ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2015

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea civila înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4449/105/2011 reclamanții M.A.D. și T.I.M. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești Prin Primar, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună retrocedarea imobilului situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova, cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au dobândit în indiviziune, prin contractul de vânzare cumpărare în anul 1980, imobilul situat în Ploiești, str. G.D., județul Prahova, format din construcția corp A având cameră, cămară, bucătărie, hol cu suprafața construită de 38,41 mp și construcția corp B având o cameră, o cămară, debara și hol, precum și o încăpere prăvălie cu suprafața de 46,38 mp, o magazie de 27 mp, imobilul de mai sus fiind situat pe un teren de 114 mp închis din 330 mp.

Au precizat reclamanții că de la data cumpărării și până în prezent stăpânesc imobilul și plătesc impozite pentru acesta, dar dorind să efectueze operațiunile administrative de intabulare, li s-a comunicat că nu pot să le facă, deoarece nu ar fi proprietarii imobilului care a fost expropriat prin Decretul nr. 235/1988. În raport de situația de fapt s-a învederat că se poate constata că acel decret nu a produs nici un efect juridic asupra drepturilor părților, acestea stăpânind imobilul și plătind impozitele. Reclamanții au menționat că atât timp cât imobilul nu a fost expropriat, nu a fost utilizat conform decretului de expropriere și nu a ieșit din proprietatea lor sunt aplicabile disp. art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În temeiul art. 119 C. proc. civ. pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanții solicită retrocedarea imobilului situat în Ploiești, str. G.D., în baza disp. Legii nr. 33/1994, imobilul fiind expropriat în baza Decretului nr. 235/1988. În anul 2001 a apărut Legea nr. 10 care a reglementat posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în perioada cuprinsă între 06 martie 1945 și 22 decembrie 1989. Întrucât reclamanții nu au uzat de prevederile acestei legi speciale în termenul prevăzut a apreciat pârâta că acțiunea în retrocedarea imobilului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă.

Prin încheierea de ședință din data de 7 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepția inadmisibilității pentru considerentele arătate în respectiva încheiere. După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1578 din 2 martie 2012, a admis acțiunea formulată de reclamanții M.A.D. și T.I.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești prin primar, a obligat pârâții să retrocedeze reclamanților imobilul situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988 și a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel instanța a reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 235/1988 a fost expropriat imobilul situat în Ploiești, strada G.D., județul Prahova.

Acest imobil a fost dobândit în indiviziune prin contract de vânzare cumpărare în anul 1980 și este format din construcția corp A având cameră, bucătărie, cămară, debara și hol cu suprafața construită de 38,41 mp, construcția corp B având o cameră, cămară, debara și hol, precum și o încăpere prăvălie cu suprafața de 46,38 mp, magazie de 27 mp, imobil situat pe un teren de 114 mp. Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

În acest scop, foștii proprietari vor fi notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat. Așa fiind, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâții să retrocedeze reclamanților imobilul situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 82 din 14 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâți împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța a considerat că soluționarea prezentei cauze presupune raportarea la Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât obligația de analiză a incidenței deciziei pronunțate în interesul legii revine tuturor instanțelor care analizează în viitor cauze care au același obiect cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii. Din motivarea Deciziei nr. 53/2007 – prin care s-a soluționat recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în acțiunile având ca obiect imobilele expropriate în perioada 03 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 – rezultă că decizia se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de către stat.

Pe de altă parte, instanța a stabilit că art. 11 din Legea nr. 10/2001, deși reglementează situația imobilelor expropriate, nu are în vedere și ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea și care nu au fost preluate efectiv de către stat, astfel că această normă nu este incidentă în cauză. Legea nr. 10/2001 în capitolul III, privind procedurile de restituire, reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și preluate efectiv de stat, pentru că numai în acest caz foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în modalitățile menționate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităților deținătoare”, așa cum sunt denumite în art. 21 din lege.

