ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2409/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanta SC A.F.C. SRL a chemat in judecata parata SC D.S. SRL, solicitând ca aceasta sa fie obligata la plata sumei de 30.000 EURO (118.491 lei) reprezentând comisionul cuvenit conform contractului de publicitate încheiat între părți. La termenul din data de 9 februarie 2009, reclamanta a precizat ca suma de 30.000 EURO pretinsa reprezintă 3/4 din totalul sumei rezultata din contract, cu titlul de comision, din care a fost dedusa suma de 10.000 EURO deja achitata de parata. Prin sentința nr. 5808 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, se respinge, ca neîntemeiata, cererea formulata de reclamanta SC A.F.C.

SRL și se respinge, ca neîntemeiată, cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata. Instanța de fond a reținut ca între reclamanta SC A.F.C. SRL, in calitate de Agenție, și parata SC D.S. SRL, in calitate de Client, a intervenit contractul cadru de publicitate nr. 011 din 24 ianuarie 2006 care a avut menirea de stabili bazele colaborării ulterioare. Părțile au agreat in contractul cadru asupra unei proceduri de urmat, procedura care implica desfășurarea de către Agenție de activități si servicii in numele si pe seama clientului in vederea promovării produselor acestuia din urma. Toate activitățile si serviciile la care s-a angajat reclamanta Agenție urmau a fi desfășurate sub controlul strict al paratei.

Potrivit mecanismului asupra căruia părțile au căzut de acord, orice operațiune pe care Agenția urma sa o întreprindă reprezenta punerea in practica a unei comenzi ferme si concrete emise de Client. Agenția nu putea trece la executarea comenzii fără ca Clientul sp își fi dat avizul prealabil asupra operațiunilor concrete pe care Agenția urma sa le efectueze și fără ca Clientul sa fi avizat in prealabil bugetul necesar fiecărei operațiuni in parte. Odată adusa la îndeplinire comanda, Agenția era obligata sa emită facturi detaliate in cuprinsul cărora sa expună in mod analitic costurile operațiunii si sa indice in mod distinct comisionul aferent fiecărei operațiuni facturate. În ceea ce privește comisionul general in suma de 59.000 EURO + TVA, părțile au agreat ca acesta să fie plătibil într-o singură transă, scadenta în termen de 15 zile de la data emiterii facturii de către Agenție.

Emiterea facturii era importanta, in mecanismul desenat de părți, din mai multe puncte de vedere. Astfel, emiterea facturii conferea creanței Agenției caracter exigibil, deoarece comisionul nu era datorat de Client decât după trecerea unui termen de 15 zile de la emiterea documentului fiscal. În a doilea rând, emiterea facturii era esențiala pentru determinarea câtimii exacte a sumei datorate de către Client, dat fiind ca ambele părți sunt rezidente in România, iar plățile intre rezidenți nu se pot face decât in moneda naționala (RON). Având in vedere acest context, părțile au prevăzut ca suma datorata de Client cu titlul de comision, exprimata in cuprinsul contractului in EURO, sa fie plătibilă in lei prin luarea in calcul a cursului de schimb al BNR din ziua emiterii facturii.

Tribunalul constata, așadar, ca reclamanta nu a parcurs procedura pe care părțile au agreat-o prin contract, ceea ce face ca suma pe care a pretins-o cu titlul de comision sa nu aibă caracterul unei creanțe lichide si exigibile. Reclamanta va avea obligația de a respecta aceasta procedura, urmând ca instanța de judecata eventual sesizata cu o cerere de obligare a paratei la plata comisionului sa verifice in ce măsura procedura obligatorie (art. 969 C. civ.) redactata de părți a fost urmata. Împotriva acestei soluții reclamanta a declarat apel. Prin decizia nr. 42 din 26 ianuarie 2010 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția a v-a comercială, se respinge apelul formulat de apelanta reclamanta SC A.F.C.

