ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5179/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5179/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13

februarie 2008 sub numărul 2178/299/2008 reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au chemat

în judecată pe pârâții T.V., T.I., T.M., Mun. București reprezentat prin

Primarul General, Primăria Sector 1 București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr.

112/95 și SC H.N. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

1) Să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996,

încheiat între Primăria Mun. București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate

de vânzător T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința situată

în București, Sector 1;

2) Să emită o

hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R.,

pentru apartamentul în cauză;

3) Să acorde

reclamanților despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a

apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11

ani, respectiv 72.000 euro și,

4) Să acorde

reclamanților despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit de Ț.C.A., în legătură cu apart. situat în București, sector 1.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 28 august 1996 au

formulat o cerere de chemare în judecată a Consiliului Local al Sector 1 -

Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/95, precum și a Consiliul Local al Mun.

București, pentru revendicarea apart. sus-menționat.

La data de 5

noiembrie 1996, ulterior depunerii cererii, apartamentul a fost înstrăinat de către

Primăria Sect. 1 și de SC H.N. SA pârâților T., fără respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și pe baza unor avize falsificate care se regăsesc pe

verso-ul cererii de cumpărare a lui T.V., astfel cum rezultă din înscrisurile

anexate la dosarul cauzei. Mai mult s-a arătat că pe cererile adresate

chiriașilor fostelor I.C.R.A.L. - uri nu există niciun aviz din partea acestei

instituții.

S-a arătat că pentru

cumpărarea întregului apartament, pârâtul T.V. a făcut o cerere de unificare cu

fiul său T.I. nr. 23957 din 2 mai 1996, pe baza unor contracte de închiriere

false, respectiv contractul din 10 aprilie 1994 considerat fals deoarece T.I.

împreună cu soția acestuia locuiau într-un imobil proprietate personală pe care

îl dobândiseră în anul 1993, situat în București, sector 5 și contractul de

închiriere din 29 aprilie 1996, în care au fost trecuți în mod fictiv T.I., T.B.D.

(nora) și T.I. (nepoata).

Reclamanții au

solicitat să se constate că transferul de proprietate s-a făcut cu încălcarea

legii și că este nul absolut, prejudiciul material fiind reprezentat de

valorarea de piață a chiriei practicate pentru un asemenea imobil în perioada 1

septembrie 1996-2007 și în continuare până la intrarea în posesia

apartamentului, la care urmează să se adauge dobânda legală.

Cu referire la

prejudiciul moral s-a arătat că acesta este reprezentat de suferința morală

suportată în toți acești ani de reclamantul Ț.C.A., care din pricina stresului

provocat de această situație litigioasă a dobândit mai multe afecțiuni (atac de

panică, diabet, anxietate, tulburări cardiace, depresie, etc.).

Prin Sentința civilă nr.

3739 din 19 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, în Dosarul

nr. 2178/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost

declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului București,

reținându-se că valoarea obiectului cauzei depășește suma de 500.000 lei, iar

potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a

cauzei în primă instanță aparține tribunalului.

La tribunal a fost

depusă la dosar Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002. Instanța

de apel, prin Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002, a

constatat că titlul de proprietate al foștilor chiriași, reprezentat de contractul

de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, întrunește condițiile de

valabilitate prevăzute de C. civ. (art. 948, art. 1204 și următoarele) și de

Legea nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr.

1859 din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 17409/3/2008, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996,

s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect

emiterea unei hotărâri care să țină loc de titlu de proprietate pentru

reclamanți asupra apartamentului în cauză și s-a admis excepția netimbrării

capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri

materiale și daune morale, aceste ultime cereri fiind anulate, ca netimbrate.

Prin Decizia civilă nr.

128/ A din 22 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost

admis apelul reclamanților, a fost desființată Sentința civilă nr. 1859 din 12

decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 17409/3/2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București.

Instanța de apel a

constatat că judecătorul fondului a reținut că excepțiile pe baza cărora a fost

respinsă acțiunea, ar fi fost invocate de către pârâți prin întâmpinare, dar a

înlăturat aceste considerente, întrucât, Primăria Sector 1 București, care a

formulat întâmpinare în cauză, a invocat alte excepții decât cele soluționate

de către prima instanță, respectiv, excepția lipsei capacității procesuale de

folosință a acestei instituții și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei Sector 1 București.

S-a reținut că din

practicaua sentinței tribunalului nu rezultă care sunt excepțiile invocate,

cine le-a invocat și dacă acestea au fost comunicate reclamanților conform

dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

A fost apreciată ca

fiind nelegală și soluția de anulare, ca netimbrate, a cererilor având ca

obiect obligarea pârâților la despăgubiri materiale și morale, reținându-se că

cererea de scutire de plata taxelor de timbru a fost respinsă la același termen

de judecată la care cauza a fost reținută spre soluționare, fără să li se pună

în vedere reclamanților ca, în urma respingerii cererii de scutire de taxă de

timbru, să timbreze acțiunea și fără să li se ofere posibilitatea reală de a-și

îndeplini această obligație.

În această fază

procesuală, a fost depusă notificarea nr. 905 din 8 august 2001, prin care

reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., s-au adresat Primarului General al Mun. București

conform Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului

situat în București, Sect. 1.

