ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2835/2014

Asupra recursului constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 53/COM din 2 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Neamț s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC Z.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.850 lei cu titlu de daune și suma de 6265 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, a reținut tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr. 5235/103 din 30 octombrie 2012, reclamanta SC Z.E. SRL a chemat în judecată pârâta SC C.I. SRL pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va da în cauză, să se constate nulitatea rezilierii dispuse de pârâtă cu privire la contractele de execuție lucrări și obligarea pârâtei la plata sumei de 503.700 lei cu titlu de prejudiciu cauzat prin rezilierea contractelor, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 12 februarie 2013 reclamanta a modificat primul capăt de cerere în sensul că a solicitat constatarea nelegalității și netemeiniciei rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011. La același termen de judecată reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii și a invocat dispozițiile art. 998 C. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă este neîntemeiată. Astfel, dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012 a avut ca obiect obligarea pârâtei SC C.I. SRL, la respectarea prevederilor contractelor de subantrepriză nr. 20/278/2011 și 334/2011 în sensul obligării pârâtei la continuarea lucrărilor angajate față de achizitor sub sancțiunea plății de daune cominatorii pe durata neîndeplinirii obligațiilor.

În condițiile în care în Dosarul nr. 1748/103/2012 nu s-a analizat legalitatea și temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind identitatea de obiect, considerente față de care a respins excepția invocată de pârâtă. Pe fondul cauzei instanța de apel a constatat că atât înscrisurile depuse la dosar cât și precizările făcute de părți confirmă faptul că, după notificarea rezilierii, reclamanta nu a mai executat lucrări în baza contractelor încheiate cu pârâta, respectiv reclamanta a acordat eficiență notificării de reziliere comunicate de pârâtă. Instanța de apel a reținut că rezilierea dispusă în mod unilateral de pârâtă excede clauzelor contractuale asumate de părți și a fost de natură să cauzeze reclamantei un prejudiciu material.

Astfel, contractul de execuție lucrări în antrepriză încheiat de reclamantă și pârâtă, contract a cărui reziliere a dispus-o pârâta, nu conține clauze cu privire la reziliere. Potrivit art. 1020 C. civ. - în vigoare la data nașterii raportului juridic între părți - condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său iar, potrivit art. 1021, în acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate.

Or, în cauză, în lipsa unui pact comisoriu care să confere dreptul unei părți contractante de a considera contractul desființat, rezilierea putea fi dispusă numai de către instanță, iar conduita pârâtei de a rupe relația contractuală cu reclamanta în cursul executării contractului excede dispozițiilor art. 969 C. civ. De altfel, din modul de redactare a adresei de reziliere rezultă că pârâta nu este constantă în susținerea motivului de reziliere, invocând, pe de o parte lipsa acordului scris al E.O.N.M.D. SA și lipsa fondurilor bănești iar, pe de altă parte, culpa reclamantei în furnizarea unor informații eronate la încheierea contractului. Mai mult, în apărările făcute în întâmpinare, pârâta a invocat neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă.

Cum denunțarea unilaterală a contractului dispusă de pârâtă prin adresa de reziliere nr. 575/2011 a produs consecințe juridice în sensul în care a fost emisă (reclamanta încetând executarea lucrărilor), instanța a considerat că această reziliere, dispusă de pârâtă în lipsa unei clauze de reziliere unilaterale și fără consimțământul reclamantei, are toate caracteristicile unui fapt ilicit, generator al obligației de reparare a pagubei cauzate, prin aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ. În ceea ce privește cuantumul pagubei instanța a constatat că susținerile făcute în acest sens de reclamantă sunt întemeiate în parte. Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, raportat la valoarea totală a contractului, la partea neexecutată din contract și la rata profitului din exploatare realizat de reclamantă în anul 2010, beneficiul estimat ca nerealizat de reclamantă este de 157.850 lei.

Cum, prin întreruperea intempestivă a contractului, reclamanta a fost în imposibilitate de a mai realiza respectivul beneficiu, instanța a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata daunelor, echivalent al acestei sume. Instanța a respins celelalte pretenții bănești formulate de reclamantă. în ceea ce privește contravaloarea cheltuielilor rezultate din achitarea salariilor angajaților instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că personalul existent la data rezilierii era folosit numai în executarea contractului încheiat cu pârâta. De asemenea, nu a făcut dovada că avea încheiate contracte de muncă care prevedeau obligația de a menține raporturile de muncă în orice condiții.

