ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului civil

de față, constată:

Prin acțiunea civila înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova sub nr. 4449/105/2011 reclamanții M.A.D. și T.I.M. în contradictoriu cu

pârâții Consiliul Local Al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești Prin Primar,

au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună retrocedarea

imobilului situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova, cuprins în Decretul de expropriere

nr. 235/1988.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că au dobândit în indiviziune, prin contractul de vânzare

cumpărare în anul 1980, imobilul situat în Ploiești, str. G.D., județul Prahova,

format din construcția corp A având cameră, cămară, bucătărie, hol cu suprafața

construită de 38,41 mp și construcția corp B având o cameră, o cămară, debara și

hol, precum și o încăpere prăvălie cu suprafața de 46,38 mp, o magazie de 27 mp,

imobilul de mai sus fiind situat pe un teren de 114 mp închis din 330 mp.

Au precizat reclamanții

că de la data cumpărării și până în prezent stăpânesc imobilul și plătesc impozite

pentru acesta, dar dorind să efectueze operațiunile administrative de intabulare,

li s-a comunicat că nu pot să le facă, deoarece nu ar fi proprietarii imobilului

care a fost expropriat prin Decretul nr. 235/1988.

În raport de situația

de fapt s-a învederat că se poate constata că acel decret nu a produs nici un efect

juridic asupra drepturilor părților, acestea stăpânind imobilul și plătind impozitele.

Reclamanții au menționat

că atât timp cât imobilul nu a fost expropriat, nu a fost utilizat conform decretului

de expropriere și nu a ieșit din proprietatea lor sunt aplicabile disp. art. 35

din Legea nr. 33/1994.

În temeiul art. 119 C.

proc. civ. pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, întrucât reclamanții solicită retrocedarea imobilului situat în Ploiești,

str. G.D., în baza disp. Legii nr. 33/1994, imobilul fiind expropriat în baza Decretului

nr. 235/1988. În anul 2001 a apărut Legea nr. 10 care a reglementat posibilitatea

restituirii în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către

stat, în perioada cuprinsă între 06 martie 1945 și 22 decembrie 1989. Întrucât reclamanții

nu au uzat de prevederile acestei legi speciale în termenul prevăzut a apreciat

pârâta că acțiunea în retrocedarea imobilului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994

este inadmisibilă.

Prin încheierea de ședință

din data de 7 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepția inadmisibilității pentru

considerentele arătate în respectiva încheiere.

După administrarea probatoriilor,

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1578 din 2 martie 2012, a admis acțiunea

formulată de reclamanții M.A.D. și T.I.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul

Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești prin primar, a obligat pârâții

să retrocedeze reclamanților imobilul situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova

cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988 și a respins cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel

instanța a reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 235/1988 a fost expropriat

imobilul situat în Ploiești, strada G.D., județul Prahova. Acest imobil a fost dobândit

în indiviziune prin contract de vânzare cumpărare în anul 1980 și este format din

construcția corp A având cameră, bucătărie, cămară, debara și hol cu suprafața construită

de 38,41 mp, construcția corp B având o cameră, cămară, debara și hol, precum și

o încăpere prăvălie cu suprafața de 46,38 mp, magazie de 27 mp, imobil situat pe

un teren de 114 mp.

Potrivit art. 35 din Legea

nr. 33/1994, dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate

potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările

nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a

făcut o nouă declarație de utilitate publică. În acest scop, foștii proprietari

vor fi notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății

despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat.

Așa fiind, tribunalul

a admis acțiunea și a obligat pârâții să retrocedeze reclamanților imobilul situat

în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul

Ploiești prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 82

din 14 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de către pârâți împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel,

instanța a considerat că soluționarea prezentei cauze presupune raportarea la Decizia

nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii,

în aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât obligația de

analiză a incidenței deciziei pronunțate în interesul legii revine tuturor instanțelor

care analizează în viitor cauze care au același obiect cu cel care a format obiectul

recursului în interesul legii.