În prezenta cauză, instanța a constatat că reclamanții au păstrat posesia terenului și au continuat să plătească impozite, astfel încât ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva unei unități deținătoare, deoarece aceasta nu există, posesia aparținându-le reclamanților. Astfel, legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind inaplicabilă, singura modalitate de a redobândi și dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție”, de care ei au fost lipsiți prin actul de expropriere, este o acțiune de drept comun. Cum în materia exproprierii, dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, s-a considerat că în mod corect instanța de fond a apreciat că această lege este aplicabilă, câtă vreme situația de fapt a speței nu este identică celei avute în vedere la pronunțarea recursului în interesul legii prin decizia invocată de către apelanți.

Instanța de apel a conchis în sensul că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, constatând că bunul imobil expropriat nu a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, iar lucrările nu au fost începute. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013 a admis recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești împotriva deciziei nr. 82 din 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că cercetând legalitatea dispoziției primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității cererii de retrocedare imobiliară întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ce a fost formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 27 mai 2011), instanța de apel a considerat că Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii este aplicabilă doar dacă a operat preluarea efectivă de către stat în baza decretului de expropriere, nu și în situația în care reclamanții au rămas în posesia imobilului, deoarece acesta nu se regăsește în patrimoniul unei unități deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, în măsura în care însăși Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, nefiind întrunite cerințele sale de aplicare, este admisibil a se recurge la normele dreptului comun și o asemenea situație subzistă, într-adevăr, atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului expropriat, care a continuat să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului de proprietate, fără vreo ingerință din partea statului ori a unității administrativ – teritoriale.

Așadar, art. 35 din Legea nr. 33/1994 – care reprezintă temeiul unei acțiuni în retrocedarea unui imobil expropriat, în condițiile expres reglementate prin această normă – poate fi aplicabil în cazul în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere, considerat drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, dacă imobilul nu era deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 și nici nu era întrunită vreuna dintre situațiile de excepție de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat. Din cele expuse rezultă că admisibilitatea unei asemenea acțiuni depinde de situația de fapt concretă, privind aspecte precum exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile, în sensul exigențelor art. 1846 și urm. C. civ.

1864, fiind întrunit atât elementul material (corpus), cât și cel intențional (animus). Instanța de control judiciar a apreciat că, în acest caz, situația de fapt reținută de către instanța de judecată trebuie să reflecte nu numai ocuparea imobilului de către proprietar, dar și situația lui juridică, începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, verificându-se, în acest sens, evidențele autorităților publice (fiscale, cadastrale, cartea funciară). Mai mult, instanța trebuie să se preocupe de structura constructivă a imobilului, pentru a determina dacă eventualele modificări intervenite sunt sau nu rezultatul intenției autorităților statului de exercitare a prerogativelor de proprietar, în baza actului exproprierii.

S-a mai arătat că admisibilitatea acțiunii – implicit inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 - depinzând de stabilirea cu certitudine a situației de fapt, pe baza probatoriului administrat, verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel, care a conchis în sensul că acțiunea este admisibilă, poate fi efectuată doar dacă din considerentele deciziei recurate rezultă starea de fapt corespunzătoare, cu referire la probatoriul relevant administrat în cauză. În caz contrar, nu este posibilă exercitarea de către Înalta Curte a controlului de legalitate al hotărârii, impunându-se casarea deciziei, în aplicarea art. 314 C. proc. civ.

S-a mai arătat că, în cadrul rejudecării, urmează a se determina situația de fapt, în raport de aspectele relevate prin decizie, în primul rând, situația juridică a imobilului – teren și construcție - începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca urmare a verificărilor efectuate în evidențele autorităților publice, astfel cum s-a arătat în considerentele expuse anterior și se va stabili, în același timp, dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcție, în condițiile în care raportul de expertiză pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanțe – întocmit într-o altă cauză – reflectă un singur corp de clădire (corpul B), urmând a se verifica regimul juridic al fiecărei componente a imobilului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1186 din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1578 pronunțată la 2 martie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții M.A.D. și T.I.M. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 poate fi aplicabil în cazul în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere, considerat drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, imobilul nu era deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deținătoare”, în sensul Legii nr. 10/2001 și nici nu era întrunită vreuna dintre situațiile de excepție de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat.

S-a apreciat că admisibilitatea unei asemenea acțiuni depinde de situația de fapt concretă, privind aspecte precum exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile, în sensul exigențelor art. 1846 și urm. C. civ. 1864, fiind întrunit atât elementul material (corpus), cât și cel intențional (animus).