De altfel, reclamanta nu numai că nu a efectuat disponibilizări de personal după reziliere ci chiar a efectuat angajări, în lunile septembrie și octombrie personalul angajat fiind de 19, respectiv cu un angajat mai mult decât în luna august 2011. În ceea ce privește contravaloarea cheltuielilor efectuate în baza contractului, estimate de reclamantă la suma de 30.000 lei, instanța a constatat că nu au drept cauză încetarea contractului. Or, în cauză, răspunderea patrimonială a pârâtei s-a stabilit urmare faptei delictuale, astfel încât, în baza acestui temei, pârâta nu poate fi obligată la plata unei sume achitată de reclamantă în baza contractului. De asemenea, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada costurilor rezultate din revocarea contractelor cu proprii furnizori.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6265 lei, din care suma de 1500 lei reprezintă onorariul de expert și suma de 4765 lei reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere admis. Împotriva hotărârii tribunalului au formulat apel atât reclamanta SC Z.E. SRL cât și pârâta SC C.I. SRL. Prin Decizia nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins apelurile promovate de reclamanta Z.E. SRL și de pârâta SC C.I. SRL, ambele îndreptate împotriva Sentinței civile nr. 53/Com din data de 02 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 5235/103/2012, ca nefondate.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut în esență următoarele considerente: Referitor la apelul declarat de reclamanta Z.E. SRL s-a reținut că reclamanta a efectuat cheltuielile pe care le-a solicitat nu în baza contractelor de antrepriză încheiate, ci din alte rațiuni și nu pot fi considerate că au drept cauză încetarea contractului, eventual reclamanta ar avea calea unei acțiuni împotriva intimatei pârâte în baza altor temeiuri, în situația în care susține că a acționat în calitate de mandatar al acesteia. Referitor la apelul formulat de către pârâta SC C.I. SRL, instanța de apel a reținut că apelanta în primul motiv de apel a arătat că, instanța de judecată nu a fost legal investită cu judecarea acestui capăt de cerere formulat prin modificarea primului capăt de cerere din data de 12 februarie 2013, capăt de cerere care trebuia să facă obiectul unui dosar separat și nu să fie judecat de instanța investită prin cererea introductivă.

Criticile sub acest aspect s-a constatat că nu sunt întemeiate, prima instanță în mod corect și legal soluționând capătul de cerere așa cum a fost modificat prin precizările formulate. În ce privește solicitarea apelantei de a se reanaliza excepția autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut că această excepție a fost soluționată corespunzător de către prima instanță, în cauză nefiind întrunite dispozițiile art. 1201 C. civ., prin raportare la Sentința civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012. Astfel, așa cum în mod temeinic și legal a reținut tribunalul, nu este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, întrucât cererea soluționată prin Decizia civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012 a avut drept obiect, obligarea pârâtei SC C.I.

SRL la continuarea lucrărilor angajate față de achizitor, iar prezenta cauză are drept obiect constatarea nulității rezilierii dispuse de pârâtă cu privire la contractele de execuție lucrări, în Dosarul nr. 1748/103/2012 instanța neanalizând legalitatea și temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, fiind diferită și cauza. Instanța în Dosarul nr. 1748/103/2012 nu a analizat legalitatea și temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, ci dacă raportat la această notificare pârâta putea fi obligată la executarea contractului, respectiv dacă efectele contractului au încetat la data rezilierii unilaterale a contractului de către pârâta SC C.I.

