ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2906/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4399 din 28 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3691/3/2012 a fost admisă excepția netimbrării și a fost anulată cererea formulată de reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, ca netimbrată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin cererea disjunsă din Dosarul nr. 340/300/2001 având ca obiect contestație la executare, reclamanta SC I.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de credit facilitate revolving plus nr. 393 din 31 august 2007, intitulat contract de angajament și de ipotecă autentificat sub nr. 963 din 31 august 2007 pentru eroare obstacol și cauză ilicită.

Obiectele cererilor au fost evaluate la 5.181.321,52 euro, echivalent 22.001.445,57 lei, respectiv 4.500.000 euro, echivalent 19.179.450 lei. Prin încheierea de ședință din 22 martie 2013 s-a dispus eșalonarea plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 200.000 lei în 20 rate lunare a câte 10.000 lei, însă reclamanta nu s-a conformat dispoziției instanței și în consecință, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, sens în care a fost anulată cererea ca netimbrată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC I.I.

SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 461/2013 din 25 noiembrie 2013 a admis apelul formulat de reclamanta SC I.I. SRL, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, față de împrejurarea că prima instanță nu a comunicat părții încheierea de eșalonare, nu a arătat data la care ar deveni scadentă prima rată, nu a citat reclamanta cu mențiunea de a timbra prima rată de 10.000 lei, astfel cum s-a stabilit prin încheiere, lipsind astfel de efecte chiar soluția dată de instanța însăși prin încheierea de acordare a facilității la plata taxei de timbru, beneficiul acestei soluții fiind practic suprimat părții tocmai prin necomunicarea încheierii, care potrivit art. 21 1 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, era obligatorie.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B.P. SA București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel interpretând actele dosarului în mod eronat a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Cu privire la acest aspect, recurenta susține că instanța de apel în mod eronat a interpretat prevederile art. 21 2 din Legea nr. 146/1997, în sensul că instanța de fond avea obligația să menționeze data la care ar fi trebuit să se achite prima tranșă a plății taxei de timbru, în cuantum de 10.000 RON, întrucât la termenul din 22 martie 2013, instanța de fond a dispus citarea reclamantei, stabilindu-se în mod clar și fără echivoc faptul că eșalonarea sumei de 200.000 RON se va face în 20 de rate lunare a câte 10.000 RON, iar faptul că nu s-a indicat o zi fixă a lunii până la care ar fi trebuit să se facă plata nu schimbă înțelesul dispozitivului, reclamantul având obligația să achite începând cu luna următoare prima tranșă, iar ultima zi în care ar fi trebuit să achite prima tranșă, în lipsa unei zile exacte, ar fi fost ultima zi a lunii aprilie 2013. Mai susține recurenta că, instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, întrucât instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare dacă constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu,

însă acest aspect nu a fost avut în vedere de către Curtea de Apel București. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta B.P. SA București să fie respins, pentru următoarele considerente: În cauză, Înalta Curte constată că, deși recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., argumentele acesteia vizează dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 9, astfel că recursul va fi analizat din această perspectivă. În acest context, Înalta Curte observă că instanța de apel a stabilit în mod corect faptul că Sancțiunea anulării cererii ca netimbrată ar fi putut fi dispusă doar în măsura în care, neîndeplinirea obligației ar fi fost imputabilă intimatei-reclamante.

Astfel, în speță, Tribunalul București nu a stabilit data la care trebuia executată obligația de plată a primei tranșe a taxei de timbru, nu a comunicat încheierea din 22 martie 2013 și nici nu a instituit vreun termen de plată a primei tranșe de taxă prin citația aferentă termenului din data de 28 mai 2013, iar importanța citării reclamantei pentru termenul din 28 mai 2013 cu mențiunea timbrării a fost cu atât mai mare cu cât prin încheierea din 22 martie 2013, nu a fost prevăzut un termen concret al obligației de plată.

Din această perspectivă, nu se poate reține culpa reclamantei pentru neachitarea primei tranșe a taxei de timbru la termenul din 28 mai 2013, astfel că nu s-ar fi putut aplica acesteia vreo sancțiune în acest sens, Curtea de Apel București, stabilind în mod corect faptul că soluția tribunalului a fost excesiv de formală, iar sancțiunea anulării cererii reclamantei ar fi putut interveni doar în măsura în care termenul de îndeplinire a obligației de plată ar fi fost instituit prin citația pentru termenul din 28 mai 2013, iar aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația. În acest sens se reține că, potrivit dispozițiilor art. 21 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, încheierea de eșalonare a plății taxei judiciare de timbru devine titlu executoriu, organelor fiscale ale statului revenindu-le obligația de a urmări această executare, iar nu instanței de judecată, astfel că, instanța nu mai putea aplica sancțiunea anulării cererii.

În ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, se apreciază că aceasta nu poate fi primită, întrucât situația dedusă judecății nu se circumscrie acestor prevederi legale. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, în ipoteza în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

În acest sens se constată că, textul de lege evocat se aplică în situația în care, prima instanță ar fi stabilit în mod eronat în sarcina părții obligația de plată a unei taxe de timbru redusă față de cuantumul legal, iar în măsura în care instanța investiră cu soluționarea căii de atac constată că taxa nu a fost plătită potrivit normelor legale, atunci putea dispune, pe lângă obligarea achitării taxei judiciare de timbru aferentă etapei judiciare pe care o soluționează și achitarea taxei suplimentare neplătită la instanța de fond. Prin urmare, instanța de control judiciar nu a fost sesizată și nici nu s-a sesizat din oficiu cu privire la cazul prevăzut de dispozițiile art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, întrucât nu era incidență în speță o situație de fapt care să genereze aplicarea acestor prevederi, astfel încât din această perspectivă se constată că recursul este nefondat.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Pentru aceste considerente, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel București este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA București împotriva Deciziei civile nr. 461/2013 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV