri.

Împotriva sentinței

civile nr. 449 din 8 februarie 2012 a formulat recurs reclamantul S.M.,

solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale, pentru motive

încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, s-a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit actul

dedus judecății și s-a criticat aprecierea acesteia că în speță nu sunt

respectate cerințele prevăzute de art. 44 alin. (2) lit. b) și implicit cerințele

art. 6 alin. (1) lit. e) și f) din O.U.G. nr. 194/2002.

S-a mai susținut că

prevederile 6 alin. (1) lit. e) și f) din O.U.G. nr. 194/2002 nu sunt incidente

în cauză, întrucât interdicția aplicată cetățenei marocane nu mai era valabilă

la momentul solicitării, aceasta intrând în România în mod legal; că dosarul depus

la autoritatea pârâtă este complet și legal întocmit.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul formulat ca

rămas fără obiect, pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul de față a rămas fără

obiect, întrucât, potrivit susținerilor recurentului-reclamant, detaliate în

înscrisul depus prin Registratura Curții la data de 20 mai 2013, d-na K.M. și-a

reglementat dreptul de ședere în România, fiind, astfel, soluționată favorabil

cererea acestuia.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat

ca fiind rămas fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.M. împotriva sentinței civile nr. 449 din 8 februarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal ca rămas

fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 mai 2013.