ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5418/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5418/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub

nr. 30304/3/CA/2011, reclamantul Ș.M.F. a chemat în judecată pe pârâtul

Serviciul de Protecție și Pază, solicitând obligarea acestuia la respectarea

dreptului său de a cumpăra locuința pe care o deține în prezent în calitate de

chiriaș, drept dobândit în temeiul Legii nr. 562/2004, obligarea la elaborarea

documentației prevăzute de Normele metodologice pentru dobândirea dreptului de

proprietate asupra locuinței prin transferul acestui drept de la pârât, iar în

subsidiar, obligarea la aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 562/2004,

în sensul menținerii contractului de închiriere.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este beneficiarul unei locuințe de serviciu

în temeiul Contractului de închiriere nr. G 2720 din 8 noiembrie 2005, locuință

care este proprietatea pârâtului și este situată în București, str. M.E. nr. X,

și că, încă din anul 2005, a formulat o cerere de aprobare a vânzării acesteia

în temeiul dreptului constituit prin Legea nr. 562/2004. Deși Comisia de

vânzare a locuințelor de serviciu a admis cererea de cumpărare, nu s-a dat

eficiență acestei decizii și nici nu i s-a comunicat că ea ar fi fost anulată,

astfel că la data de 3 martie 2011, a formulat o cerere de recunoaștere a

dreptului în baza Legii nr. 562/2004, dar și de decizia de aprobare.

A mai arătat

reclamantul că la această cerere i s-a răspuns cu Adresa nr. N 1349 din data de

31 martie 2011, emisă de Cabinetul Directorului Economic al SPP, iar nu de

conducerea legală a pârâtului, prin care i s-a comunicat că locuința de

serviciu nu intră sub incidența prevederilor Legii nr. 562/2004 și nu poate

face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare între părți.

A susținut

reclamantul că interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 562/2004 de către

directorul economic este nelegală și contrară deciziei comisiei constituite în

temeiul acestei legi și a H.G. nr. 2.424/2004, dată în aplicarea legii,

deoarece art. 1 nu poate fi interpretat în sensul că se referă doar la

locuințele de serviciu aflate la data de 12 decembrie 2004 în administrarea

instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate

națională, ci la totalitatea locuințelor ce se află în administrare, căci legea

are efect pentru viitor atâta timp cât nu este abrogată.

În susținerea

capătului de cerere formulat în subsidiar, reclamantul a arătat că este

pensionar S.P.P. și are dreptul la prelungirea contractului de închiriere,

drept ce derivă din fosta calitate de angajat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin.

(2), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Serviciul de

Protecție și Pază a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond

a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Totodată, la primul

termen de judecată pârâtul, prin reprezentantul său la dezbateri, a invocat

excepția necompetenței materiale, pe considerentul că este autoritate publică

centrală.

Prin Sentința civilă

nr. 2807 din 6 septembrie 2011 Tribunalul a declinat competența materială în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, instanța pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 13

octombrie 2011.

La termenul de

judecată din 13 februarie 2012, reclamantul a depus precizări la acțiunea

principală în cuprinsul cărora nu și-a modificat obiectul cererii, ci l-a

explicitat.

Prin Sentința civilă

nr. 1105 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și a

respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul Ș.M.F., în

contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare, instanța a calificat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului ca fiind apărare de fond,

iar nu o veritabilă excepție, având în vedere că prin conținutul motivării

respectivei excepții rezultă că, în realitate, pârâtă a formulat apărări care

țin de fondul propriu zis al litigiului.

În ceea ce privește

cea de-a doua excepție, a inadmisibilității, instanța de fond a respins-o,

având în vedere faptul că, în mod neîntemeiat, invocă pârâta faptul că

reclamantul a contestat actul administrativ la aproape 6 ani de la emitere, în

condițiile în care reclamantul a contestat refuzul pârâtei exprimat prin Adresa

din 31 martie 2011, acțiunea fiind introdusă la 26 aprilie 2011, cu respectarea

termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, a

reținut Curtea de Apel București, următoarele:

- Potrivit

răspunsului comunicat cu Adresa nr. N1349/31 martie 2011, pârâta arată că

locuința de serviciu ocupată de reclamant, în calitate de chiriaș a fost

transmisă în administrarea instituției pârâte în baza art. 2 din H.G. nr. 1245

din 13 octombrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, iar

conform art. 1 din actul normativ mai sus amintit, pârâta poate vinde numai

unele locuințe de serviciu pe care le are în administrare la data intrării în vigoare

a legii, respectiv 12 decembrie 2004, astfel că, locuința de serviciu situată

în București, str. M.E. nr. X, sector 2, nu intra sub incidența Legii nr.

