ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6607/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23 septembrie 2011, reclamantul M.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâții U.M.

X „P”, Serviciul de Protecție și Pază și P.L.S., Director al Serviciului de Protecție și Pază, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1) obligarea pârâților să-i elibereze actul administrativ care să conțină numărul de zile și numărul de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 și 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010; 2) repararea pagubei ce i-a fost cauzată de neprimirea în timp util a actului administrativ, situație de natură să-i prejudicieze interesele și drepturile recunoscute de lege și în consecință, obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor către reclamant în cuantum de 100.000 RON (precizat oral în ședința publică de la data de 17 ianuarie 2012 și, în scris, prin cererea precizatoare depusă la termenul de la data de 28 februarie 2012); 3) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință de la data de 22 noiembrie 2011, Curtea a luat act de cererea reclamantului de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică P.L.S., Director al Serviciului de Protecție și Pază. Pârâtul Serviciul de Protecție și Pază a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale a pârâtului U.M. X „P” și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 1375 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a U.M. X „P” și, în consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această parte.

Instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului în contradictoriu cu SPP. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în ceea ce privește U.M. X „P”, aceasta nu este o instituție publică de sine stătătoare, ci face parte din Serviciul de Protecție și Pază. În aceste condiții actele care emană de la această structură trebuie privite ca acte ale Serviciului de Protecție și Pază, judecata urmând să se poarte doar în contradictoriu cu această instituție publică. Față de aceste considerente Curtea a constatat întemeiată excepția invocată și, în consecință, a respins acțiunea față de U.M.

X „P” ca fiind introducă împotriva unei entități fără capacitatea de folosință. În ceea ce privește acțiunea în contradictoriu cu Serviciul de Protecție și Pază, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat acestui serviciu să îi comunice numărul de zile și numărul de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 și 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010, iar intimatul a comunicat reclamantului că în această perioadă a lucrat în ture de 12 ore urmat de perioada de repaus de 24 sau 48 de ore. De asemenea s-a comunicat faptul că reclamantul a for internat un număr de 7 zile și a beneficiat de 13 zile scutire medicală. Instanța a reținut că intimatul a furnizat informațiile care erau cuprinse în actele instituției, neavând posibilitatea să furnizeze alte informații decât cele care rezultau din evidențele întocmite la nivelul acesteia.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că se poate concluziona că necomunicarea informațiilor solicitate de reclamant nu reprezintă expresia unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri. Cât privește cererea de plată a unor despăgubiri, Curtea constată că acest capăt de cerere urmează soarta principalului întrucât, cât timp nu se poate vorbi de un refuz nejustificat, nu există faptă ilicită și, deci, nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii delictuale. 3. Recursul declarat de M.F. Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentul a prezentat situația de fapt a litigiului intervenit și a invocat în susținerea căii de atac formulate, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Astfel, în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond nu este motivată, întrucât nu cuprinde motivele în temeiul cărora și-a format convingerea de a pronunța respectiva hotărâre. A arătat că motivarea instanței întinsă pe 4 rânduri este formală și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază hotărârea. În privința motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia și înțelesul lămurit al acestuia, întrucât reclamantul a solicitat emiterea unui înscris care să prezinte în cumul de zile/ore durata muncii depuse de reclamant în perioada indicată și nu un înscris care să precizeze câte ore ar fi trebuit să muncească într-o zi.

Recurentul a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât din modul de redactare a hotărârii nu a identificat legea pe care se întemeiază. A susținut că lipsa de bază legală a sentinței recurate reprezintă lipsa unei norme juridice, care să poată constitui premisa majoră a raționamentului deductiv judiciar față de soluția dată. S-a arătat că SPP nu a depus nici un înscris care să dovedească lipsa calității procesuale pasive, iar instanța și-a întemeiat soluția numai pe afirmațiile pârâtei. A precizat că din toate înscrisurile dosarului rezultă faptul că cererea și plângerile prealabile ale reclamantului au fost adresate numai SPP și nu intimatei UM, afirmând că această unitate a răspuns la cererea sa.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-au solicitat și daune. Instanța de control judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul precizării numărului de zile și numărului de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 și 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010. În cauza de față însă recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul solicitat, căci instituția pârâtă a răspuns conform evidențelor sale la cererea reclamantului.

În aceste condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul oferit reclamantului, reținându-se că soluția dată cererii a avut un temei legal. În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004. Faptul că cererea reclamantului nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantului.

Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.F. împotriva Sentinței nr. 1375 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2013. Procesat de GGC - LM