SRL, ca nefondat și se dispune obligarea reclamantei la plata către intimată a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel, din examinarea încheierilor de ședință, a constat că pe parcursul judecății reclamanta a fost asistată de avocat, cererile de probatoriu formulate de aceasta au fost admise în totalitate, iar pârâta a invocat în cadrul concluziilor orale apărarea sa referitoare la emiterea unei facturi, apărare care putea fi combătută prin concluziile scrise pe care reclamanta era îndrituită să le depună la dosar în intervalul de timp 23 martie 2009 - 13 aprilie 2009. Faptul că instanța de fond nu a prezentat părților argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției nu echivalează cu încălcarea principiilor enunțate în primul motiv de apel întrucât o astfel de expunere echivalează, în opinia curții, cu o antepronunțare asupra cauzei, iar rolul activ al judecătorului nu se poate extinde la expunerea argumentelor care urmează a fi folosite în considerentele hotărârii.

Curtea a apreciat că instanța de fond a procedat în mod corect la analiza clauzelor contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, întrucât numai o creanță care îndeplinește aceste condiții stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage urmărirea debitorului pentru plata acesteia. În aceste condiții, curtea constată că tribunalul nu a examinat o speță teoretică, ci a analizat conținutul concret al contractului care reprezintă legea părților și în raport de clauzele căruia se apreciază dacă suma solicitată este sau nu datorată cu titlu de comision. Referitor la cerința emiterii unei facturi reținută de tribunal, se observă că reclamanta nu a administrat nici o dovadă în acest sens și recunoaște implicit că achitarea comisionului a fost condiționată, pe parcursul derulării contractului, prin voința părților contractante, de emiterea în prealabil a unor facturi fiscale.

De altfel, conform contractului, achitarea comisionului urma a fi efectuată în termen de 15 zile de la emiterea documentului fiscal, astfel că, atât timp cât un astfel de document nu a fost emis, creanța nu a devenit exigibilă. Curtea a apreciat că, completarea motivelor de apel vizează conținutul apărărilor prezentate de intimată prin concluziile scrise, apărări referitoare la anexele contractului și la explicitarea sumelor datorate conform acestuia, care nu se regăsesc însă în considerentele sentinței apelate. Împotriva acestei soluții reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea decizia atacate și reținerea cauzei spre rejudecare in fond si, ca urmare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, în sensul obligării intimatei la achitarea sumei de 30 000 euro cu titlu de comision.

Recurenta a invocat, în primul rând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., considerând că, printre formele de procedura încălcate, la care se refera art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se număra si nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 pct. l din C.E.D.O., prin art. 2l alin. (3) din Constituția României si prin art. 10 din Legea nr. 304/2004. Un proces echitabil este acela care asigura respectarea principiilor fundamentale aplicabile procesului civil: principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul oralității. Recurenta apreciază că au fost încălcate aceste principii pentru că ea nu a cunoscut conținutul concluziilor scrise depuse la dosar de către partea adversă.

Recurenta susține, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: că în mod greșit instanța de apel a reținut faptul ca s-a „procedat in mod corect asupra analizei clauzelor contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului cert, lichid si exigibil al creanței, întrucât numai o creanța care îndeplinește aceste condiții stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage urmărirea debitorului pentru plata acesteia”. - în acest fel, instanța a schimbat temeiul juridic al cererii, din art. 969 – art. 970 C. civ., în O.U.G. nr. 119/2007, mutând centrul de greutate de pe dispozițiile contractuale pe existenta unei facturi. - in speța deveneau aplicabile nu numai dispozițiile art. 3 din contract, care face referire la o singura factura ce urma a fi emisa pentru achitarea comisionului, dar si cele ale art. 3.1.

lit. b) și art. 4.1. care fac vorbire despre facturi, care urmau a include alături de costuri si comisionul datorat noua. - instanța trebuia sa realizeze o corecta interpretare a tuturor clauzelor contractuale, care nu interziceau, ci, din contra, prevedeau posibilitatea încasării comisionului in transe, lucru care s-a și întâmplat, astfel cum dovedește emiterea și plata facturilor emise de societatea noastră, ca și imputația asupra sumelor achitate, 10 000 euro fiind imputați asupra comisionului datorat.