În rejudecare, prin

cererea depusă la data de 24 ianuarie 2011, reclamanții Ț.C.A., Ț.A. și Ț.C. au

solicitat ca, prin compararea de titluri, să se constate că dreptul lor de

proprietate este preferabil în raport cu titlul pârâților T. și să fie obligați

pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, Sector 1; în drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C.

civ. și Legea nr. 247/2005.

Cu privire la această

cerere, Tribunalul a reținut că pârâții s-au opus la modificarea acțiunii

reclamanților, care în primul ciclu procesual nu a avut ca obiect și

revendicarea imobilului și că potrivit art. 132 rap. la art. 134 C. proc. civ.

cererea de modificare a acțiunii principale a fost formulată tardiv, respectiv după

prima zi de înfățișare când părțile, legal citate, au putut pune concluzii

asupra actului de sesizare a instanței.

De asemenea, s-a mai

reținut că prin încheierea de ședință din data de 8 martie 2011, având în

vedere susținerile contradictorii ale părților și poziția relativ confuză a

reclamanților referitor la obiectul cererii cu care au sesizat instanța de

judecată, dar și în vederea clarificării situației taxelor de timbru datorate,

tribunalul le-a pus în vedere reclamanților să depună la dosar o cerere scrisă

precizatoare privind obiectul cauzei cu care înțeleg că au sesizat instanța de

judecată.

O astfel de precizare

nu a mai fost făcută de către reclamanți, care, prin multitudinea memoriilor

depuse la dosar au solicitat soluționarea cauzei, invocând durata excesivă a

procedurilor; în aceste condiții, tribunalul a constatat că cererile cu care a

fost sesizată instanța de judecată sunt cele cuprinse în acțiunea inițială

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 la data de 13 februarie 2008 sub nr.

2178/299/2008.

Prin Sentința civilă nr.

1962 din 9 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru

judecat, invocate de pârâții T.I. și T.V., a admis excepția inadmisibilității

celui de-al doilea capăt din cererea reclamanților, invocată de aceiași pârâți,

a respins, ca inadmisibilă, cererea din acțiunea reclamanților prin care s-a

solicitat emiterea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de

proprietate privind imobilul din litigiu, a admis în parte acțiunea

reclamanților Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., în contradictoriu cu pârâții primăria

sect. 1 București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA, mun.

București, reprezentat prin Primarul General, T.V., T.I. și T.M., a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996

încheiat între Primăria Mun. București, în calitate de vânzător și T.V. și T.A.,

în calitate de cumpărători, privind locuința situată în București, Sector 1, a respins ca neîntemeiate cererile reclamanților privind daunele materiale și daunele morale și

i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamanți a cheltuielilor de

judecată în cuantum de 6.841 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății

efective, reprezentând cheltuieli de transport, și 400 lei reprezentând

onorariu de avocat.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că cele două cereri

referitoare la acordarea daunelor materiale și a daunelor morale, reprezintă

cereri accesorii ale cererii principale care este scutită de taxe de timbru,

astfel că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 sunt

scutite de plata taxei judiciare de timbru.

Cu referire la

excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâții T.I. și T.V.,

tribunalul a reținut că aceștia au avut în vedere la invocarea excepției, Decizia

civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002.

Cercetând acest

litigiu și decizia menționată, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 548/

A din 24 martie 2003, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților

Ț.C.A. Ț.C. și Ț.A.R., prin care au solicitat, pe de o parte, să se constate că

sunt proprietarii locuinței situate în București, Sect. 1, invocând preluarea

de către stat fără titlu valabil, iar pe de altă parte, așa cum a fost

modificată și completată acțiunea în cel de-al doilea ciclu procesual, să se

constate nulitatea Contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996,

încheiat între Primăria Mun. București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate

de vânzător și pârâții introduși în cauză, T.V. și T.A., în calitate de

cumpărători privind aceeași locuință situată în București, Sector 1.

Astfel, în ceea ce

privește primul capăt din cererea de chemare în judecată pendinte (constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996),

tribunalul a reținut că există identitate de obiect și de părți, însă nu există

identitatea de cauză, întrucât, de la finalizarea primului proces și până la

introducerea acțiunii prezente din 13 februarie 2008, au intervenit elemente noi

de fapt, esențiale pentru validitatea contractului de vânzare–cumpărare din 5

noiembrie 1996, pe care nici instanța anterioară și nici reclamanții nu le-au

cunoscut.

Astfel, a arătat

tribunalul că reclamanții au descoperit și au și invocat faptul că pârâtul T.I.

și familia sa, având o locuință proprietate personală cumpărată tot din fondul

locativ de stat, încă din 1993, nu era îndreptățit la încheierea contractului

de închiriere din 10 aprilie 1994, privind locuința din imobilul situat în

București, Sector 1, act care s-a încheiat în mod fictiv, întrucât, aceștia

nici nu au locuit vreodată în acest apartament.

Această situație de

fapt și juridică nu a fost cercetată cu ocazia primei judecăți, ceea ce face ca

între cele două procese să fie diferențe de cauză juridică, nefiind îndeplinite

cumulativ condițiile autorității de lucru judecat consacrate de art. 1201 C.

civil (tripla identitate de obiect, cauză și părți).

