ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13 februarie 2008 sub nr. 2178/299/2008 reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au chemat în judecată pe pârâții T.V., T.I., T.M., Municipiul București reprezentat prin Primarul General, Primăria sectorului 1 București - Comisia Pentru aplicarea Legii nr. 112/95 și SC H.N. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1) să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 05 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitatea de cumpărători privind locuința situată în București, str. G.A., sectorul 1; 2) să emită o hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru Ț.C.A., Ț.C.

și Ț.A.R., pentru apartamentul în cauză; 3) să acorde reclamanților despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 euro și 4) să acorde reclamanților despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de Ț.C.A., în legătură cu apartamentul situat în București, str. G.A., sector 1. Prin sentința civilă nr. 3739 din 19 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. 2178/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, reținându-se că valoarea obiectului cauzei depășește suma de 500.000 RON, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului. Prin sentința civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect emiterea unei hotărâri care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamanți asupra apartamentului în cauză și s-a admis excepția netimbrării capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri materiale și daune morale, aceste ultime cereri fiind anulate, ca netimbrate.

Prin decizia civilă nr. 128A din 22 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul reclamanților, a fost desființată sentința civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1962 din 09 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, invocate de pârâții T.I. și T.V., a admis excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt din cererea reclamanților, invocată de aceiași pârâți, a respins, ca inadmisibilă, cererea din acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat emiterea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate privind imobilul din litigiu, a admis în parte acțiunea reclamanților Ț.C.A., Ț.C.

și Ț.A.R., în contradictoriu cu pârâții primăria sectorului 1 București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA, municipiul București, reprezentat prin Primarul General, T.V., T.I. și T.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător și T.V. și T.A., în calitate de cumpărători, privind locuința situată în București, str. G.A., sectorul 1, a respins ca neîntemeiate cererile reclamanților privind daunele materiale și daunele morale și i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.841 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând cheltuieli de transport, și 400 RON reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că cele două cereri referitoare la acordarea daunelor materiale și a daunelor morale reprezintă cereri accesorii ale cererii principale care este scutită de taxe de timbru, astfel că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru. Cu referire la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâții T.I. și T.V., tribunalul a reținut că aceștia au avut în vedere la invocarea excepției, decizia civilă nr. 548A din 24 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 4052/2002.

A mai reținut tribunalul că, întrucât prin sentința civilă nr. 2094 din 09 martie 2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.C.A., în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191 din 01 februarei 1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuința situată în București, str. G.A., sectorul 1, Statul Român a pierdut chiar și titlul aparent de care se prevala, contractul de vânzare–cumpărare din 05 noiembrie 1996, fiind lovit de nulitate absolută.

Cererile formulate de reclamanți de acordare a daunelor materiale și daunele morale, au fost respinse, ca neîntemeiate, tribunalul reținând că nu s-au administrat dovezi pertinente privind suportarea unor astfel de prejudicii, iar, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei afirmațiilor făcute revenea reclamanților. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții T.I., T.V., SC H.N. SA, Primăria sector 1 București și Municipiul București reprezentat prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 347A din 9 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile declarate de apelanții-pârâți T.I., T.V., Municipiul București prin Primarul General, Primăria sectorului 1 București și SC H.N. SA împotriva sentinței civile nr. 1962 din 09 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanții–reclamanți Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. și cu intimatul – pârât T.M. A schimbat, în parte, sentința apelată. A respins excepția autorității de lucru judecat invocată cu referire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, ca neîntemeiată.

S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu referire la cererea de constatare a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996 și, în consecință, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a acestui contract, ca prescrisă. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 1 București. S-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamanți și la cererile de obligare a pârâților la daune materiale și respectiv morale.