Cert este că dezlegarea dată de instanța de recurs acestei probleme de drept este pe deplin aplicabilă în speță pentru argumentele expuse în continuare: În vederea soluționării raportului juridic dedus judecății, pe linia deciziei de casare, s-au administrat probatorii pentru a se determina situația juridică a imobilului începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca urmare a verificărilor efectuate în evidențele autorităților publice, urmând a se preciza dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcție, cine la folosește în prezent și care este regimul juridic al fiecărei componente a imobilului. În ceea ce privește imobilul în litigiu care face obiectul prezentului dosar din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de ing.

M.I. pe baza constatărilor efectuate la fața locului s-a stabilit că imobilul corp A se compune din încăperile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1980 și anume: o cameră, cămară, bucătărie și hol în suprafață construită de 38,41 mp, configurația încăperilor și a pereților-corespunzând cu releveele din planurile întocmite în 1991 și 1994. În continuare s-a menționat că pereții de rezistenta și acoperișul sunt cele din 1980, imobilul se prezintă într-o stare tehnică necorespunzătoare, necesitând lucrări de reparații și consolidări, iar în prezent el este ocupat de intimatul-reclamant T.I.M. Mai departe s-a precizat că imobilul B se compune din încăperile prevăzute în contractul vânzare-cumpărare din anul 1980. Totodată s-a arătat de către expert că pereții de rezistență și acoperișul au rămas din 1980, iar în prezent construcția este ocupată de K.M.

fiica intimatei-reclamante M.A.D. În ceea ce privește construcția-magazie s-a specificat că aceasta a fost din lemn și prezenta o uzură foarte avansată, motiv pentru care în prezent nu mai există, fiind demolată, conform declarației intimatului-reclamant T.I.M. Pe de altă parte din adresa din 12 septembrie 2014 emisă de Serviciul Public Finanțe Locale al municipiului Ploiești privind imobilul situat în Ploiești, str. G.D. rezultă că î n perioada 14 octombrie 1985-03 martie 1994 imobilul format din clădire cu suprafață construită de 84.85 mp, anexa cu suprafața construită de 27 mp și terenul în suprafață de 114 mp au figurat impuse în evidențele fiscale pe numele T.I.M. și F.A., conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1985. Începând cu data de 03 martie 1994, imobilul figurează impus în baza certificatului de moștenitor din 03 martie 1994, pe numele T.I.M.

și M.A.D. În același înscris s-a specificat că T.I.M. figurează cu obligații fiscale de plată în suma de 1.693 RON, 15 RON reprezentând impozit teren aferent perioadei 2008-2014, 537 RON impozit clădire aferent perioadei 2010-2014, iar M.A.D. figurează cu obligațiile fiscale achitate la zi. De altfel, dintr-o altă adeverință emisă în anul 2007 de către Consiliul Local Ploiești (din 8 iunie 2007) reiese că în evidențele fiscale proprietari pentru imobilul din str. G.D. figurau T.I.M. și T. (în prezent M.) A.D. Prin urmare, din cuprinsul înscrisurilor menționate în precedent rezultă în mod cert că reclamanții din prezenta cauză sunt cei care folosesc în materialitatea sa imobilul în litigiu, achită taxele aferente acestuia, ambele corpuri de clădire expropriate existând în prezent în aceeași configurație ca la momentul preluării, cu excepția unei magazii.

Având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu date de instanța de recurs problemei de drept din prezenta cauză (vizând aplicabilitatea dispozițiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, în acțiunile având ca obiect imobilele expropriate în perioada 03 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în situația în care foștii proprietari au rămas în posesia bunului), în condițiile în care imobilul în litigiu, astfel cum s-a expus în precedent, deși a fost expropriat, nu a fost efectiv preluat de către stat, deci nu a fost utilizat potrivit scopului exproprierii, ci a continuat să fie folosit de foștii proprietari, rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și în mod corect instanța de fond a dispus retrocedarea sa.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, criticând soluția pentru nelegalitate, susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 35 din Legea nr. 33/1994 și ale deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. În esență, pârâții au arătat că imobilul proprietatea reclamanților M.A.D. și T.I.M. a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 235/1988, situație ce intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care permitea restituirea în natură a imobilelor sau acordarea de măsuri reparatorii.