Sub un alt aspect, cu

ocazia primei judecăți, pentru a respinge cererea reclamanților de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996,

instanța a reținut că prin contractul de construire și procesul-verbal de

predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ț.C.A. și soția sa Ț.A., au

dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, Sector 1, iar prin

Decizia nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Consiliul Popular al Mun.

București în baza Decizia nr. 223/1974, imobilul a fost preluat de stat, care

l-a închiriat pârâților T.V. și T.A., aceștia din urmă, cumpărând locuința conform

Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare -cumpărare din 5 noiembrie 1996,

încheiat cu Primăria Mun. București reprezentată prin SC H.N. SA.

Prin urmare, nu s-a

avut în vedere aspectul că cei doi cumpărători nu au avut contract de

închiriere asupra întregului apartament, nici condițiile în care o parte din

apartament a fost închiriat fiului pârâților și familiei acestuia și nici

condițiile în care autoritățile administrative au procedat la ficțiunea

unificării contractelor de închiriere, pentru a facilita în acest mod vânzarea

întregului apartament; raportându-se la data introducerii acțiunii (august

1996), această instanță a reținut că preluarea imobilului conform Decizia nr. 223/1974

a fost considerată valabilă chiar de Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost

explicitată prin H.G. nr. 20/1996 și O.U.G. nr. 11/1997 și că acțiunea

reclamanților a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998,

care nu poate fi aplicată retroactiv.

Față de aceste constatări

ale instanței anterioare, tot ca un element diferit al cauzei juridice,

tribunalul a reținut că în timpul procesului, a fost pronunțată Sentința civilă

nr. 2094 din 9 martie 2009, de Judecătoria Sect. 5 București, în Dosarul nr. 12358/302/2008,

prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în

contradictoriu cu Mun. București, reprezentat prin Primarul General și s-a

constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983, emise de

Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun.

București, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuința situată

în București, sector 1, care a aparținut familiei Ț.

Astfel, s-a constatat

că nici din această perspectivă, nu este identitate de cauză și nu poate fi

reținută excepția autorității de lucru judecat, excepția fiind respinsă, ca

nefondată.

Asupra excepției

prescripției extinctive a cererii de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat între Primaria Mun.

București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și T.V. și T.A.,

în calitatea de cumpărători privind locuința situată în București, sector 1

(fila nr. 13 din dosar), invocată de pârâții T.I. și T.V., tribunalul a reținut

că este, de asemenea, neîntemeiată.

Conform art. 45 din

Legea nr. 10/2001, se consacră un termen special de prescripție „de un an de la

data intrării în vigoare a prezentei legii”, prelungit până la 14 august 2002,

coroborate cu art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a concluzionat

că legiuitorul a înțeles să-i ocrotească pe chiriașii-cumpărători de

bună-credință, nu pe cumpărătorii de rea-credință care au dobândit dreptul de

proprietate prin eludarea Legii nr. 112/1995.

Litigiul a fost

soluționat abia prin Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003, prin care s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților, în funcție de elementele

cercetate de această instanță, ajungându-se la concluzia că cei doi

chiriași-cumpărători au fost de bună-credință. Dar, întrucât instanța

respectivă nu a invocat, eventual termenul special de prescripție și nici

pârâții T., rezultă că reclamanții au invocat nulitatea în termenul legal de

prescripție specială de un an de zile, cu prelungirile menționate, în funcție

de elementele cunoscute de ei până atunci, în condițiile în care nu erau ei

depozitarii documentației întocmite cu ocazia vânzărilor făcute de către

autoritățile administrative, în baza Legii nr. 112/1995.

S-a arătat, de

asemenea, că nici după pierderea acestui proces, reclamanților nu li se poate

reproșa o stare de pasivitate, întrucât reclamantul Ț.C.A. s-a adresat inclusiv

autorităților penale, plângerea fiind însă respinsă prin Decizia penală nr. 1760/

R din 7 august 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul

38219/299/2006.

A fost reținută și

împrejurarea că, prin Sentința civilă nr. 2094 din 9 martie 2009, pronunțată de

Judecătoria sector 5 București, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a fost admisă

acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Mun. București,

reprezentat prin Primarul General și s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei

administrative nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Biroul Permanent al

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. București, prin care a fost

preluată în proprietatea statului, locuința situată în București, sector 1,

care a aparținut familiei Ț.

În același timp, s-a

constatat că pârâții T.V. și T.I. nu au adus la cunoștința reclamanților Ț.

adevărata situație a contractelor de închiriere pe care le-au deținut anterior

contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la locuința cumpărată, pentru a

se putea verifica, în mod real și complet, dacă au fost sau nu, respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic atacat cu

acțiunea în constatarea nulității absolute, astfel că, în opinia tribunalului,

aceștia nu pot invoca, cu succes, propria turpitudine, prin invocarea

prescripției speciale de un an de zile prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

În aceste condiții,

având în vedere și data introducerii acțiunii (13 februarie 2008), tribunalul a

apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art.