Din motivarea Deciziei

nr. 53/2007 – prin care s-a soluționat recursul în interesul legii cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauza de utilitate publică, în acțiunile având ca obiect imobilele expropriate

în perioada 03 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 – rezultă că decizia se referă la toate situațiile în care imobilele

au fost preluate de către stat.

Pe de altă parte, instanța

a stabilit că art. 11 din Legea nr. 10/2001, deși reglementează situația imobilelor

expropriate, nu are în vedere și ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în

posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea și care nu au fost preluate

efectiv de către stat, astfel că această normă nu este incidentă în cauză.

Legea nr. 10/2001 în capitolul

III, privind procedurile de restituire, reglementează doar situația imobilelor care

au fost naționalizate și preluate efectiv de stat, pentru că numai în acest caz

foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută

în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ are ca scop acordarea

de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care

statul le-a preluat în modalitățile menționate în lege, imobile care au intrat în

posesia „unităților deținătoare”, așa cum sunt denumite în art. 21 din lege.

În prezenta cauză, instanța

a constatat că reclamanții au păstrat posesia terenului și au continuat să plătească

impozite, astfel încât ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul

Legii nr. 10/2001, împotriva unei unități deținătoare, deoarece aceasta nu există,

posesia aparținându-le reclamanților.

Astfel, legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, fiind inaplicabilă, singura modalitate de a redobândi

și dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție”, de care ei au fost

lipsiți prin actul de expropriere, este o acțiune de drept comun.

Cum în materia exproprierii,

dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, s-a considerat că în mod corect

instanța de fond a apreciat că această lege este aplicabilă, câtă vreme situația

de fapt a speței nu este identică celei avute în vedere la pronunțarea recursului

în interesul legii prin decizia invocată de către apelanți.

Instanța de apel a conchis

în sensul că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 35 din Legea

nr. 33/1994, constatând că bunul imobil expropriat nu a fost utilizat potrivit scopului

pentru care a fost preluat, iar lucrările nu au fost începute.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs, în termen legal, pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești

și Municipiul Ploiești, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După analizarea actelor

și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4122

din 27 septembrie 2013 a admis recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Ploiești și Municipiul Ploiești împotriva deciziei nr. 82 din 14 noiembrie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că cercetând legalitatea dispoziției primei

instanțe de respingere a excepției inadmisibilității cererii de retrocedare imobiliară

întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ce a fost formulată după

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 27 mai 2011), instanța

de apel a considerat că Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii este aplicabilă doar

dacă a operat preluarea efectivă de către stat în baza decretului de expropriere,

nu și în situația în care reclamanții au rămas în posesia imobilului, deoarece acesta

nu se regăsește în patrimoniul unei unități deținătoare, în sensul art. 21 din Legea

nr. 10/2001.

Cu toate acestea, în măsura

în care însăși Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, nefiind întrunite cerințele

sale de aplicare, este admisibil a se recurge la normele dreptului comun și o asemenea

situație subzistă, într-adevăr, atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului

expropriat, care a continuat să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului

de proprietate, fără vreo ingerință din partea statului ori a unității administrativ

– teritoriale.

Așadar, art. 35 din Legea

nr. 33/1994 – care reprezintă temeiul unei acțiuni în retrocedarea unui imobil expropriat,

în condițiile expres reglementate prin această normă – poate fi aplicabil în cazul

în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere, considerat

drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, dacă imobilul nu era deținut, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deținătoare” în sensul

Legii nr. 10/2001 și nici nu era întrunită vreuna dintre situațiile de excepție

de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat.

Din cele expuse rezultă

că admisibilitatea unei asemenea acțiuni depinde de situația de fapt concretă, privind

aspecte precum exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile,

în sensul exigențelor art. 1846 și urm. C. civ. 1864, fiind întrunit atât elementul

material (corpus), cât și cel intențional (animus).

