ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

La data de 3 iunie 2009 (fila 6 dosar fond), petiționarul C.N. a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 421/P/2008 din 26 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Petiționarul a învederat faptul că, atât în cuprinsul soluției de neurmărire penală, cât și în cel al rezoluției nr. 4572/2231/II-2/2009 din 6 mai 2009, prin care i s-a respins plângerea împotriva acesteia, procurorul nu a analizat aspectele semnalate de persoana vătămată, considerând în mod eronat că acestea au făcut obiectul unui alt Dosar nr. 912/P/2006, soluționat din anul 2007.

Persoana vătămată arată că, în realitate, aspectele semnalate sunt corespunzătoare unei alte situații de fapt, constând în aceea că judecătorii G.N. și T.R. s-au pronunțat pe o dovadă administrată ulterior dezbaterii publice, nedându-i petiționarului posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare.

Totodată, persoana vătămată arată că judecătorii au pronunțat o hotărâre de partaj a bunurilor comune nelegală și netemeinică, întrucât i-au acordat o sultă în loc de despăgubirea în bani care i se cuvenea.

În consecință, petiționarul a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor procurorului și trimiterea dosarului la Parchet în vederea începerii urmăririi penale față de judecătorii G.N. și T.R. din cadrul Curții de Apel Brașov, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi și fals intelectual, prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 289 C. pen., precum și excluderea din magistratură a acestora.

Din oficiu, Înalta Curte a dispus atașarea dosarului penal nr. 421/P/2008 și a rezoluției nr. 4527/2231/II-2/2009 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Judecând plângerea, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța reține următoarele:

Prin rezoluția nr. 421/P/2008 din 26 martie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. j) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de judecătorii T.R. și G.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 289 C. pen.

Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că persoana vătămată C.N. s-a mai adresat organelor de urmărire penală cu plângeri împotriva celor doi magistrați, solicitând tragerea lor la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu, prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen., cu ocazia pronunțării deciziei civile nr. 56/AP din 27 ianuarie 2004 a Curții de Apel Brașov, cauza făcând obiectul Dosarului penal nr. 912/P/2006.

În acest dosar, persoana vătămată a susținut că, în soluționarea dosarului de partaj de bunuri comune nr. 1572/AP/2007 al Curții de Apel Brașov, judecătorii au reținut o situație de fapt contrară probelor administrate în cauză, au primit acte doveditoare după ce instanța a rămas în pronunțare (fosta soție a petiționarului depunând o recipisă prin care a consemnat o sultă de 491.786.378 lei), au reținut, în decizia pronunțată, contrar realității, că partajarea apartamentului proprietate comună ar necesita modificări de construcție și investiții pentru separarea instalațiilor, când, în realitate, era necesară o singură transformare a unei camere în bucătărie, că nu s-au pronunțat asupra unor critici formulate referitoare la modul de stabilire a contribuției celor doi soți la dobândirea bunurilor și că în mod eronat s-a reținut că ar fi achiesat la pretențiile fostei soții și ale celorlalți doi pârâți, cu care se judeca.

Prin rezoluția nr. 912/P/2006 din 30 august 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi față de cei doi judecători pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 249 și art. 289 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Plângerea petentului formulată potrivit art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 12171/4919/2007 din 1 octombrie 2007 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică.

Prin sentința penală nr. 142 din 25 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului împotriva rezoluției nr. 912/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de acesta, prin decizia penală nr. 508 din 29 septembrie 2008 a Completului de 9 Judecători.

Instanța supremă a reținut că din actele existente la dosar și care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de către intimate, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art. 246 C. pen., neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. și fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., infracțiuni pentru care petiționarul a formulat plângere penală, întrucât intimatele, în calitate de magistrați judecători, și-au îndeplinit în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane, fără a încălca din culpă o îndatorire de serviciu și fără a falsifica un înscris oficial.

Faptul că intimatele, în calitate de judecătoare, au respins apelul reclamantului C.N. formulat împotriva sentinței civile nr. 15128/S din 2 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Brașov, prin care s-a dispus atribuirea către pârâta C.V.C. a cotei de ½ din imobilul înscris în C.F. Brașov, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în cuantum de 491.780.387 lei, nu constituie indicii în sensul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.

Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În ce privește infracțiunile de neglijență în serviciu și fals intelectual, din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că, în mod corect, prin decizia civilă criticată s-a reținut că numai pârâta a solicitat atribuirea în natură a întregului imobil, soluția partajării în natură a imobilului și a atribuirii unei cote fiecăreia dintre părți neputând constitui o soluție atâta vreme cât căsătoria dintre petiționar și soția sa a fost desfăcută pe fondul deteriorării grave a relațiilor dintre soți.

Așa fiind, în lipsa acelui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, Curtea a constatat că soluția adoptată de procuror este temeinică și legală, neimpunându-se desființarea ei.

Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale în Dosarul nr. 421/P/2008, arătând că există autoritate de lucru judecat, întrucât obiectul acestuia îl constituie cererea de tragere la răspundere penală a acelorași judecători, pentru aceleași fapte, chiar dacă li se conferă de către petiționar o altă încadrarea juridică.

Plângerea formulată de petent împotriva măsurii dispuse de procuror, în conformitate cu dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul șef al Secției de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin rezoluția nr. 4527/2231/II-2/2009 din 6 mai 2009.

În termen legal, împotriva rezoluției de neurmărire penală, petiționarul s-a adresat cu plângere instanței competente, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., criticile formulate (și arătate în considerentele prezentei hotărâri) vizând modul defectuos în care procurorul a soluționat cauza, apreciind în mod eronat că aspectele semnalate în noua plângere ar fi făcut deja obiectul cercetărilor penale în dosarul nr. 912/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând plângerea, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată pentru următoarele considerente.

Din analiza plângerilor formulate de persoana vătămată C.N. rezultă că acestea se referă la aceiași făptuitori - judecătorii G.N. și T.R. și privește aceleași aspecte legate de modul în care aceștia au instrumentat și soluționat Dosarul civil nr. 1572/AP/2007 al Curții de Apel Brașov prin pronunțarea deciziei nr. 56/AP din 27 ianuarie 2004.

Faptul că judecătorii s-ar fi pronunțat pe o dovadă administrată ulterior dezbaterii publice a făcut obiectul ambelor plângeri, ca și rezolvarea inechitabilă a partajului de bunuri comune, în defavoarea petiționarului.

Susținerea petiționarului că a primit doar sultă, nu și despăgubirea corespunzătoare, nu constituie o împrejurare nouă, ci reprezintă aceeași critică cu privire la modul de soluționare a dosarului civil în care C.N. a fost parte; în consecință, nefiind sesizate fapte noi, asupra cărora procurorul și instanța să nu se fi pronunțat prin hotărâre judecătorească definitivă, prin parcurgerea integrală a procedurii prevăzute de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen., în mod corect s-a constatat că în Dosarul nr. 421/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție există autoritate de lucru judecat, impediment procesual care nu permite punerea în mișcare a acțiunii penale.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror și întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. j) C. proc. pen. fiind legală și temeinică, Înalta Curte o va menține, respingând ca nefondată plângerea petiționarului.

Petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Văzând dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.N. împotriva rezoluției din 26 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, dată în Dosarul nr. 421/P/2008, pe care o menține.

Obligă petiționarul la 160 lei cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 octombrie 2009.