562/2004 și nu poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare între

părți.

- Din actele dosarului,

rezultă că reclamantul și pârâta au încheiat contractul de închiriere nr. G2720

din 8 noiembrie 2005 a locuinței de serviciu situată în București, str. M.E.

nr. X, sector 2, iar la pct. 4 din contract s-a precizat că termenul

închirierii este de 5 (cinci) ani, până la data de 7 noiembrie 2010, cu

prevederea că la expirarea termenului, contractul va fi reînnoit pe termen de

un an dacă, chiriașul face parte din personalul SPP și nu a intervenit una din

cauzele de reziliere.

Prin Actul adițional

nr. 1 contractul s-a prelungit până la 7 mai 2011.

- Din actele

dosarului mai rezultă că pentru locuința respectivă, anterior, prin Decizia nr.

G3449 din 14 decembrie 2005 comisia de vânzare a locuințelor, în temeiul H.G.

nr. 2424/2004, a decis admiterea cererii de cumpărare a locuinței de serviciu

formulată de reclamant pentru locuința care face obiectul Contractului de

închiriere nr. G2720 din 8 noiembrie 2005. Însă, astfel după cum rezultă din

paragraful al doilea al Adresei nr. D1469 din 15 decembrie 2005 emisă de pârâtă

către reclamant, aprobarea cererii de vânzare nu este suficientă, în sine,

pentru a se încheia contractul întrucât urma să se procedeze, în temeiul

normelor aprobate cu H.G. nr. 2424/2004, la efectuarea operațiunilor de

cadastru, evaluare, ulterior urmând a i se comunica și prețul locuinței (art.

7, 8, 9 din norme). De la emiterea adresei respective și până la emiterea

adresei de răspuns din 31 mai 2011, reclamantul nu a probat că a efectuat alte

demersuri pentru vânzarea locuinței.

- În ceea ce privește

răspunsul comunicat cu adresa de la fila 9, dosar întemeiat pe H.G. nr. 1245

din 13 octombrie 2005 privind schimbarea regimului juridic și a titularului

dreptului de administrare asupra unor imobile situate în municipiul București,

prima instanță a constatat că prin H.G. nr. 1245 din 13 octombrie 2005, la art.

2, s-a prevăzut că se aprobă transmiterea imobilelor situate în municipiul

București, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în

domeniul privat al statului, din administrarea Regiei Autonome

"Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea

Serviciului de Protecție și Pază. Imobilul închiriat de reclamant este prevăzut

la pct. 1 din anexa 2.

- În ceea ce privește

incidenta Legii nr. 562/2004, Curtea de apel a reținut că potrivit art. 1 din

lege, se autorizează instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine

publică și securitate națională să vândă unele locuințe de serviciu pe care

acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi

(această dispoziție fiind în vigoare și la data emiterii Deciziei nr. G3449 din

14 decembrie 2005).

În acest context

faptic și legal, instanța de fond a constatat că refuzul pârâtei de a soluționa

cererea reclamantului este justificat, câtă vreme locuința închiriată de

reclamant a intrat în administrarea pârâtei ulterior datei intrării în vigoare

a Legii nr. 562/2004, iar legiuitorul nu a vizat și locuințele ulterior intrate

în patrimoniu.

A mai reținut că

Decizia nr. G3449 din 14 decembrie 2005 invocată de reclamant nu poate conferi

acestuia un drept la cumpărare câtă vreme nu au fost respectate dispozițiile

legale la data emiterii acesteia (art. 1 din Lege).

În ceea ce privește

capătul 3 de cerere formulat de reclamant, respectiv obligarea pârâtului, în

baza art. 6 din Legea nr. 562/2004 la prelungirea contractului de închiriere,

prima instanță a reținut că, potrivit art. 6 din lege, în situația în care

locuințele de serviciu sunt ocupate de pensionari sau de urmași ai titularilor

contractelor de închiriere decedați, al căror venit nu le permite cumpărarea

locuinței în condițiile prevăzute la art. 3, aceștia își pot păstra calitatea

de chiriaș.

Instanța de fond a

apreciat că nu se poate substitui voinței părților, deoarece ar încălca

flagrant principiul libertății contractuale. Astfel după cum reclamantul are un

drept la prelungirea contractului de închiriere, în mod corelativ, și pârâta

are tot un drept de a admite respectiva cerere sau de a o respinge, în cel

de-al doilea caz, în fața instanței de contencios administrativ putând fi

atacat numai refuzul nejustificat, emis cu exces de putere, în speță

nefăcându-se dovada unui atare refuz, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr.