2 din Decizia nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, potrivit cărora,

„nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune,

fie pe cale de excepție” iar excepția prescripției invocată de pârâții T.I. și

T.V. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la

excepția inadmisibilității capătului de cerere, prin care s-a solicitat

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de

proprietate în favoarea reclamanților, pentru apartamentul în cauză, invocată

de către aceiași pârâți tribunalul a constatat că această excepție este

întemeiată, astfel că a admis-o, reținând că potrivit dispozițiilor legale în

vigoare, pentru realizarea dreptului pretins asupra imobilului, reclamanții Ț.C.A.,

Ț.C. și Ț.A.R. au dreptul să exercite acțiunea în revendicare în temeiul art. 480

C. civ. Întrucât pentru motivele care au fost deja expuse, tribunalul a

considerat că nu a fost legal sesizat cu o astfel de cerere, a apreciat că

reclamanții au posibilitatea să exercite acțiunea în revendicare pe cale

separată.

Pe de altă parte, s-a

constatat că reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au dreptul să exercite acțiunea

în restituire, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului

în natură, conform Legii nr. 10/2001.

Referitor la fondul

cauzei privind cererea reclamanților Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., de constatare a

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996,

analizând probele administrate în cauză, dar ținând cont și de statuările aduse

prin judecata anterioară, tribunalul a reținut că prin contractul de construire

și procesul-verbal de predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ț.C.A. și

soția sa Ț.A., au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București,

sector 1.

Pe de altă parte, cei

doi soți T.I. și T.B.D., precum și fiica acestora T.I., nu au locuit niciodată

în apartamentul în litigiu care, în fapt, era deținut de părinții T.V. și T.A.,

contractul de închiriere fiind încheiat în mod fictiv, pentru ca ulterior să

poată fi cumpărat.

S-a reținut de către

instanță că, așa cum rezultă și din adresa din 13 octombrie 2000, emisă de

către Departamentul Juridic Contencios al Primăriei Mun. București, apartamentul

din imobil a fost vândut în mod ilegal de către SC H.N. SA, întrucât acesta se

afla în litigiu pe rolul Judecătoriei Sector 1 București existând Dosarul civil

nr. 12184/1996.

În aceste condiții,

pârâtul T.V., împreună cu fosta soție, autoarea T.A., au cumpărat întreaga

locuință prin contractul de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat cu

Primăria Mun. București reprezentată prin SC H.N. SA, cu încălcarea Legii nr. 112/1995,

respectiv, a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (3) și art.

9 alin. (1) rap. la art. 14 din acest act normativ.

În considerarea

modalității în care au fost încheiate contractele de închiriere din 1994 și din

1996 și în care s-a procedat la ficțiunea juridică a „unificării contractelor

de închiriere”, în scopul eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și pentru

a-l împiedica pe fostul proprietar să dobândească cel puțin locuința liberă, în

sensul legii, tribunalul a constatat că, atât cei doi cumpărători, T.V. și T.A.,

cât și pârâtul T.I., au acționat cu rea-credință, cu concursul reprezentanților

Primăriei Sector 1 București, respectiv al membrilor Comisiei de aplicare a

Legii nr. 112/1995 și al reprezentanților pârâtei SC H.N. SA, și au încheiat contractul

de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, în timp ce litigiul de revendicare

era pe rolul instanței, cauza contractului fiind nelicită, întrucât o astfel de

vânzare nu era permisă de Legea nr. 112/1995, atrăgând și incidența art. 966

coroborat cu art. 968 C. civil.

A mai reținut

tribunalul că, întrucât prin Sentința civilă nr. 2094 din 9 martie 2009,

pronunțată de Judecătoria Sect. 5 București, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a

fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Mun.

București, reprezentat prin Primarul General și s-a constatat nulitatea

absolută a Deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Biroul Permanent al

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. București, prin care a fost

preluată în proprietatea statului, locuința situată în București, Sect. 1,

Statul Român a pierdut chiar și titlul aparent de care se prevala, contractul

de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, fiind lovit de nulitate absolută.

Cererile formulate de

reclamanți de acordare de daunele materiale și daunele morale, au fost

respinse, ca neîntemeiate, tribunalul reținând că nu s-au administrat dovezi

pertinente privind suportarea unor astfel de prejudicii, iar, potrivit

dispozițiilor art. 1169 C. civil, sarcina probei afirmațiilor făcute revenea

reclamanților.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul i-a obligat pe pârâți, în

solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R.,

în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu de avocat și 6.841 euro, respectiv

echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând cheltuieli de

transport, pentru termenele de judecată pentru care, reclamantul Ț.C.A. s-a

deplasat din Elveția în România pentru a-și susține cauza, reținându-se în

medie, un cost de câte 165 euro/transport.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții T.I., T.V., SC H.N. SA,

Primăria Sect. 1 București și Mun. București reprezentat prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr.

347/ A din 9 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile

declarate de apelanții-pârâți T.I., T.V., Mun. București prin Primarul General,

Primăria sector 1 București și SC H.N. SA împotriva Sentinței civile nr. 1962

din 9 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu apelanții – reclamanți Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. și cu

intimatul – pârât T.M. A schimbat, în parte, sentința apelată. A respins

excepția autorității de lucru judecat invocată cu referire la cererea de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie

1996, ca neîntemeiată. S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu

referire la cererea de constatare a contractului de vânzare-cumpărare din 5

noiembrie 1996 și, în consecință, s-a respins cererea de constatare a nulității

absolute a acestui contract, ca prescrisă. A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Sector 1 București. S-a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sector 1 București, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a

respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca

neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la

cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu

de proprietate pentru reclamanți și la cererile de obligare a pârâților la

daune materiale și respectiv morale. Au fost obligați reclamanții la 6,15 lei

cheltuieli de judecată către apelantul-pârât Mun. București, reprezentat prin

Primarul General. A respins cererea formulată de apelanta-pârâtă Primăria Sector

1 București de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A

fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R.