- instanța de apel a reținut în mod greșit următoarele: „Referitor la cerința emiterii unei facturi reținuta de tribunal, se poate observa ca apelanta însăși invoca în motivele de apel ca o parte din comision a fost achitata cu ocazia unor facturi emise anterior, dar nu administrează nicio dovada în acest sens și recunoaște implicit ca achitarea comisionului a fost condiționata, pe parcursul derulării contractului, prin voința pârtilor contractante, de emiterea in prealabil a unor facturi fiscale”. - instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații și a aplicat greșit legea, analizând pretențiile din prisma unui contract aflat in derulare si nu a unuia care a încetat - datorita acestor circumstanțe, considera ca instanța a denaturat actul juridic dedus judecații, contractul, a aplicat greșit legea si nu a ținut cont de circumstanțele de fapt si de drept care asigura caracterul cert, lichid si exigibil al creanței noastre.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cât privește prima critică, se va reține că recurenta intimată indică drept forme de procedură, încălcate de către instanța de apel, principii generale ale procesului civil, dar care au fost respectate în cauză, astfel că nu devin incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, principiul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză. Din actele dosarului rezultă că ambele părți au avut posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția și niciuna dintre ele nu a fost defavorizată în raport cu cealaltă. Nici dreptul la apărare nu a fost încălcat prin faptul că intimata pârâtă a depus concluzii scrise, dezvoltând susținerile orale din fața instanței.

Este un drept pe care această parte a înțeles să îl exercite conform art. 146 C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor. Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să procedeze în același fel și nu trebuie pierdut din vedere că, după încheierea dezbaterilor, singurul act de procedură care se mai comunică părților este hotărârea pronunțată. Părțile beneficiază de un drept la apărare până la încheierea dezbaterilor. Faza procedurală a deliberării este una secretă, conform art. 256 alin. (1) C. proc. civ., nefiind guvernată nici de principiul contradictorialității și nici de cel al oralității. Concluziile scrise depuse de către părți la dosar, după închiderea dezbaterilor, nu sunt mijloace de probă în cauză și, în consecință, ele nu se comunică părților, ci numai instanței într-un singur exemplar.

Nici criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate pentru că argumentele recurentei sunt apărări de fond. Modul în care instanțele au interpretat clauzele contractuale nu echivalează cu schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic dedus judecății. Actul juridic dedus judecății este contractul de publicitate, iar nu cererea de chemare în judecată, cum susține recurenta. Împrejurarea că instanța motivează soluția pronunțată pe un alt temei juridic decât cel din cererea de chemare în judecată, nu înseamnă că a fost schimbată natura juridică a actului dedus judecății. Instanța s-a pronunțat asupra unui contract de publicitate, adică exact asupra actului juridic dedus judecății de către reclamantă.

Recurenta a invocat tot nefondat și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dacă motivarea instanțelor nu este cea așteptată de către reclamantă, nu înseamnă că instanțele au aplicat greșit legea. Dispozițiile art. 969 și art. 379 C. civ., se aplică tuturor contractelor, nu numai cererilor întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007. Ele sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei creanțe contractuale, indiferent dacă actul juridic este sau reglemantat și printr-o lege specială. Reglementarea specială nu reia reglementarea de drept comun, ci numai o completează ori derogă de la aceasta. Contractul de publicitate nu poate fi în afara dispozițiilor art. 969 sau 379 C. civ. Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 și văzând art. 274 C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.F.C. SRL București împotriva deciziei nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, urmând a fi obligată reclamanta SC A.F.C. SRL București la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL București. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.F.C. SRL București împotriva deciziei nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă reclamanta SC A.F.C. SRL București la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010.