Au fost obligați reclamanții la 6,15 RON cheltuieli de judecată către apelantul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. A respins cererea formulată de apelanta-pârâtă Primăria sectorului 1 București de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. împotriva aceleiași sentințe. A trimis cauza Tribunalului București pentru soluționarea cererii de revendicare imobiliară. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs Ț.C.A., Ț.A.R. și Ț.C. criticând soluția pentru nelegalitate. Recurentul Ț.C.A. a formulat critici, arătând că este nemulțumit de considerentele hotărârii instanței de apel, în sensul că instanța trebuia să aibă în vedere numai dispozițiile privind revendicarea în baza dispozițiilor dreptului comun și nu în ceea ce privește Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a invocat excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică, arătând că aceasta împiedică orice alte considerații de drept și că soluția și motivarea trebuie să-i fie favorabile. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentința nr. 4646 din 29 mai 2009 a Judecătoriei sector 5 București, decizia nr. 604R din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București și nr. 260 din 27 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, precizate oral, în cursul dezbaterii recursului și consemnate conform susținerilor recurentului. O altă critică vizează și excepția prescripției extinctive care a fost soluționată în mod nelegal, deoarece termenul nu se împlinise și motivul de nulitate trebuia analizat de instanță, fiind întemeiat, în baza probelor depuse la dosar.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâții T.I. și T.V., invocând, în esență, în cele două cereri de recurs, aceleași aspecte de nelegalitate, privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. Recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel în mod greșit a decis, admițând apelul, că apelanții-reclamanți erau în termenul de a-și modifica acțiunea, fără să aibă în vedere stadiul procesual în care se află dosarul. Prin decizia nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat nul recursul declarat de reclamanții Ț.A.R. și Ț.C. împotriva deciziei nr. 347A din 09 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ț.C.A.

împotriva aceleiași decizii, a admis recursurile declarate de pârâții T.I. și T.V. și a modificat în parte decizia nr. 347A din 09 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Ț.A.R., Ț.C.A. și Ț.C. împotriva sentinței nr. 1962 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a menținut restul dispozițiilor deciziei. S-a reținut de către instanța de recurs, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (1) și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune constatarea nulității recursului deoarece reclamanții Ț.A.R. și Ț.C. au formulat declarația de recurs la data de 11 februarie 2013, înăuntrul termenului de 15 de zile de la comunicarea hotărârii, care a avut loc la data de 04 februarie 2013, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În ceea ce privește motivele de recurs, acestea au fost depuse la data de 01 martie 2013, peste termenul de 15 zile prevăzut de lege. Or, în speță, având în vedere că recurenții-reclamanți au formulat motivele de recurs peste termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, Înalta Curte a aplicat sancțiunea prevăzută de lege și a constatat nul recursul. Deși recurentul Ț.C.A. a semnat și recursul formulat de recurenții Ț.A.R. și Ț.C., susținerile sale au fost analizate separat, deoarece cererea sa a fost depusă în termen, ceea ce a permis instanței să se pronunțe pe fondul recursului său. Recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. a fost considerat nefondat.

Susținerile au fost apreciate ca nefondate, în ceea ce privește motivarea în drept a hotărârii pronunțate de instanța de apel, deoarece chiar dacă în cererea formulată în al doilea ciclu procesual se face referire la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța trebuie să se raporteze la legea specială pentru a stabili în ce măsură devine incident unul sau celălalt dintre temeiurile juridice ce fac parte din cauza juridică a acțiunii.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanța de apel a statuat că, prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. Recursurile declarate de pârâții T.I.

și T.V. au fost apreciate ca întemeiate. Analizând susținerile recurenților-pârâți, Înalta Curte a constatat că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și fiind fondate criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor procedurale, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că în rejudecare după casarea cu trimitere este posibil ca reclamantul să-și modifice acțiunea. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista la data când s-a formulat primul apel, astfel încât în mod greșit instanța de apel a apreciat că se putea modifica cererea inițială. Instanța de fond a constatat că cererile cu care a fost sesizată instanța de judecată sunt cele cuprinse în acțiunea inițială, înregistrată la 13 februarie 2008, pronunțându-se în limitele investirii sale. În apel, în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs a statuat că cererea de modificare a acțiunii a fost făcută la prima zi de înfățișare în rejudecare, astfel încât instanța de fond trebuia să se pronunțe și asupra acesteia.

