ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2409/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2409/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Reclamanta

SC A.F.C. SRL a chemat in judecata parata SC D.S. SRL, solicitând ca aceasta sa

fie obligata la plata sumei de 30.000 EURO (118.491 lei) reprezentând

comisionul cuvenit conform contractului de publicitate încheiat între părți.

La

termenul din data de 9 februarie 2009, reclamanta a precizat ca suma de 30.000

EURO pretinsa reprezintă 3/4 din totalul sumei rezultata din contract, cu

titlul de comision, din care a fost dedusa suma de 10.000 EURO deja achitata de

parata.

Prin

sentința nr. 5808 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, se respinge, ca neîntemeiata, cererea formulata de

reclamanta SC A.F.C. SRL și se respinge, ca neîntemeiată, cererea paratei de

obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

Instanța

de fond a reținut ca între reclamanta SC A.F.C. SRL, in calitate de Agenție, și

parata SC D.S. SRL, in calitate de Client, a intervenit contractul cadru de

publicitate nr. 011 din 24 ianuarie 2006 care a avut menirea de stabili bazele

colaborării ulterioare.

Părțile au agreat in

contractul cadru asupra unei proceduri de urmat, procedura care implica

desfășurarea de către Agenție de activități si servicii in numele si pe seama

clientului in vederea promovării produselor acestuia din urma. Toate

activitățile si serviciile la care s-a angajat reclamanta Agenție urmau a fi

desfășurate sub controlul strict al paratei.

Potrivit mecanismului

asupra căruia părțile au căzut de acord, orice operațiune pe care Agenția urma

sa o întreprindă reprezenta punerea in practica a unei comenzi ferme si

concrete emise de Client.

Agenția nu putea

trece la executarea comenzii fără ca Clientul sp își fi dat avizul prealabil

asupra operațiunilor concrete pe care Agenția urma sa le efectueze și fără ca Clientul

sa fi avizat in prealabil bugetul necesar fiecărei operațiuni in parte.

Odată adusa la îndeplinire

comanda, Agenția era obligata sa emită facturi detaliate in cuprinsul cărora sa

expună in mod analitic costurile operațiunii si sa indice in mod distinct

comisionul aferent fiecărei operațiuni facturate.

În ceea ce privește

comisionul general in suma de 59.000 EURO + TVA, părțile au agreat ca acesta să

fie plătibil într-o singură transă, scadenta în termen de 15 zile de la data

emiterii facturii de către Agenție.

Emiterea facturii era

importanta, in mecanismul desenat de părți, din mai multe puncte de vedere.

Astfel, emiterea

facturii conferea creanței Agenției caracter exigibil, deoarece comisionul nu

era datorat de Client decât după trecerea unui termen de 15 zile de la emiterea

documentului fiscal.

În a doilea rând,

emiterea facturii era esențiala pentru determinarea câtimii exacte a sumei

datorate de către Client, dat fiind ca ambele părți sunt rezidente in România,

iar plățile intre rezidenți nu se pot face decât in moneda naționala (RON).

Având in vedere acest

context, părțile au prevăzut ca suma datorata de Client cu titlul de comision,

exprimata in cuprinsul contractului in EURO, sa fie plătibilă in lei prin

luarea in calcul a cursului de schimb al BNR din ziua emiterii facturii.

Tribunalul constata,

așadar, ca reclamanta nu a parcurs procedura pe care părțile au agreat-o prin

contract, ceea ce face ca suma pe care a pretins-o cu titlul de comision sa nu

aibă caracterul unei creanțe lichide si exigibile.

Reclamanta va avea

obligația de a respecta aceasta procedura, urmând ca instanța de judecata

eventual sesizata cu o cerere de obligare a paratei la plata comisionului sa

verifice in ce măsura procedura obligatorie (art. 969 C. civ.) redactata de părți

a fost urmata.

Împotriva acestei soluții

reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 42

din 26 ianuarie 2010 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția a v-a

comercială, se respinge apelul formulat de apelanta reclamanta SC A.F.C. SRL,

ca nefondat și se dispune obligarea reclamantei la plata către intimată a sumei

de 5.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel, din

examinarea încheierilor de ședință, a constat că pe parcursul judecății

reclamanta a fost asistată de avocat, cererile de probatoriu formulate de

aceasta au fost admise în totalitate, iar pârâta a invocat în cadrul

concluziilor orale apărarea sa referitoare la emiterea unei facturi, apărare

care putea fi combătută prin concluziile scrise pe care reclamanta era

îndrituită să le depună la dosar în intervalul de timp 23 martie 2009 - 13

aprilie 2009.