împotriva aceleiași sentințe. A trimis cauza Tribunalului București pentru

soluționarea cererii de revendicare imobiliară.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că:

Legea procesuală nu

reglementează expres ordinea de soluționare a excepțiilor, însă în raport de

caracterul și efectele pe care le produc, Curtea a examinat cu prioritate

excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză prin raportare la Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a-III-a

civilă, în Dosarul nr. 4052/2002.

Identitatea de părți

și obiect între cele două cauze nu a fost contestată de părți și a fost

reținută și de prima instanță. Elementul în dispută îl reprezintă cauza

fiecăreia din cele două cereri.

Curtea nu și-a

însușit raționamentul potrivit căruia, existența unor elemente noi de fapt ar

fi de natură să înfrângă puterea de lucru judecat care este reglementată ca o

prezumție legală absolută, irefragabilă și nici că pronunțarea unor hotărâri

judecătorești ulterior soluționării irevocabile a unui proces ar putea fi

valorificate altfel decât prin intermediul căilor de atac de retractare, în

condițiile legii.

S-a apreciat că în

speță nu există identitate de cauză între cele două cereri, având în vedere că

cererile de constatare a nulității absolute a aceluiași contract pot avea

fundament diferit, în funcție de motivul de nulitate invocat.

Astfel, în cauza de

față, reclamanții au intenționat să dovedească neîndeplinirea unei condiții

care dădea dreptul foștilor chiriași la cumpărarea locuințelor în temeiul Legii

nr. 112/1995, respectiv aceea de a deține contract de închiriere valabil

încheiat pentru apartamentul pe care îl ocupau la data intrării în vigoare a

Legii nr. 112/1995, condiție prevăzută de art. 6 din Hotărârea nr. 20/1996 de

aplicare a Normelor metodologice a acestei legi.

Din considerentele Deciziei

nr. 548 din 24 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

Curtea reține că nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare a fost

solicitată în considerarea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără

titlu valabil iar cumpărătorii au avut cunoștință, la data încheierii

contractului că acesta face obiectul unor cereri de restituire, fiind de

rea-credință.

Prin urmare, întrucât

din hotărârea judecătorească invocată de apelanții - pârâți T. și din

înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că la soluționarea Dosarului nr. 4052/2002

al Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost examinată îndeplinirea

condiției prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 20/1996 de aplicare a Normelor

metodologice a Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește,

soluția dată de tribunal excepției prescripției extinctive, cu referire la

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 5

noiembrie 1996, Curtea, analizând motivele de apel ale apelanților-pârâți,

apărările formulate de apelanții-reclamanți și dispozițiile legale incidente în

speță, a reținut că în mod greșit tribunalul a înlăturat de la aplicare

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care au caracter de normă

specială și a făcut aplicarea dispozițiilor de drept comun.

Sub un prim aspect,

Curtea a reținut că nu prezintă relevanță în cauză dacă în procesul anterior,

soluționat irevocabil, s-a invocat sau nu termenul special de prescripție.

Fiind învestită prin

motivele de apel, cu examinarea legalității și temeiniciei soluției date

acestei excepții, Curtea a reținut că prin raportare la împrejurarea că

imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001,

rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest

act normativ, conform cărora dreptul la acțiune în constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an

de la intrarea în vigoare a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen

care s-a împlinit la 14 august 2002.

Potrivit principiului

specialia generalibus derogant, aceste prevederi cu caracter special derogă de

la dreptul comun reprezentat de Decizia nr. 167/1958, pe care îl exclud de la

aplicare.

Ceea ce se poate

aplica din actul normativ care constituie dreptul comun în materia prescripției

extinctive sunt celelalte dispoziții privitoare la cursul prescripției întrucât

legea specială derogă doar sub aspectul termenului de la dreptul comun. Cu

toate acestea, Curtea nu a identificat vreun caz de întrerupere sau de

suspendare a cursului prescripției extinctive care să fi fost invocat de

reclamanți și constată că nu s-a formulat cerere de repunere în termenul de

prescripție în condițiile art. 19 din Decizia nr. 167/1958.

Instanța de apel a

respins capătul de cerere în temeiul unei excepții dirimante, astfel încât nu

se mai impunea analiza criticilor și apărărilor formulate în legătură cu fondul

cererii de constatare a nulității contractului.

O critică comună

cererilor de apel ale apelanților-pârâți care necesită examinarea este cea

privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

Având în vedere că

cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector

1 București la data de 13 februarie 2008, Curtea a reținut că nu pot reprezenta

cheltuieli de judecată efectuate în acest proces, costurile călătoriilor efectuate

anterior acestei date, respectiv din cursul anilor 2001-2002, precum și pentru

perioade când nu au fost acordate termene de judecată.