554/2004.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1105 din data de 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat

recurs în termen legal reclamantul Ș.M.F., prin care s-a solicitat admiterea

căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și, urmare rejudecării,

admiterea acțiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată.

Reclamantul a

învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința pronunțată de curtea de

apel este netemeinică și nelegală, instanța de fond interpretând în favoarea

pârâtei toate împrejurările de fapt ale cauzei și făcând o greșită interpretare

și aplicare a legii.

A susținut recurentul

că închirierea locuinței din București, str. M.E. nr. X nu s-a efectuat prin

Contractul de închiriere nr. G2720 din 8 noiembrie 2005, acesta fiind o

continuare a contractului de închiriere dintre reclamant și pârâtă având ca

obiect locuința de serviciu din str. O.G. nr. X, deținută de recurent cu

contract de închiriere din anul 1997 și până la data încheierii Contractului de

închiriere din 8 noiembrie 2005. Prin urmare, s-a considerat de către reclamant

că este îndeplinită condiția impusă de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004,

cu atât mai mult cu cât transferul dreptului de administrare de la R.A.P.P.S.

către S.P.P. s-a efectuat prin aportul direct al recurentului, în considerarea

persoanei sale, tocmai pentru a i se transfera în proprietate.

A relevat recurentul

că nu este riguros adevărat că numai locuințele de serviciu aflate în

administrarea S.P.P. la data de 12 decembrie 2004 sunt supuse dispozițiilor

legii, întrucât prin H.G. nr. 2424/2004 ce a intrat în vigoare la data de 13

ianuarie 2005 s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului în domeniul

privat al acesteia a locuințelor de serviciu aflate în administrarea S.P.P. identificate

potrivit anexei 1, în vederea vânzării acestora titularilor contractelor de

închiriere potrivit dispozițiilor Legii nr. 562/2004. Or, s-a arătat,

interpretarea că legea este aplicabilă și situațiilor viitoare, nu numai

situației de fapt de la data intrării ei în vigoare, este confirmată de

conținutul art. 9 din Legea nr. 562/2004, care precizează că în termen de 30 de

zile de la intrarea în vigoare a legii Guvernul avea obligația de a emite norme

metodologice de aplicare a prevederilor acesteia, pentru fiecare instituție

publică din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională.

Reclamantul a mai

subliniat că potrivit dispozițiilor normelor metodologice privind vânzarea de

locuințe aflate în administrarea Serviciului de Protecție și Pază, anexa 2 la

H.G. nr. 2424/2004, comisia de vânzare a locuințelor era cea care decide

vânzarea locuințelor, o atare decizie (ce nu a fost anulată de autoritatea

administrativă competentă) fiind luată și în cazul său, la data de 14 decembrie

2005, și că Legea nr. 562/2004 își producea efecte și în anul 2009, urmare

modificărilor aduse prin Legea nr. 174 din 13 mai 2009. A considerat

recurentul, față de noul text al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004,

introdus prin Legea nr. 174/2009, că și în anul 2009 comisia mai era

îndreptățită să aprobe cumpărarea locuințelor de serviciu, și că recurentul

îndeplinește toate condițiile legale pentru cumpărarea locuinței de serviciu

din București, str. M.E. nr. X.

Considerentele din

sentința recurată prin care judecătorul fondului a reținut că aprobarea cererii

de vânzare de către comisie nu este suficientă, în sine, pentru a se încheia

contractul, fiind necesară și alte operațiuni ulterioare, și că de la emiterea

de către pârât a Adresei nr. D1469 din 15 decembrie 2005 și până la emiterea

adresei de răspuns din 31 mai 2011 reclamantul nu a probat că a efectuat alte

demersuri pentru vânzarea locuinței, au fost criticate prin cererea de recurs,

pe motiv că indirect instanța de judecată a invocat o decădere a reclamantului

din dreptul dobândit, fără a se face trimitere la vreun text legal care ar

stabili decăderea sau chiar prescripția dreptului la acțiune.

În fine, reclamantul

a învederat că în mod greșit a fost respins de către prima instanță și capătul

de cerere din acțiune, cu caracter subsidiar, prin care s-a solicitat a se

acorda eficiență art. 6 din Legea nr. 562/2004 prin obligarea pârâtei să

mențină valabilitatea contractului de închiriere.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimatul Serviciul de Protecție și Pază a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, motivându-se că nu sunt întemeiate

susținerile reclamantului din cererea de recurs și că este temeinică și legală

sentința atacată.