Faptul

că instanța de fond nu a prezentat părților argumentele avute în vedere la

pronunțarea soluției nu echivalează cu încălcarea principiilor enunțate în

primul motiv de apel întrucât o astfel de expunere echivalează, în opinia

curții, cu o antepronunțare asupra cauzei, iar rolul activ al judecătorului nu

se poate extinde la expunerea argumentelor care urmează a fi folosite în

considerentele hotărârii.

Curtea

a apreciat că instanța de fond a procedat în mod corect la analiza clauzelor

contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului

cert, lichid și exigibil al creanței, întrucât numai o creanță care

îndeplinește aceste condiții stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage

urmărirea debitorului pentru plata acesteia.

În

aceste condiții, curtea constată că tribunalul nu a examinat o speță teoretică,

ci a analizat conținutul concret al contractului care reprezintă legea părților

și în raport de clauzele căruia se apreciază dacă suma solicitată este sau nu

datorată cu titlu de comision.

Referitor

la cerința emiterii unei facturi reținută de tribunal, se observă că reclamanta

nu a administrat nici o dovadă în acest sens și recunoaște implicit că

achitarea comisionului a fost condiționată, pe parcursul derulării

contractului, prin voința părților contractante, de emiterea în prealabil a

unor facturi fiscale.

De

altfel, conform contractului, achitarea comisionului urma a fi efectuată în

termen de 15 zile de la emiterea documentului fiscal, astfel că, atât timp cât

un astfel de document nu a fost emis, creanța nu a devenit exigibilă.

Curtea a apreciat că,

completarea motivelor de apel vizează conținutul apărărilor prezentate de

intimată prin concluziile scrise, apărări referitoare la anexele contractului

și la explicitarea sumelor datorate conform acestuia, care nu se regăsesc însă

în considerentele sentinței apelate.

Împotriva acestei

soluții reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea

recursului, casarea decizia atacate și reținerea cauzei spre rejudecare in fond

si, ca urmare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, în sensul

obligării intimatei la achitarea sumei de 30 000 euro cu titlu de comision.

Recurenta a invocat,

în primul rând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., considerând că,

printre formele de procedura încălcate, la care se refera art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., se număra si nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului

civil: principiul dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 pct. l

din C.E.D.O., prin art. 2l alin. (3) din Constituția României si prin art. 10

din Legea nr. 304/2004. Un proces echitabil este acela care asigura respectarea

principiilor fundamentale aplicabile procesului civil: principiul dreptului la

apărare, principiul contradictorialității, principiul oralității. Recurenta

apreciază că au fost încălcate aceste principii pentru că ea nu a cunoscut

conținutul concluziilor scrise depuse la dosar de către partea adversă.

Recurenta susține,

invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: că în mod greșit instanța de apel

a reținut faptul ca s-a „procedat in mod corect asupra analizei clauzelor

contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului

cert, lichid si exigibil al creanței, întrucât numai o creanța care îndeplinește

aceste condiții stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage urmărirea

debitorului pentru plata acesteia”.

- în acest fel,

instanța a schimbat temeiul juridic al cererii, din art. 969 – art. 970 C. civ.,

în O.U.G. nr. 119/2007, mutând centrul de greutate de pe dispozițiile

contractuale pe existenta unei facturi.

- in speța deveneau

aplicabile nu numai dispozițiile art. 3 din contract, care face referire la o

singura factura ce urma a fi emisa pentru achitarea comisionului, dar si cele

ale art. 3.1. lit. b) și art. 4.1. care fac vorbire despre facturi, care urmau

a include alături de costuri si comisionul datorat noua.

- instanța trebuia sa

realizeze o corecta interpretare a tuturor clauzelor contractuale, care nu

interziceau, ci, din contra, prevedeau posibilitatea încasării comisionului in

transe, lucru care s-a și întâmplat, astfel cum dovedește emiterea și plata

facturilor emise de societatea noastră, ca și imputația asupra sumelor

achitate, 10 000 euro fiind imputați asupra comisionului datorat.