Prin urmare, soluția

tribunalului în privința acordării cheltuielilor de transport, chiar în ipoteza

admiterii în parte a pretențiilor, este greșită întrucât s-a bazat pe

înscrisuri privitoare la costul unor călătorii efectuate cu mult înainte de

data introducerii cererii de chemare în judecată. În plus, nu s-a făcut dovada

plății contravalorii călătoriei pentru termenul din 1 noiembrie 2011 când

reclamantul a fost prezent în fața instanței.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut că în contextul admiterii, chiar și în parte a

pretențiilor deduse judecății, acordarea acestor cheltuieli de judecată, în

cuantum de 400 lei, dovedite cu înscrisul depus la fila 215 din dosarul

tribunalului, respectiv chitanța din 11 iunie 2010 eliberată de cabinetul de

avocat B.A.C., se justifica față de pârâții care au căzut în pretenții la prima

instanță.

Cu referire la apelul

declarat de apelanții-reclamanți prin care au susținut că în mod greșit

tribunalul a refuzat să soluționeze și cererea de revendicare imobiliară,

întrucât a fost formulată tardiv, după prima zi de înfățișare, iar pârâții s-au

opus, Curtea a reținut că motivul este fondat.

Astfel, în fond după

desființarea cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului București la data de 8 aprilie 2010; la termenul de judecată din

21 iunie 2010, primul termen acordat în rejudecare, s-a constata

incompatibilitatea președintelui completului de judecată și s-a dispus înaintarea

dosarului unui alt complet de judecată.

Un nou termen a fost

stabilit în Camera de consiliu, fără citarea părților la data de 28 iunie 2010,

când a fost încuviințată abținerea de la judecarea cauzei a d-nei judecător F.E.

Ulterior dosarul a

fost repartizat aleatoriu și i s-a stabilit termen de judecată la 8 martie 2011.

Pentru acel termen de judecată a fost depusă de către reclamanți cererea completatoare

depusă la fila 26.

În raport de motivele

de amânare a soluționării cauzei anterior datei de 8 martie 2011, de

dispozițiile art. 134 C. proc. civ., conform cărora „este socotită prima zi de

înfățișare aceea în care părțile, legal, pot pune concluzii”, Curtea apreciază

că în mod greșit tribunalul a reținut că cererea completatoare a fost formulată

tardiv, întrucât acesta era primul termen, în fond după desființarea primei hotărâri,

la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii.

S-a mai statuat că cererea

fiind formulată în termen, nu era nevoie de acordul pârâților.

Instanța de apel

a reținut că modificarea acțiunii, în sensul completării ei cu un nou capăt de

cerere în condițiile în care pretenția dedusă judecății era clar formulată,

având indicate și temeiurile de drept pe care se sprijină, nu era condiționată

de depunerea vreunei precizări suplimentare și, în orice caz, sancțiunea

nedepunerii precizării solicitate de tribunal nu putea fi chiar un fine de

neprimire a cererii, C. proc. civ. prevăzând alte sancțiuni specifice, de

exemplu, suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 155

1

.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs Ț.C.A., Ț.A.R.

și Ț.C. criticând soluția pentru nelegalitate.

Recurentul Ț.C.A.

a formulat critici, arătând că este nemulțumit de considerentele hotărârii

instanței de apel, în sensul că instanța trebuia să aibă în vedere numai

dispozițiile privind revendicarea în baza dispozițiilor dreptului comun și nu

în ceea ce privește Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a

invocat excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică,

arătând că aceasta împiedică orice alte considerații de drept și că soluția și

motivarea trebuie să-i fie favorabile. Astfel, se invocă autoritatea de lucru

judecat a următoarelor hotărâri: Sentința nr. 4646 din 29 mai 2009 a

Judecătoriei Sector 5 București, Decizia nr. 604/ R din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel București și nr. 260 din 27 aprilie 2009 a aceleiași instanțe,

precizate oral, în cursul dezbaterii recursului și consemnate conform

susținerilor recurentului.

Din hotărârile

judecătorești definitive și irevocabile depuse la dosarul cauzei rezultă că are

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și acțiunea în

revendicare este fondată.

O altă critică

vizează și excepția prescripției extinctive care a fost soluționată în mod

nelegal, deoarece termenul nu se împlinise și motivul de nulitate trebuia

analizat de instanță, fiind întemeiat, în baza probelor depuse la dosar.

S-a mai invocat de

către recurent și faptul că era necesar să-i fie acordate daune morale și

materiale pentru suferințele îndurate de-a lungul timpului, precum și pentru

faptul că s-a îmbolnăvit, suferind de mai multe boli care îi afectează grav starea

de sănătate.

De asemenea, au fost

formulate critici privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, în

sensul că sumele au fost micșorate, astfel încât i s-a înrăutățit situația în

propria cale de atac.

Împotriva aceleiași

decizii au declarat recurs și pârâții T.I. și T.V., invocând, în esență, în

cele două cereri de recurs, aceleași aspecte de nelegalitate, privind greșita

aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au

arătat că instanța de apel în mod greșit a decis, admițând apelul, că

apelanții-reclamanți erau în termenul de a-și modifica acțiunea, fără

să aibă în vedere stadiul procesual în care se află dosarul. Astfel, s-a

invocat faptul că cererea modificatoare a fost formulată de către

apelanții-reclamanți în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde

judecata se desfășoară în limite strict stabilite, limite ce nu pot fi depășite

ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect alt acțiunii, cate nu era

formulat la data când s-a judecat în primul ciclu procesual. În acest context,

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai putea fi analizată de

instanță, cum corect a hotărât Tribunalul București.

