ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 457 A din 28 octombrie

2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de pârâții G.I. și G.M.

împotriva sentinței civile

nr. 1961 din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

că d

in dispozitivul

hotărârii apelate reiese că prima instanță a soluționat excepțiile invocate de pârâți

prin întâmpinare, și anume excepția lipsei calității procesuale active și cea privind

lipsa calității procesual pasive, iar în motivarea sentinței se regăsesc considerentele

pe care instanța le-a avut în vedere spre a reține lipsa de temeinicie a acestor

excepții procesuale.

Însă, din practicaua hotărârii – în care se regăsesc

consemnările privind discuțiile purtate în ședință publică – reiese că instanța

a acordat cuvântul părților, și a luat concluziile acestora numai în privința fondului

pricinii, nu și în privința apărărilor pe care pârâții apelanți le-au susținut pe

calea celor două excepții.

Curtea a apreciat că soluționarea celor două excepții

procesuale, fără a se lua concluziile părților asupra lor, reprezintă o atingere

adusă principiului contradictorialității, dar, în egală măsură, și principiului

respectării dreptului la apărare.

Conform prevederilor art. 128 alin. (2) C. proc.

civ., instanța este ținută a acorda părților cuvântul cu privire la toate chestiunile

asupra cărora a fost învestită a se pronunța, în acest mod asigurându-se posibilitatea

părților ce se află în litigiu de a-și susține pretențiile, și respectiv de a se

apăra împotriva pretențiilor ce le sunt opuse de adversarul procesual. Dreptul părților

de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului

pe care instanța este chemată să îl soluționeze constituie un element al exercitării

dreptului la apărare (drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituție),

pentru că numai în acest mod ele pot cunoaște pretențiile și apărările care li se

opun, și limitele în care instanța urmează a se pronunța, având astfel posibilitatea

de a susține propriile apărări în aceleași limite.

În ce privește cererea reconvențională, Curtea

a reținut că soluția ce a fost pronunțată de instanța fondului în privința acesteia

a fost de respingere. În condițiile în care, astfel cum reiese din practicaua hotărârii,

la închiderea dezbaterilor s-a acordat părților cuvântul exclusiv pe fondul cauzei,

iar cauza/litigiul implică, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. ultim

C. proc. civ., soluționarea atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale

sub aspectul temeiniciei lor, apare ca fiind vădit nefondată susținerea apelanților

în sensul că nu li s-ar fi acordat cuvântul relativ la susținerea cererii reconvenționale.

Însă, în privința aceleași cereri, Curtea a constatat

că motivarea instanței de fond în privința solicitărilor din conținutul cererii

reconvenționale este în sensul unui fine de neprimire, respectiv al inadmisibilității

pretențiilor formulate prin această cerere.

Or, un atare incident procedural nu a fost pus

în discuția părților, situație în care apelanții pârâți reclamanți nu au avut posibilitatea

de a formula apărări relativ la aspectul asupra căruia instanța s-a pronunțat. Astfel

fiind, și prin soluționarea în acest mod a cererii reconvenționale s-a adus atingere

dreptului la apărare al apelanților pârâți reclamanți.

Principiul contradictorialității și principiul

respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanții și

drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor

lor legitime; printre aceste drepturi și garanții se înscriu: dreptul părților de

a face cereri, de a cunoaște actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza

pe judecători sau pe procuror etc., precum și dreptul lor de a participa la dezbateri

și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita

căile de atac etc.

Principiul garantării dreptului la apărare este

de ordin constituțional, fiind consacrat prin art. 24 al Legii fundamentale, și

depășește interesul părților întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului

în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea

conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de

drept al procesului civil. Existența contradictorialității impune cerința ca nicio

măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția

contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător

fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea

de a a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de

probe, de a combate susținerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialității

și al garantării dreptului la apărare fiind sancționată cu nulitatea hotărârii.

Date fiind aceste coordonate ale celor două principii

proprii procesului civil, se impune concluzia că nesocotirea de către instanță a

garanțiilor procesuale constituie încălcări care atrag nulitatea hotărârii, vătămarea

produsă părților rezultând cu evidență din lipsa posibilității de a-și susține apărările

și cererile în coordonatele deduse judecății, iar această vătămare nu poate fi înlăturată

decât prin reluarea judecății în etapa procesuală în care s-a produs încălcarea

menționatelor drepturi, spre a exista astfel posibilitatea de a avea beneficiul

unei judecăți care parcurge toate gradele de jurisdicție permise de lege.