Recursul declarat de

reclamantul Ș.M.F. împotriva Sentinței civile nr. 1105 din data de 20 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal este nefondat și urmează a fi respins, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat

instanța de fond, prin hotărârea atacată, interpretând și aplicând corect legea

la circumstanțele de fapt ale litigiului, a procedat la respingerea ca

nefondată a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul

Ș.M.F. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, prin care

s-a solicitat, cu titlu principal, recunoașterea dreptului reclamantului de a

cumpăra, în temeiul prevederilor Legii nr. 562/2004, locuința pe care o deține

cu contract de închiriere și obligarea pârâtei la elaborarea documentației

prevăzute de normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 562/2004 în

vederea realizării transferului dreptului de proprietate asupra locuinței

situată în București, str. M.E. nr. X București, și, cu titlu subsidiar,

obligarea pârâtului la recunoașterea în continuare a valabilității contractului

de închiriere, în condițiile art. 6 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea

instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate

națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care

acestea le au în administrare.

Se reține, în primul

rând, cât privește soluția dată de judecătorul fondului pretențiilor principale

solicitate prin acțiune, că aceasta este legală, întrucât refuzul intimatului

Serviciul de Protecție și Pază de a încheia cu reclamantul contract de

vânzare-cumpărare pentru locuința din București, str. M.E. nr. X București,

deținută cu Contractul de închiriere nr. 62720 din 8 noiembrie 2005, este

justificat, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 562/2004 privind

autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și

securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu

pe care acestea le au în administrare, cu modificările și completările

ulterioare.

Într-adevăr, prin

art. 1 din Legea nr. 562/2004 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

1168 din 9 decembrie 2004) au fost autorizate instituțiile publice din sistemul

de apărare, ordine publică și securitate să vândă unele locuințe de serviciu pe

care acestea le aveau în administrare la data intrării în vigoare a legii

menționate, anume la data de 12 decembrie 2004, însă locuința în discuție,

deținută de reclamant cu Contractul de închiriere a locuinței de serviciu nr.

62720 din 8 noiembrie 2005 încheiat cu Serviciul de Protecție și Pază, nu se

încadrează în sfera de aplicare a actului normativ sus menționat, neaflându-se

la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 în administrarea instituției

publice pârâte. Imobilul din București, str. M.E. nr. X București se afla la

data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 în domeniul privat al statului și

în administrarea Regiei Autonome ”Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat”, transmiterea acestuia în administrarea Serviciului de Protecție și Pază

fiind aprobată prin H.G. nr. 1245 din data de 13 octombrie 2005, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 951 din 26 octombrie 2005.

Susținerile

recurentului din cererea de recurs nu sunt relevante în soluționarea

litigiului, și nu sunt de natură a justifica dreptul invocat de acesta, fiind

evident că în condițiile în care un imobil nu se afla în administrarea unei

instituții publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate

națională la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 (12 decembrie 2004),

nu poate subzista nici dreptul titularului contractului de închiriere de a

cumpăra locuința de serviciu, prevăzut de art. 2 și următoarele din același act

normativ. Decizia nr. G3449 din data de 14 decembrie 2005 emisă de Comisia de vânzare

a locuințelor din cadrul UM nr. Y Serviciul de Protecție și Pază, prin care s-a

admis cererea de cumpărare a locuinței de serviciu din București, str. M.E. nr.

X București de către reclamant, și care nu prezintă caracteristicile unui act

administrativ, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii

reclamantului, întrucât dispozițiile acesteia nu pot contraveni legii.

Se constată, pe de

altă parte, că prima instanță a soluționat judicios, în sensul respingerii, și

capătul de cerere subsidiar din acțiunea reclamantului, de obligare a pârâtului

la recunoașterea în continuare a valabilității contractului de închiriere, în

condițiile art. 6 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor

publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a

vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în

administrare, o atare solicitare a recurentului neputând fi analizată atâta

timp cât nu s-a făcut, în litigiu, dovada îndeplinirii cerinței legale prevăzute

de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de cele mai

sus arătate, considerând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în

cauză și că este temeinică și legală hotărârea atacată, urmează a se dispune,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a

recursului declarat de Ș.M.F. împotriva Sentinței civile nr. 1105 din data de

20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ș.M.F. împotriva Sentinței civile nr. 1105 din 20 februarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2013.

Procesat de GGC - LM