Instanța de control judiciar

a apreciat că, în acest caz, situația de fapt reținută de către instanța de judecată

trebuie să reflecte nu numai ocuparea imobilului de către proprietar, dar și situația

lui juridică, începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, verificându-se, în acest sens, evidențele autorităților publice

(fiscale, cadastrale, cartea funciară). Mai mult, instanța trebuie să se preocupe

de structura constructivă a imobilului, pentru a determina dacă eventualele modificări

intervenite sunt sau nu rezultatul intenției autorităților statului de exercitare

a prerogativelor de proprietar, în baza actului exproprierii.

S-a mai arătat că admisibilitatea

acțiunii – implicit inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 - depinzând de stabilirea

cu certitudine a situației de fapt, pe baza probatoriului administrat, verificarea

modului de aplicare a legii de către instanța de apel, care a conchis în sensul

că acțiunea este admisibilă, poate fi efectuată doar dacă din considerentele deciziei

recurate rezultă starea de fapt corespunzătoare, cu referire la probatoriul relevant

administrat în cauză. În caz contrar, nu este posibilă exercitarea de către Înalta

Curte a controlului de legalitate al hotărârii, impunându-se casarea deciziei, în

aplicarea art. 314 C. proc. civ.

S-a mai arătat că, în

cadrul rejudecării, urmează a se determina situația de fapt, în raport de aspectele

relevate prin decizie, în primul rând, situația juridică a imobilului – teren și

construcție - începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, ca urmare a verificărilor efectuate în evidențele autorităților

publice, astfel cum s-a arătat în considerentele expuse anterior și se va stabili,

în același timp, dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcție,

în condițiile în care raportul de expertiză pe care s-a întemeiat hotărârea primei

instanțe – întocmit într-o altă cauză – reflectă un singur corp de clădire (corpul

B), urmând a se verifica regimul juridic al fiecărei componente a imobilului.

În rejudecare, prin decizia

civilă

nr. 1186 din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a

respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul

Ploiești, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1578 pronunțată la 2 martie

2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții M.A.D. și T.I.M.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 poate fi aplicabil

în cazul în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere,

considerat drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, imobilul nu era deținut,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deținătoare”, în

sensul Legii nr. 10/2001 și nici nu era întrunită vreuna dintre situațiile de excepție

de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat.

S-a apreciat că admisibilitatea

unei asemenea acțiuni depinde de situația de fapt concretă, privind aspecte precum

exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile, în sensul exigențelor

art. 1846 și urm. C. civ. 1864, fiind întrunit atât elementul material (corpus),

cât și cel intențional (animus). Cert este că dezlegarea dată de instanța de recurs

acestei probleme de drept este pe deplin aplicabilă în speță pentru argumentele

expuse în continuare:

În vederea soluționării

raportului juridic dedus judecății, pe linia deciziei de casare, s-au administrat

probatorii pentru a se determina situația juridică a imobilului începând cu data

preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca urmare

a verificărilor efectuate în evidențele autorităților publice, urmând a se preciza

dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcție, cine la folosește

în prezent și care este regimul juridic al fiecărei componente a imobilului.

În ceea ce privește imobilul

în litigiu care face obiectul prezentului dosar din cuprinsul raportului de expertiză

întocmit de ing. M.I. pe baza constatărilor efectuate la fața locului s-a stabilit

că imobilul corp A

se compune din încăperile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare din anul

1980 și anume: o cameră, cămară, bucătărie și hol în suprafață construită de 38,41

mp, configurația încăperilor și a pereților-corespunzând cu releveele din planurile

întocmite în 1991 și 1994.

În continuare s-a menționat

că pereții de rezistenta și acoperișul sunt cele din 1980, imobilul se prezintă

într-o stare tehnică necorespunzătoare, necesitând lucrări de reparații și consolidări,

iar în prezent el este ocupat de intimatul-reclamant T.I.M.

Mai departe s-a precizat

că imobilul B se compune din încăperile prevăzute în contractul vânzare-cumpărare

din anul 1980.

