ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2906/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 4399 din 28 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3691/3/2012 a fost admisă excepția

netimbrării și a fost anulată cererea formulată de reclamanta SC I.I. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, ca netimbrată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin cererea disjunsă din

Dosarul nr. 340/300/2001 având ca obiect contestație la executare, reclamanta

SC I.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA a solicitat constatarea

nulității absolute a contractelor de credit facilitate revolving plus nr. 393

din 31 august 2007, intitulat contract de angajament și de ipotecă autentificat

sub nr. 963 din 31 august 2007 pentru eroare obstacol și cauză ilicită.

Obiectele

cererilor au fost evaluate la 5.181.321,52 euro, echivalent 22.001.445,57 lei,

respectiv 4.500.000 euro, echivalent 19.179.450 lei.

Prin

încheierea de ședință din 22 martie 2013 s-a dispus eșalonarea plății taxei

judiciare de timbru în cuantum de 200.000 lei în 20 rate lunare a câte 10.000

lei, însă reclamanta nu s-a conformat dispoziției instanței și în consecință,

tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligației de plată până la termenul

stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează cu anularea acțiunii sau a

cererii, sens în care a fost anulată cererea ca netimbrată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC I.I. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 461/2013 din 25

noiembrie 2013 a admis apelul formulat de reclamanta SC I.I. SRL, a anulat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că, față de împrejurarea că prima

instanță nu a comunicat părții încheierea de eșalonare, nu a arătat data la

care ar deveni scadentă prima rată, nu a citat reclamanta cu mențiunea de a

timbra prima rată de 10.000 lei, astfel cum s-a stabilit prin încheiere,

lipsind astfel de efecte chiar soluția dată de instanța însăși prin încheierea

de acordare a facilității la plata taxei de timbru, beneficiul acestei soluții

fiind practic suprimat părții tocmai prin necomunicarea încheierii, care

potrivit art. 21

1

alin. (2) din Legea nr. 146/1997, era obligatorie.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B.P. SA București a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Criticile

aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel

interpretând actele dosarului în mod eronat a pronunțat o hotărâre lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Cu

privire la acest aspect, recurenta susține că instanța de apel în mod eronat a

interpretat prevederile art. 21

2

din Legea nr. 146/1997, în sensul

că instanța de fond avea obligația să menționeze data la care ar fi trebuit să

se achite prima tranșă a plății taxei de timbru, în cuantum de 10.000 RON,

întrucât la termenul din 22 martie 2013, instanța de fond a dispus citarea

reclamantei, stabilindu-se în mod clar și fără echivoc faptul că eșalonarea

sumei de 200.000 RON se va face în 20 de rate lunare a câte 10.000 RON, iar

faptul că nu s-a indicat o zi fixă a lunii până la care ar fi trebuit să se

facă plata nu schimbă înțelesul dispozitivului, reclamantul având obligația să

achite începând cu luna următoare prima tranșă, iar ultima zi în care ar fi

trebuit să achite prima tranșă, în lipsa unei zile exacte, ar fi fost ultima zi

a lunii aprilie 2013.

Mai

susține recurenta că, instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile

art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, întrucât instanța judecătorească

învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare dacă

constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost

plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor

judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu

executoriu, însă acest aspect nu a fost avut în vedere de către Curtea de Apel

București.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

pârâta B.P. SA București să fie respins, pentru următoarele considerente:

În

cauză, Înalta Curte constată că, deși recurenta, în cuprinsul memoriului de

recurs a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., argumentele acesteia vizează dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 9,

astfel că recursul va fi analizat din această perspectivă.

În

acest context, Înalta Curte observă că instanța de apel a stabilit în mod

corect faptul că Sancțiunea anulării cererii ca netimbrată ar fi putut fi

dispusă doar în măsura în care, neîndeplinirea obligației ar fi fost imputabilă

intimatei-reclamante.

Astfel,

în speță, Tribunalul București nu a stabilit data la care trebuia executată

obligația de plată a primei tranșe a taxei de timbru, nu a comunicat încheierea

din 22 martie 2013 și nici nu a instituit vreun termen de plată a primei tranșe

de taxă prin citația aferentă termenului din data de 28 mai 2013, iar

importanța citării reclamantei pentru termenul din 28 mai 2013 cu mențiunea

timbrării a fost cu atât mai mare cu cât prin încheierea din 22 martie 2013, nu

a fost prevăzut un termen concret al obligației de plată.

Din

această perspectivă, nu se poate reține culpa reclamantei pentru neachitarea primei

tranșe a taxei de timbru la termenul din 28 mai 2013, astfel că nu s-ar fi

putut aplica acesteia vreo sancțiune în acest sens, Curtea de Apel București,

stabilind în mod corect faptul că soluția tribunalului a fost excesiv de

formală, iar sancțiunea anulării cererii reclamantei ar fi putut interveni doar

în măsura în care termenul de îndeplinire a obligației de plată ar fi fost

instituit prin citația pentru termenul din 28 mai 2013, iar aceasta nu și-ar fi

îndeplinit obligația.

În

acest sens se reține că, potrivit dispozițiilor art. 21

2

alin. (3)

din Legea nr. 146/1997, încheierea de eșalonare a plății taxei judiciare de

timbru devine titlu executoriu, organelor fiscale ale statului revenindu-le

obligația de a urmări această executare, iar nu instanței de judecată, astfel

că, instanța nu mai putea aplica sancțiunea anulării cererii.

În

ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a

realizat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr.

146/1997, se apreciază că aceasta nu poate fi primită, întrucât situația dedusă

judecății nu se circumscrie acestor prevederi legale.

Aceasta

deoarece, potrivit dispozițiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, în

ipoteza în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de

atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare

taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune

obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul

hotărârii constituind titlu executoriu.

În

acest sens se constată că, textul de lege evocat se aplică în situația în care,

prima instanță ar fi stabilit în mod eronat în sarcina părții obligația de

plată a unei taxe de timbru redusă față de cuantumul legal, iar în măsura în

care instanța investiră cu soluționarea căii de atac constată că taxa nu a fost

plătită potrivit normelor legale, atunci putea dispune, pe lângă obligarea

achitării taxei judiciare de timbru aferentă etapei judiciare pe care o

soluționează și achitarea taxei suplimentare neplătită la instanța de fond.

Prin

urmare, instanța de control judiciar nu a fost sesizată și nici nu s-a sesizat

din oficiu cu privire la cazul prevăzut de dispozițiile art. 20 pct. 5 din

Legea nr. 146/1997, întrucât nu era incidență în speță o situație de fapt care

să genereze aplicarea acestor prevederi, astfel încât din această perspectivă

se constată că recursul este nefondat.

Este

de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de

instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat

probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs

în raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Pentru

aceste considerente, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii

pentru a fi reținut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe

cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de

Apel București este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA București împotriva Deciziei

civile nr. 461/2013 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV