ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2015

Asupra conflictului negativ de competență,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 25

septembrie 2014, sub nr. 44015/299/2014,

B.E.J.,

M.I., cu sediul profesional în București, C.D., sector 1, a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 622 alin. (3), art. 665 alin. (1) C. proc. civ. aprobat prin

Legea nr. 134/2010, încuviințarea executării silite, prin poprire, asupra tuturor

veniturilor și conturilor bancare prezente și viitoare, deschise la unitățile bancare

situate pe raza teritorială a Judecătoriei sectorului 1 București, împotriva debitorului

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Utilaj Petrolier P., prin punerea

în executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2456

din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, pentru suma de 1.253,18

RON.

Prin sentința civilă nr. 16247 din 3 octombrie

2014, Judecătoria sectorului 1

București a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

În motivare, această instanță a reținut

că executorul judecătoresc a fost sesizat cu cererea de executare silită la data

de 25 august 2014, așa după cum rezultă din încheierea emisă de B.EJ. M.I. în dosarul

de executare silită nr. 2886/2014, iar cererea de încuviințare a executării silite

a fost depusă la instanță la data de 25 septembrie 2014.

Prin decizia nr. 348/2014 publicată în

M. Of. la 16 iulie 2014, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010,

decizie care produce efecte general obligatorii numai pentru viitor, conform dispozițiilor

art. 347 alin. (4) din Constituția României.

Având în vedere că instanța de executare

a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite ulterior publicării

deciziei Curții Constituționale în M. Of., (16 iulie 2014), raportându-se la dispozițiile

art. 5 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria sectorului 1 București a reținut că,

în cauză, devine aplicabilă norma generală de competență instituită de art. 107

din acest act normativ, conform căreia competența revine instanței de la domiciliul

sau sediul debitorului, ca o transpunere în plan execuțional a acestei norme de

drept comun.

La rândul său, Judecătoria Ploiești, prin

sentința civilă nr. 14573 din 29 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 44015/299/2014,

a admis excepția necompetenței

teritoriale, a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluționare, în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență

și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu rezolvarea acestuia.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se

face la instanța în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul.

Deși textul legal mai sus menționat reglementează competența de drept comun, conform

dispozițiilor art. 529 C. proc. civ., în cadrul procedurii necontencioase competența

este de ordine publică și nu poate fi invocată de instanță, din oficiu.

Instanța a apreciat că în materia urmăririi

silite prin poprire asupra conturilor bancare, prevederile art. 781 alin. (2) C.

proc. civ. au instituit o competență alternativă, în favoarea instanței în a cărei

rază teritorială se află sediul debitorului ori sediul principal sau secundar al

instituției de credit la care acesta are deschis contul bancar.

Având în vedere că prin cererea formulată

creditorul a solicitat încuviințarea executării silite asupra veniturilor și conturilor

debitorului, deschise la unitățile bancare aflate în circumscripția Judecătoriei

sectorului 1 București, fiind făcută alegerea de competență, în sensul art. 116

C. proc. civ., acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei.

Examinând conflictul de competență,

Înalta Curte va reține că, în cauză, competența soluționării pricinii in primă instanță

revine Judecătoriei Ploiești, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată la Biroul executorului

judecătoresc M.I. la data de 25 august 2014, în dosarul de executare nr. 2886/2014,

creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat

și Recipientelor sub Presiune SA, cu sediul social în București, str. F., sector

1, a solicitat executarea silită, prin poprire, asupra conturilor bancare prezente

și viitoare ale debitorului Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru

Utilaj Petrolier P., cu sediul social în Ploiești, str. D., județul Prahova, prin

punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.

2456 din 24 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Ploiești, secția civilă, în

Dosarul nr. 27961/281/2013.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 1, București, la data de 25 septembrie 2014, sub

nr. 44015/299/2014, B.EJ. M.I. a solicitat încuviințarea executării silite prin

poprire asupra tuturor veniturilor și conturilor bancare prezente și viitoare ale

debitorului, deschise la unitățile bancare, care au sediile principale pe raza teritorială

a acestei instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 665 alin.

(1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, „în termen de 3 zile de la înregistrarea

cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de

către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate

cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la

art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru".

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei,

rezultă că cererea formulată de către creditoare, a fost înregistrată la sediul

biroului executorului judecătoresc ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348

din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. la 16

iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

650 alin. (1) C. proc. civ., care stipulau că instanța de executare este judecătoria

în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc care face executarea,

în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Excepția de neconstituționalitate

a fost admisă în considerarea faptului că aceste norme permiteau un criteriu subiectiv

de apreciere din partea uneia dintre părțile litigante, aspect ce echivala cu imposibilitatea

cunoașterii, de către debitor, a instanței de executare competente.

Astfel, în cauză, în absența unei norme

speciale atributive de competență, devin aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial,

pentru judecata în primă instanță, stipulând că „cererea de chemare în judecată

se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul

pârâtul dacă legea nu prevede altfel".

De altfel, C. proc. civ., aprobat prin

Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138 din 15

octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650

alin. (1) Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria

în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul

sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei

pendinte, întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 138 din 15 octombrie 2014, respectiv la 19 octombrie 2014, creditoarea sesizând

biroul executorului judecătoresc la data de 25 august 2014.

Prin urmare, având în vedere principiul

neretroactivității legii civile șl faptul că organul de executare a fost învestit,

de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare silită la momentul la

care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor C. proc.

civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competență

în materie, la stabilirea instanței de executare competente în soluționarea cererii

de încuviințare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere

prevederile art. 107 C. proc. civ., care stabilesc competența de drept comun, din

punct de vedere teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunibr civile.

Dispozițiile legale prevăzute de art. 781

alin. (2) C. proc. civ., invocate de Judecătoria Ploiești în hotărârea de declinare,

nu se aplică în speță, întrucât textul de lege menționat regiementează competența

executorului judecătoresc în cazul instituirii popririi asupra conturilor unei persoane

fizice sau juridice și nu privește modalitatea de determinare a instanței competente

în cazul formulării unei cereri de încuviințare a executării silite. Norma citată

are în vedere stabilirea biroului executorului judecătoresc îndreptățit să înființeze

poprirea la cererea creditorului, formularea unei astfel de cereri fiind în atribuția

executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel

de la domiciliul sau sediul debitorul ori, după caz, de la sediul principal sau

de la sediile secundare ale instituției unde debitorul și-a deschis contul.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei,

rezultă că debitorul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Utilaj

Petrolier P., împotriva căreia urmează să se efectueze executarea silită, prin poprire,

are sediui în Ploiești, str. D., jud. Prahova.

Având în vedere că această localitate se

află în circumscripția Judecătoriei Ploiești, în raport de dispozițiile art. 107

C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

acestei instanțe.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

23 ianuarie 2015.