Chiar dacă instanța de fond nu se putea pronunța în acest cadru procesual asupra acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun de către reclamanții Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R., nu există niciun impediment pentru a formula o asemenea cerere pe cale separată, întrucât aceasta nu s-a soluționat pe cale jurisdicțională, nici pe excepție și nici pe fond. Împotriva deciziei nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea T.A.R., invocând următoarele motive: Instanța nu a ținut cont de deciziile irevocabile ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și anume: decizia civilă nr. 260A din 27 aprilie 2009, decizia civilă nr. 604R din 20 aprilie 2010. Se precizează că motivele de recurs au fost depuse la data de 11 februarie 2013, în termen, astfel că în mod eronat s-a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanții Ț.A.R., Ț.C.A.

și Ț.C. De asemenea, se invocă greșita aplicare a art. 166 C. proc. civ., invocându-se și autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește anularea contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996. Analizând prezenta contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: Asupra excepției lipsei capacității de folosință, a calității procesuale pasive și a inadmisibilității contestației în anulare invocate de intimata Primăria sector 1 București, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt apărări ce vizează fondul contestației în contextul prezentelor motive ale contestației în anulare. Dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. prevăd că „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. De asemenea, dispozițiile art. 318 C. proc. civ. prevăd că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. În cauza supusă judecății, în mod corect Curtea de Apel a statuat că declarația de recurs a reclamanților Ț.A.R., Ț.C.A. și Ț.C. este formulată la data de 11 februarie 2013, înlăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii, însă motivele de recurs formulate de recurenta Ț.A.R. au fost depuse peste termenul prevăzut de lege, de 15 zile, și anume la data de 01 martie 2013. Drept urmare, excepția nulității acestui recurs a fost în mod just admisă, fiind declarat nul recursul formulat de recurenta T.A.R., în baza dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. și art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., nefiind în cauză incidentă „o greșeală materială” în sensul art. 318 C. proc. civ. Astfel, nu se poate reține susținerea contestatoarei în sensul că ar fi depus motivele de recurs în termenul legal și anume, la data de 11 februarie 2013, aceasta fiind data declarării recursului (data depunerii declarației de recurs) care nu cuprindea și motivele de recurs, depuse separat la 04 martie 2013, așa cum în mod corect a reținut și instanța de judecată. Cu privire la a doua critică a contestației în anulare, și anume omisiunea instanței de a analiza excepția autorității de lucru judecat invocată de recurentă în conformitate cu art. 166 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: S-a invocat în speță autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4646/2009 a Judecătoriei sector 5 București, a deciziei civile nr. 604R din 02 aprilie 2011 a Curții de Apel București, a deciziei civile nr. 260A din 27 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, asupra căreia instanța de recurs a apreciat că nu este incidentă în cauză, hotărârile judecătorești invocate statuând asupra unui aspect ce nu are relevanță asupra obiectului procesului. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, autoritatea de lucru judecat este o excepție peremptorie care împiedică judecarea cauzei pe fond, or interesul recurentului este acela ca acțiunea să se judece pe fond, astfel încât ceea ce invocă recurentul Ț.C.

se referă la opozabilitatea față de terți a unei hotărâri judecătorești anterioare, în raport de ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat în acel litigiu. Față de prevederile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare este admisibilă numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Alin. (2) al aceluiași art. prevede că poate fi primită o contestație pentru motivele de la art. (1), în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Sub acest aspect, instanța apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 317 alin. (2) invocate de contestatoare în cuprinsul cererii sale precizatoare, drept temei al prezentei căi de atac de retractare.

Și aceasta deoarece această prevedere legală operează numai în cazul contestației în anulare de drept comun reglementată de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru motivele arătate de acest text de lege și anume: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Pe de altă parte, nu poate fi primită contestația în anulare atunci când instanța de recurs a analizat motivul de casare invocat, pe care l-a găsit nefondat, și a arătat, motivându-și soluția, raționamentul pentru care a considerat acest motiv drept nefondat, neputând fi cenzurate, pe calea contestației în anulare, argumentele pentru care instanța de recurs a respins recursul, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Față de cele ce preced, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 317 și art. 318 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea contestației în anulare formulată de reclamanta T.A.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea T.A.R. împotriva deciziei nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2015.