- instanța de apel a reținut

în mod greșit următoarele: „Referitor la cerința emiterii unei facturi reținuta

de tribunal, se poate observa ca apelanta însăși invoca în motivele de apel ca

o parte din comision a fost achitata cu ocazia unor facturi emise anterior, dar

nu administrează nicio dovada în acest sens și recunoaște implicit ca achitarea

comisionului a fost condiționata, pe parcursul derulării contractului, prin

voința pârtilor contractante, de emiterea in prealabil a unor facturi fiscale”.

- instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecații și a aplicat greșit legea, analizând

pretențiile din prisma unui contract aflat in derulare si nu a unuia care a încetat

- datorita acestor

circumstanțe, considera ca instanța a denaturat actul juridic dedus judecații,

contractul, a aplicat greșit legea si nu a ținut cont de circumstanțele de fapt

si de drept care asigura caracterul cert, lichid si exigibil al creanței

noastre.

Analizând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul

pentru următoarele considerente:

Cât privește prima

critică, se va reține că recurenta intimată indică drept forme de procedură,

încălcate de către instanța de apel, principii generale ale procesului civil,

dar care au fost respectate în cauză, astfel că nu devin incidente dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, principiul la

un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză. Din actele dosarului rezultă

că ambele părți au avut posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru

a-și susține poziția și niciuna dintre ele nu a fost defavorizată în raport cu

cealaltă.

Nici dreptul la

apărare nu a fost încălcat prin faptul că intimata pârâtă a depus concluzii

scrise, dezvoltând susținerile orale din fața instanței. Este un drept pe care

această parte a înțeles să îl exercite conform art. 146 C. proc. civ., după

închiderea dezbaterilor.

Nimic nu a

împiedicat-o pe reclamantă să procedeze în același fel și nu trebuie pierdut

din vedere că, după încheierea dezbaterilor, singurul act de procedură care se

mai comunică părților este hotărârea pronunțată. Părțile beneficiază de un

drept la apărare până la încheierea dezbaterilor. Faza procedurală a

deliberării este una secretă, conform art. 256 alin. (1) C. proc. civ., nefiind

guvernată nici de principiul contradictorialității și nici de cel al

oralității. Concluziile scrise depuse de către părți la dosar, după închiderea

dezbaterilor, nu sunt mijloace de probă în cauză și, în consecință, ele nu se

comunică părților, ci numai instanței într-un singur exemplar.

Nici criticile

subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate

pentru că argumentele recurentei sunt apărări de fond. Modul în care instanțele

au interpretat clauzele contractuale nu echivalează cu schimbarea naturii sau

înțelesului actului juridic dedus judecății. Actul juridic dedus judecății este

contractul de publicitate, iar nu cererea de chemare în judecată, cum susține

recurenta. Împrejurarea că instanța motivează soluția pronunțată pe un alt

temei juridic decât cel din cererea de chemare în judecată, nu înseamnă că a

fost schimbată natura juridică a actului dedus judecății. Instanța s-a

pronunțat asupra unui contract de publicitate, adică exact asupra actului

juridic dedus judecății de către reclamantă.

Recurenta a invocat

tot nefondat și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dacă motivarea instanțelor nu

este cea așteptată de către reclamantă, nu înseamnă că instanțele au aplicat

greșit legea. Dispozițiile art. 969 și art. 379 C. civ., se aplică tuturor

contractelor, nu numai cererilor întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.

Ele sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei creanțe contractuale,

indiferent dacă actul juridic este sau reglemantat și printr-o lege specială.

Reglementarea specială nu reia reglementarea de drept comun, ci numai o

completează ori derogă de la aceasta. Contractul de publicitate nu poate fi în

afara dispozițiilor art. 969 sau 379 C. civ.

Pentru toate aceste

considerente, conform art. 312 și văzând art. 274 C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

SC A.F.C. SRL București

împotriva

deciziei nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, urmând a fi obligată reclamanta

SC A.F.C. SRL București la plata sumei de

5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta

SC A.F.C. SRL București

împotriva deciziei

nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Obligă reclamanta

SC A.F.C. SRL București la plata sumei de

5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2010.