ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 25 septembrie 2014, sub nr. 44015/299/2014, B.E.J., M.I., cu sediul profesional în București, C.D., sector 1, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 622 alin. (3), art. 665 alin. (1) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, încuviințarea executării silite, prin poprire, asupra tuturor veniturilor și conturilor bancare prezente și viitoare, deschise la unitățile bancare situate pe raza teritorială a Judecătoriei sectorului 1 București, împotriva debitorului Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Utilaj Petrolier P., prin punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2456 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, pentru suma de 1.253,18 RON.

Prin sentința civilă nr. 16247 din 3 octombrie 2014, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. În motivare, această instanță a reținut că executorul judecătoresc a fost sesizat cu cererea de executare silită la data de 25 august 2014, așa după cum rezultă din încheierea emisă de B.EJ. M.I. în dosarul de executare silită nr. 2886/2014, iar cererea de încuviințare a executării silite a fost depusă la instanță la data de 25 septembrie 2014. Prin decizia nr. 348/2014 publicată în M. Of. la 16 iulie 2014, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, decizie care produce efecte general obligatorii numai pentru viitor, conform dispozițiilor art. 347 alin. (4) din Constituția României. Având în vedere că instanța de executare a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., (16 iulie 2014), raportându-se la dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria sectorului 1 București a reținut că, în cauză, devine aplicabilă norma generală de competență instituită de art. 107 din acest act normativ, conform căreia competența revine instanței de la domiciliul sau sediul debitorului, ca o transpunere în plan execuțional a acestei norme de drept comun.

La rândul său, Judecătoria Ploiești, prin sentința civilă nr. 14573 din 29 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 44015/299/2014, a admis excepția necompetenței teritoriale, a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluționare, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu rezolvarea acestuia. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se face la instanța în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul. Deși textul legal mai sus menționat reglementează competența de drept comun, conform dispozițiilor art. 529 C. proc.

civ., în cadrul procedurii necontencioase competența este de ordine publică și nu poate fi invocată de instanță, din oficiu. Instanța a apreciat că în materia urmăririi silite prin poprire asupra conturilor bancare, prevederile art. 781 alin. (2) C. proc. civ. au instituit o competență alternativă, în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află sediul debitorului ori sediul principal sau secundar al instituției de credit la care acesta are deschis contul bancar. Având în vedere că prin cererea formulată creditorul a solicitat încuviințarea executării silite asupra veniturilor și conturilor debitorului, deschise la unitățile bancare aflate în circumscripția Judecătoriei sectorului 1 București, fiind făcută alegerea de competență, în sensul art. 116 C. proc.

civ., acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține că, în cauză, competența soluționării pricinii in primă instanță revine Judecătoriei Ploiești, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată la Biroul executorului judecătoresc M.I.

la data de 25 august 2014, în dosarul de executare nr. 2886/2014, creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA, cu sediul social în București, str. F., sector 1, a solicitat executarea silită, prin poprire, asupra conturilor bancare prezente și viitoare ale debitorului Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Utilaj Petrolier P., cu sediul social în Ploiești, str. D., județul Prahova, prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2456 din 24 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Ploiești, secția civilă, în Dosarul nr. 27961/281/2013. Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1, București, la data de 25 septembrie 2014, sub nr. 44015/299/2014, B.EJ.

M.I. a solicitat încuviințarea executării silite prin poprire asupra tuturor veniturilor și conturilor bancare prezente și viitoare ale debitorului, deschise la unitățile bancare, care au sediile principale pe raza teritorială a acestei instanțe. Potrivit dispozițiilor art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, „în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru". Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că cererea formulată de către creditoare, a fost înregistrată la sediul biroului executorului judecătoresc ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of.

la 16 iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stipulau că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Excepția de neconstituționalitate a fost admisă în considerarea faptului că aceste norme permiteau un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părțile litigante, aspect ce echivala cu imposibilitatea cunoașterii, de către debitor, a instanței de executare competente. Astfel, în cauză, în absența unei norme speciale atributive de competență, devin aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru judecata în primă instanță, stipulând că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel". De altfel, C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei pendinte, întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, respectiv la 19 octombrie 2014, creditoarea sesizând biroul executorului judecătoresc la data de 25 august 2014. Prin urmare, având în vedere principiul neretroactivității legii civile șl faptul că organul de executare a fost învestit, de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare silită la momentul la care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competență în materie, la stabilirea instanței de executare competente în soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunibr civile. Dispozițiile legale prevăzute de art. 781 alin. (2) C. proc. civ., invocate de Judecătoria Ploiești în hotărârea de declinare, nu se aplică în speță, întrucât textul de lege menționat regiementează competența executorului judecătoresc în cazul instituirii popririi asupra conturilor unei persoane fizice sau juridice și nu privește modalitatea de determinare a instanței competente în cazul formulării unei cereri de încuviințare a executării silite.

Norma citată are în vedere stabilirea biroului executorului judecătoresc îndreptățit să înființeze poprirea la cererea creditorului, formularea unei astfel de cereri fiind în atribuția executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel de la domiciliul sau sediul debitorul ori, după caz, de la sediul principal sau de la sediile secundare ale instituției unde debitorul și-a deschis contul. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că debitorul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Utilaj Petrolier P., împotriva căreia urmează să se efectueze executarea silită, prin poprire, are sediui în Ploiești, str. D., jud. Prahova. Având în vedere că această localitate se află în circumscripția Judecătoriei Ploiești, în raport de dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.