Totodată s-a arătat de

către expert că pereții de rezistență și acoperișul au rămas din 1980, iar în prezent

construcția este ocupată de K.M. fiica intimatei-reclamante M.A.D.

În ceea ce privește construcția-magazie

s-a specificat că aceasta a fost din lemn și prezenta o uzură foarte avansată, motiv

pentru care în prezent nu mai există, fiind demolată, conform declarației intimatului-reclamant

T.I.M.

Pe de altă parte din adresa

din 12 septembrie 2014 emisă de Serviciul Public Finanțe Locale al municipiului

Ploiești privind imobilul situat în Ploiești, str. G.D. rezultă că î

n perioada 14

octombrie 1985-03 martie 1994 imobilul format din clădire cu suprafață construită

de 84.85 mp, anexa cu suprafața construită de 27 mp și terenul în suprafață de 114

mp au figurat impuse în evidențele fiscale pe numele T.I.M. și F.A., conform contractului

de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1985.

Începând cu data de 03

martie 1994, imobilul figurează impus în baza certificatului de moștenitor din

03 martie 1994, pe numele T.I.M. și M.A.D. În același înscris s-a specificat că

T.I.M. figurează cu obligații fiscale de plată în suma de 1.693 RON, 15 RON reprezentând

impozit teren aferent perioadei 2008-2014, 537 RON impozit clădire aferent perioadei

2010-2014, iar M.A.D. figurează cu obligațiile fiscale achitate la zi.

De altfel, dintr-o altă

adeverință emisă în anul 2007 de către Consiliul Local Ploiești (din 8 iunie 2007)

reiese că în evidențele fiscale proprietari pentru imobilul din str. G.D. figurau

T.I.M. și T. (în prezent M.) A.D.

Prin urmare, din cuprinsul

înscrisurilor menționate în precedent rezultă în mod cert că reclamanții din prezenta

cauză sunt cei care folosesc în materialitatea sa imobilul în litigiu, achită taxele

aferente acestuia, ambele corpuri de clădire expropriate existând în prezent în

aceeași configurație ca la momentul preluării, cu excepția unei magazii.

Având în vedere dezlegările

cu caracter obligatoriu date de instanța de recurs problemei de drept din prezenta

cauză (vizând aplicabilitatea dispozițiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr.

33/1994, în acțiunile având ca obiect imobilele expropriate în perioada 03

martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 în situația în care foștii proprietari au rămas în posesia bunului), în

condițiile în care imobilul în litigiu, astfel cum s-a expus în precedent, deși

a fost expropriat, nu a fost efectiv preluat de către stat, deci nu a fost utilizat

potrivit scopului exproprierii, ci a continuat să fie folosit de foștii proprietari,

rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și în mod corect

instanța de fond a dispus retrocedarea sa.

Împotriva deciziei pronunțate

de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs pârâții Consiliul Local

al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, criticând soluția

pentru nelegalitate, susținând că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 35 din Legea nr. 33/1994

și ale deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii.

În esență, pârâții

au arătat că imobilul proprietatea reclamanților M.A.D. și T.I.M. a fost

expropriat în temeiul Decretului nr. 235/1988, situație ce intra sub incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care permitea restituirea în natură a imobilelor

sau acordarea de măsuri reparatorii.

Reclamanții aveau

obligația să urmeze dispozițiile legii speciale de retrocedare și

să solicite pe cale administrativă restituirea, iar în cazul refuzului, să se adreseze

instanței de judecată.

După publicarea deciziei

nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, instanțele nu mai erau îndreptățite să procedeze

la aplicarea dispozițiilor de drept comun din actul normativ ce reglementează

exproprierea, astfel încât o acțiune formulată în fața instanței

pentru retrocedarea imobilului este inadmisibilă.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să le analizeze din această perspectivă.