Având în vedere că se impune a fi anulată sentința

pentru a fi puse în discuția părților atât excepțiile privind lipsa calității procesual

active și lipsa calității procesual pasive a ambilor pârâți reclamanți, precum și

excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, iar soluția relativă la fondul

cererii principale este într-o legătură indisolubilă cu soluția ce urmează a se

pronunța asupra acestor excepții, dar și cu soluția care, în măsura în care excepțiile

menționate ar fi găsite nefondate, se va pronunța pe fondul cererii reconvenționale,

Curtea urmează a dispune anularea în tot a sentinței (în privința soluției date

cererii principale, această dispoziție impunându-se ca și consecință a anulării

soluției date asupra cererii reconvenționale). În aceste condiții, criticile formulate

de apelanți cu privire la considerentele ce sunt expuse în sentința apelată în analiza

fondului cererii principale au rămas fără obiect, astfel că nu se mai subzistă suportul

realizării controlului judiciar din această perspectivă.

2.1. Motive

Reclamantul P.A.L. a declarat recurs, prin care

a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a aplicat greșit legea,

respectiv art. 24 din

Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297

alin. (1) C. proc. civ.

Instanța fondului a procedat în mod legal, pentru

că a soluționat cauza după ce a acordat părților cuvântul pe toate cererile și apărările

formulate.

Faptul că în practicaua hotărârii nu se face vorbire

despre împrejurarea că părților li s-a acordat cuvântul și asupra excepțiilor și

asupra cererii reconvenționale odată cu acordarea cuvântului pe cererea principală

reprezintă o simplă eroare materială care poate fi îndreptată pe calea procedurii

prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Or, un asemenea motiv de apel este inadmisibil,

având în vedere prevederile art. 282

2a

C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut o interpretare excesivă

a art. 24 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

atunci când a considerat că prima instanță a încălcat principiile contradictorialității

și al dreptului la apărare. În realitate, apelanții nu au suferit nicio vătămare

procesuală, și nu au fost încălcate prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

singurul lor scop fiind acela de a tergiversa judecata. Chiar dacă părților nu li

s-ar fi acordat cuvântul asupra excepțiilor procesuale, câtă vreme acestea au fost

analizate în considerentele hotărârii nu li s-a produs nicio vătămare procesuală.

Au fost încălcate prevederile art. 297 C. proc.

civ., în cauză neexistând niciuna dintre ipotezele înscrise în acest text.

Prima instanță s-a pronunțat asupra excepțiilor

procesuale și asupra cererii reconvenționale, astfel încât nimic nu justifica soluția

de casare în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

2.2. Analiza recursului

Recursul este întemeiat, în sensul următoarelor

considerente:

Este cert că în practicaua sentinței civile

nr. 1961/2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, nu apare

nicio mențiune vizând acordarea cuvântului părților asupra excepțiilor lipsei de

calitate procesuală activă și pasivă, analizate în considerente și soluționate prin

dispozitiv.

O asemenea omisiune ar fi putut avea natura unei

simple erori materiale, de îndreptat în cadrul procedurii reglementate de art. 281

C. proc. civ., numai în măsura în care, la ultimul termen de judecată părțile și-ar

fi exprimat opinia asupra excepțiilor procesuale, însă din eroare aceasta nu ar

fi fost consemnată în practica.

În litigiul de față, însă, nu suntem în prezența

unei asemenea situații, câtă vreme părțile nu s-au exprimat deloc asupra excepțiilor

procesuale, nepuse în dezbaterea lor contradictorie.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod

corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale fundamentale, respectiv

principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Or, încălcarea unor

principii fundamentale este de natură să producă părții ocrotite prin instituirea

lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului

de procedură săvârșit în aceste condiții. Așadar, interpretarea dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. a fost corect făcută, iar admiterea apelului este

legală.

Dispunând însă trimiterea spre rejudecare a procesului,

instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ. – aplicabile în cauză, față de faptul că, astfel cum rezultă din considerentele

sentinței, cererea reconvențională a fost respinsă ca inadmisibilă.

Conform acestui text,

în cazul în care prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel

va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată,

primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție,

dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel

ori prin întâmpinare.

Cum prin cererile lor, părțile nu s-au manifestat

în sensul cerut de text, după ce admitea apelul, instanța trebuia să rețină cauza

pentru judecata procesului, evocând fondul, așa cum stabilește, cu valoare de principiu,

teza I din art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, instanța de apel a pronunțat

o soluție nelegală, ce decurge din nesocotirea cerințelor unui text procedural,

astfel încât criticile formulate în recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

În raport cu dispozițiile art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., recursul va fi admis și hotărârea va fi casată cu trimitere spre judecare

la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul P.A.L. împotriva

deciziei civile nr. 457 A din 28 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și în consecință:

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie

2015.