Prin admiterea

apelului reclamanților Ț., instanța de control judiciar a încălcat în mod vădit

dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că după casare,

instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate

înaintea instanței a cărei hotărâre a fost atacată.

Dacă s-ar admite

contrariul, atunci s-ar ajunge la încălcarea principiului obligativității Deciziei

de casare inițiale, care stabilea în cuprinsul său limitele în care urma să

aibă loc rejudecarea în fond a pricinii, limite pe care instanța de fond, cât

și cea de apel erau obligate să le respecte. În consecință, decizia de casare

fiind irevocabilă, se bucură de autoritatea lucrului judecat cu privire la

problemele de drept dezlegate și reținute în cuprinsul acesteia - ce trebuie sa

fie respectate, instanța de rejudecare cât și cea din apel păstrându-și dreptul

de apreciere cu privire la problemele de fapt ale cauzei.

Un argument în plus

este și cel de ordin sintactic, întrucât dacă s-ar admite contrariul, atunci nu

ar mai fi vorba despre o rejudecare, ci de o nouă judecată.

Recursul declarat de

reclamanții Ț.A.R. și Ț.C. este nul.

Examinând actele și

lucrările dosarului Înalta Curte constată că reclamanții Ț.A.R. și Ț.C.

au formulat declarația de recurs la data de 11 februarie 2013 (fila 31 din

dosarul de recurs), înăuntrul termenului de 15 de zile de la comunicarea

hotărârii, care a avut loc la data de 4 februarie 2013, conform dovezilor de

comunicare aflate la dosarul cauzei.

În ceea ce privește

motivele de recurs acestea au fost depuse la data de 1 martie 2013 (fila 12 din

dosarul instanței de recurs), peste termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul se va

motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar în

raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă

nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege.

Or, în speță, având

în vedere că recurenții-reclamanți au formulat motivele de recurs peste

termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, Înalta Curte va aplica

sancțiunea prevăzută de lege și va constata nul recursul. Deși recurentul Ț.C.A.

a semnat și recursul formulat de recurenții Ț.A.R. și Ț.C.,

susținerile sale vor fi analizate separat, deoarece cererea sa a fost depusă în

termen, ceea ce permite instanței să se pronunțe pe fondul recursului său.

Recursul declarat de

reclamantul Ț.C.A. este nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului Înalta Curte constată că recurentul-reclamant Ț.C.A. a

declarat recurs la data de 25 octombrie 2012, depunând totodată și motivele de

recurs, înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Criticile formulate

de recurent se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând

să fie analizate din această perspectivă.

În esență, recurentul

a arătat că este nemulțumit de considerentele hotărârii instanței de apel, în

sensul că instanța trebuia să aibă în vedere numai dispozițiile privind

revendicarea în baza dispozițiilor dreptului comun și nu în ceea ce privește

Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a

invocat excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică,

arătând că aceasta împiedică orice alte considerații de drept și că soluția și

motivarea trebuie să-i fie favorabile.

Susținerile sunt

nefondate, în ceea ce privește motivarea în drept a hotărârii pronunțate de

instanța de apel, deoarece chiar dacă în cererea formulată în al doilea ciclu

procesual se face referire la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun

în baza dispozițiilor art. 480 C. civ. din 1864, instanța trebuie să se

raporteze la legea specială pentru a stabili în ce măsură devine incident unul

sau celălalt dintre temeiurile juridice ce fac parte din cauza juridică a

acțiunii. De asemenea, acest lucru devine necesar și în raport de dispozițiile Deciziei

nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație, în recurs în interesul

legii care impune instanțelor efectuarea unei analize jurisdicționale în

vederea statuării asupra incidenței legii speciale sau a dreptului comun. Mai

mult, instanțele au obligația de a lua în considerare și jurisprudența Curții

Europene de la Strasbourg, în ceea ce privește noțiunea de „bun actual”,

conform art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., astfel încât referințele

la cazuistica instanței menționate sunt necesare, în măsura în care justifică

argumentele pentru soluția pronunțată.

Referitor la

autoritatea de lucru judecat, aceasta nu este incidentă în cauză, recurentul

invocând existența unei hotărâri judecătorești anterioare prezentului litigiu

care statuează asupra unui aspect ce nu are relevanță asupra obiectului

procesului. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor

hotărâri: Sentința nr. 4646 din 29 mai 2009 a Judecătoriei Sector 5 București, Decizia

nr. 604/ R din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București și nr. 260 din 27

aprilie 2009 a aceleiași instanțe.

Autoritatea de lucru

judecat este o excepție peremptorie care împiedică judecarea cauzei pe fond, or

interesul recurentului este acela ca acțiunea să se judece pe fond, astfel

încât ceea ce invocă recurentul, se referă la opozabilitatea față de terți a

unei hotărâri judecătorești anterioare, în raport de ceea ce s-a stabilit cu

putere de lucru judecat în acel litigiu. Terții în cauză sunt pârâții T.V. și I.,

având în vedere că în precedent s-a judecat cu unitatea

administrativ-teritorială, respectiv Mun. București.