Reclamanții aveau obligația să urmeze dispozițiile legii speciale de retrocedare și să solicite pe cale administrativă restituirea, iar în cazul refuzului, să se adreseze instanței de judecată. După publicarea deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanțele nu mai erau îndreptățite să procedeze la aplicarea dispozițiilor de drept comun din actul normativ ce reglementează exproprierea, astfel încât o acțiune formulată în fața instanței pentru retrocedarea imobilului este inadmisibilă. Recursul este nefondat. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

urmând să le analizeze din această perspectivă. Analizând actele și lucrările dosarului se reține că esențiale pentru soluționarea cauzei sunt indicațiile obligatorii, date în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013 într-un ciclu procesual anterior, în sensul stabilirii criteriilor care determină neaplicarea la situația dedusă judecății a Legii nr. 10/2001, în raport de situația de fapt. S-a statuat de instanța de recurs, că în măsura în care însăși Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, nefiind întrunite cerințele sale de aplicare, este admisibil a se recurge la normele dreptului comun și o asemenea situație subzistă, într-adevăr, atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului expropriat, care a continuat să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului de proprietate, fără vreo ingerință din partea statului sau a unității administrativ-teritoriale.

În rejudecare, instanța de apel a lămurit aspectele menționate, conform indicațiilor instanței de recurs și a clarificat că imobilul nu a fost, niciodată, preluat efectiv de către stat, reclamanții rămânând în posesia acestuia și figurând ca proprietari la Administrația Financiară Locală. Astfel, reclamanții M.A.D. și T.I.M. au dobândit în indiviziune, imobilul situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova, compus din construcție și teren. Ulterior, prin Decretul nr. 235/1988, imobilul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului pentru efectuarea unor lucrări publice. De la momentul emiterii decretului de expropriere, imobilul proprietatea reclamanților nu a fost preluat efectiv, aceștia rămânând în posesia lui și plătind impozitele la Administrația Financiară.

Imobilul nu a fost modificat, rămânând în aceeași formă, de la momentul cumpărării sale și până la data întocmirii expertizei tehnice de specialitate. Or, în speță ceea ce a determinat neaplicarea Legii nr. 10/2001 este faptul că nu a existat o preluare efectivă, în sensul prevăzut de art. 11 din actul normativ arătat, de vreme ce reclamanții sunt în posesia imobilului și se comportă ca fiind adevărații proprietari, exercitând toate elementele posesiei, atât în ceea ce privește animus, cât și corpus. Neavând loc o preluare fără titlu valabil supusă legii speciale de reparație, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Aspectele menționate înlătură aplicarea deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece motivarea acesteia se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de stat, astfel încât critica formulată de pârâți este nefondată.

Jurisprudența Înaltei Curți, atât prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013, cât și nr. 5482 din 15 octombrie 2010, a confirmat posibilitatea formulării unei acțiuni pentru retrocedarea imobilului, în situația în care imobilul s-a aflat în posesia reclamantului de la data exproprierii și până la data formulării acțiunii. Este adevărat că, formal, conform Decretului nr. 235/1988, statul a devenit proprietar, figurând înscris în cartea funciară, însă, în mod evident, finalitatea exproprierii nu s-a realizat, astfel încât reclamanții trebuie să aibă un remediu juridic pentru soluționarea unei situații contradictorii din punct de vedere juridic. Astfel, se realizează nu numai accesul la justiție al părților, dar se face și aplicarea principiului ubi jus, ibi remedium.

Neaplicarea legii speciale de restituire determină incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: Dacă in termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Conform textului menționat, acțiunea pe care o au la îndemână reclamanții este aceea prin care se solicită retrocedarea imobilului, în temeiul legii exproprierii, nu a legii speciale și anume Legea nr. 10/2001. Așa fiind, criticile formulate de pârâți, atât în apel, cât și în recurs, privind temeiul juridic al acțiunii, sunt nefondate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea nu au fost dovedite, astfel încât instanța va respinge cererea de acordare a acestora. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești prin primar împotriva deciziei nr. 1186 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă M.A.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2015.