Analizând actele și

lucrările dosarului se reține că esențiale pentru soluționarea cauzei

sunt indicațiile obligatorii, date în recurs de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013 într-un ciclu

procesual anterior, în sensul stabilirii criteriilor care determină neaplicarea

la situația dedusă judecății a Legii nr. 10/2001, în raport de situația

de fapt.

S-a statuat de instanța

de recurs, că în măsura în care însăși Legea nr. 10/2001 nu este incidentă,

nefiind întrunite cerințele sale de aplicare, este admisibil a se recurge la

normele dreptului comun și o asemenea situație subzistă, într-adevăr,

atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului expropriat, care a continuat

să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului de proprietate, fără vreo ingerință

din partea statului sau a unității administrativ-teritoriale.

În rejudecare, instanța

de apel a lămurit aspectele menționate, conform indicațiilor instanței

de recurs și a clarificat că imobilul nu a fost, niciodată, preluat efectiv

de către stat, reclamanții rămânând în posesia acestuia și figurând ca

proprietari la Administrația Financiară Locală.

Astfel, reclamanții

M.A.D. și T.I.M. au dobândit în indiviziune, imobilul situat în Ploiești,

str. G.D., jud. Prahova, compus din construcție și teren. Ulterior, prin

Decretul nr. 235/1988, imobilul a fost expropriat și trecut în proprietatea

statului pentru efectuarea unor lucrări publice.

De la momentul emiterii

decretului de expropriere, imobilul proprietatea reclamanților nu a fost preluat

efectiv, aceștia rămânând în posesia lui și plătind impozitele la Administrația

Financiară. Imobilul nu a fost modificat, rămânând în aceeași formă, de la

momentul cumpărării sale și până la data întocmirii expertizei tehnice de specialitate.

Or, în speță ceea

ce a determinat neaplicarea Legii nr. 10/2001 este faptul că nu a existat o preluare

efectivă, în sensul prevăzut de art. 11 din actul normativ arătat, de vreme ce reclamanții

sunt în posesia imobilului și se comportă ca fiind adevărații proprietari,

exercitând toate elementele posesiei, atât în ceea ce privește animus, cât

și corpus.

Neavând loc o preluare

fără titlu valabil supusă legii speciale de reparație, nu sunt incidente nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Aspectele menționate

înlătură aplicarea deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece motivarea acesteia

se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de stat, astfel

încât critica formulată de pârâți este nefondată.

Jurisprudența Înaltei

Curți, atât prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013, cât și nr. 5482 din

15 octombrie 2010, a confirmat posibilitatea formulării unei acțiuni pentru

retrocedarea imobilului, în situația în care imobilul s-a aflat în posesia

reclamantului de la data exproprierii și până la data formulării acțiunii.

Este adevărat că, formal,

conform Decretului nr. 235/1988, statul a devenit proprietar, figurând înscris în

cartea funciară, însă, în mod evident, finalitatea exproprierii nu s-a realizat,

astfel încât reclamanții trebuie să aibă un remediu juridic pentru soluționarea

unei situații contradictorii din punct de vedere juridic.

Astfel, se realizează

nu numai accesul la justiție al părților, dar se face și aplicarea

principiului ubi jus, ibi remedium.

Neaplicarea legii speciale

de restituire determină incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia:

Dacă in termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit

scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările

nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă

nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Conform textului menționat,

acțiunea pe care o au la îndemână reclamanții este aceea prin care se

solicită retrocedarea imobilului, în temeiul legii exproprierii, nu a legii speciale

și anume Legea nr. 10/2001. Așa fiind, criticile formulate de pârâți,

atât în apel, cât și în recurs, privind temeiul juridic al acțiunii, sunt

nefondate.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, acestea nu au fost dovedite, astfel încât instanța

va respinge cererea de acordare a acestora.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează

să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul

Ploiești prin primar împotriva deciziei nr. 1186 din 29 octombrie 2014 a Curții

de Apel Ploiești, secția I civilă.

Respinge cererea privind

acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă M.A.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2015.