Astfel,

recurentul-reclamant arată că prin Decizia civilă nr. 260/ A din 27 aprilie

2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a statuat

că decizia de preluare a imobilului proprietatea reclamantului Ț.A. a fost

nelegală și că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, litigiul

purtându-se împotriva pârâtei Primăria Mun. București. Această hotărâre a făcut

referire la Sentința civilă nr. 20 din 9 martie 2009, pronunțată de Judecătoria

Sector 5 București, în Dosar nr. 12358/302/2008, prin care s-a admis acțiunea

formulată de Ț.C.A. și s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 1

februarie 1983, emisă de Biroul permanent al Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Mun. București.

Prin Decizia civilă nr.

604/ R din 20 aprilie 2011, pronunțată de secția a IV-a civilă, a Curții de

Apel București s-a dispus admiterea recursului recurentului Ț.C.A. în

contradictoriu cu Mun. București, a fost casată decizia Tribunalului, a fost

admis apelul și desființată Sentința civilă nr. 4646 din 29 mai 2009

pronunțată de Judecătoria Sect. 5 București, trimițând cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe. În acest context, decizia invocată nu

influențează soluționarea litigiului, deoarece nu există o statuare care să

intre în puterea lucrului judecat cu efect prejudicial asupra cauzei de față.

Pe de altă parte, rezultă că Sentința civilă nr. 4646 din 29 mai 2009,

pronunțată de Judecătoria sector 5 București a fost desființată, ceea

ce înseamnă că nu poate produce nici un efect juridic și în consecință nu poate

fi invocată autoritatea de lucru judecat, în temeiul acestei hotărâri

judecătorești. De altfel, instanța de apel în mod corect a reținut argumentele

privind respingerea excepției autorității lucrului judecat referitoare la hotărârile

invocate de reclamanți, în cursul judecării cauzei.

Trebuie subliniat că

în raport de modalitatea de rezolvare a procesului în recurs, devin fără suport

juridic susținerile recurentului-reclamant privind motivarea în apel pe

aspectele referitoare la compararea de titluri în revendicarea pe calea

dreptului comun, de vreme ce instanța a rămas investită numai cu pronunțarea

asupra capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare (acesta fiind respins ca prescris), constatarea dreptului de

proprietate asupra imobilului, precum și daunele materiale și morale.

În ceea ce privește

prescripția dreptului material la acțiunea în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanța de apel a statuat că

prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele

prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ, conform cărora dreptul

la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia,

indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14 august 2002.

Potrivit principiului

specialia generalibus derogant, aceste prevederi cu caracter special derogă de

la dreptul comun reprezentat de Dec. nr. 167/1958, pe care îl exclud de la

aplicare.

Prescripția

extinctivă reprezintă o instituție juridică ce împiedică analizarea cauzei pe

fond, astfel încât în măsura în care se constată că excepția este întemeiată și

va fi admisă, instanța nu va mai analiza dacă sunt fondate motivele de nulitate

absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

criticile formulate pe daunele morale și materiale ce trebuiau acordate

reclamanților, trebuie menționat că acțiunea în răspundere civilă delictuală

este subsecventă capetelor de cerere principale, care fiind respinse, atrag și

respingerea acțiunii în pretenții, care rămâne, astfel, fără temei juridic.

Este nefondată și

critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece, instanța de apel

a admis și apelul părților adverse, ceea ce i-a permis să stabilească un alt

cuantum al cheltuielilor de judecată, în raport de respingerea mai multor

capete de cerere formulate de reclamanți, realizând astfel o corectă

aplicațiunea a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Recursurile declarate

de pârâții T.I. și T.V. sunt întemeiate.

Analizând susținerile

recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să le analizeze din

această perspectivă.

Sunt fondate

criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor procedurale,

în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că în rejudecare

după casarea cu trimitere este posibil ca reclamantul să-și modifice acțiunea.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond

va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a

cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare după

casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanța de trimitere să

se pronunțe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori

ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista la data

când s-a formulat primul apel, astfel încât în mod greșit instanța de apel a

apreciat că se putea modifica cererea inițială. Aceste aspecte sunt bine

conturate în practica judiciară care este constantă în acest sens. Așa fiind,

modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după

casarea cu trimitere.

Astfel, trebuie

subliniat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13

februarie 2008, reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au chemat în judecată pe

pârâții T.V., T.I., T.M., Mun. București reprezentat prin Primarul General,

Primăria Sect. 1 București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/95 și SC H.N.

SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

- Să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996,

încheiat între Primăria Mun. București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate

de vânzător și T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința

situată în București, Sector 1;

- Să emită o hotărâre

care să țină loc de titlu de proprietate pentru Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., pentru

apartamentul în cauză;

- Să acorde

reclamanților despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a

apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11

ani, respectiv 72.000 euro și,

- Să acorde reclamanților

despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit

de Ț.C.A., în legătură cu apart. situat în București, sect. 1.

Așadar, prin acțiunea

introductivă de instanță nu s-a formulat un capăt de cerere în revendicare

imobiliară pe calea dreptului comun, care să permită instanței să se pronunțe

asupra acestuia.

Abia î