SRL. În ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei, instanța de apel a constatat că prima instanță, contrar celor susținute de către apelantă, a analizat conduita reclamantei de a înceta efectuarea lucrărilor echivalând cu acceptarea încetării relațiilor contractuale, reținând adresa nr. 190 din 16 august 2011, cu care reclamanta a comunicat pârâtei că motivele invocate nu justifică rezilierea contractului și că oprește executarea lucrărilor până la sfârșitul lunii septembrie. Instanța de apel, din probele administrate la prima instanță, a reținut că reclamanta nu a mai executat lucrări în baza contractelor încheiate cu pârâta, după comunicarea adresei de notificare a rezilierii, adresă în care nu se face vorbire că motivul rezilierii unilaterale s-ar datora neexecutării lucrărilor în termen, lipsa proceselor verbale de verificare lucrări pe faze determinante, depășirea termenelor contractuale ori lucrări efectuate parțial.

S-a constatat că din adresa de reziliere unilaterală, nu rezultă că motivul rezilierii ar fi fost neîndeplinirea culpabilă a vreunei obligații contractuale, de către reclamanta SC Z.E. SRL și deși în adresă se invocă și furnizarea de informații greșite de către SC Z.E. SRL, nu s-au făcut dovezi în susținerea acestor afirmații. În contractul de subantrepriză încheiat de părți, nu este menționată nici o clauză în temeiul căreia să poată fi reziliat acesta în mod unilateral și în lipsa unui pact comisoriu care să confere dreptul unei părți contractante de a considera contractul desființat, așa cum corect a reținut tribunalul, rezilierea putea fi dispusă numai de către instanță.

În situația în care însă, pârâta a hotărât să rezilieze unilateral contractul, acțiunea sa excedând clauzelor contractuale, fiind în măsură de a cauza celeilalte părți contractante prejudicii materiale, aceasta este în culpă, invocarea neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către reclamantă în situația în care un astfel de motiv nu a stat la baza notificării de reziliere unilaterală neputând duce la respingerea acțiunii reclamantei. Denunțarea unilaterală a contractului a produs efectele juridice, reclamanta încetând executarea contractului iar rezilierea unilaterală în afara clauzelor contractuale constituie un fapt ilicit care generează obligația reparării prejudiciului cauzat, potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ., obligație dată de întreruperea intempestivă a contractului.

În concluzie, instanța de apel a statuat că în cauză sunt îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite corespunzătoare rezilierii unilaterale a contractului, existența unui prejudiciu care a fost stabilit de către instanță urmare a efectuării expertizei tehnice contabile, prejudiciu strâns legat de rezilierea unilaterală, prima instanță menționând fiecare element pe care l-a avut în vedere la stabilirea obligațiilor pârâtei, respectiv în ce constă legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul reținut. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.I. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 5 și 9 C. proc.

civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău în vederea soluționării legale a căii de atac a recursului în complet de 3 judecători și, în subsidiar admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurenta susține că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar soluționarea de către curtea de apel a căii de atac în complet de doi judecător atrage casarea deciziei recurate având în vedere că cererea introductivă putea fi atacată numai cu recurs.

Astfel, curtea de apel trebuia să constate că era investită cu soluționarea recursului, întrucât subcontractantul SC Z.E. SRL a devenit parte în contractul de achiziții publice, fiind incidente în cauză dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind procedura achizițiilor publice. Consideră recurenta că sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că s-a nesocotit norma procedurală prevăzută de art. 287 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 care stabilea calea de atac a recursului. Referitor la motivul de recurs încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susține în esență că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. considerând că nu se impune admiterea excepției autorității de lucru judecat și a reținut în mod eronat neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând să fie admis din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. În acest context, Înalta Curte va lua în examinare acest motiv de recurs, apreciind ca fiind fondată critica pârâtei SC C.I. SRL potrivit căreia Curtea de Apel Bacău a soluționat prezenta cauză ca fiind apel, deși calea de atac era recursul, sens în care s-a constatat că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Litigiul de față este supus dispozițiilor speciale de procedură prevăzute de O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. În speță, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 287 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la data promovării căii de atac, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de secția comercială a curții de apel. Raportat la aceste dispoziții rezultă că instanța de apel a judecat greșit calea de atac formulată împotriva hotărârii instanței de fond ca fiind apel în loc de recurs, prin urmare decizia a fost pronunțată în mod nelegal în complet de apel.

Așadar, reținându-se culpa instanței constând în calificarea greșită a căii de atac exercitată de parte, Înalta Curte apreciază ca fundamentate criticile recurentei pârâte privind recalificarea căii de atac, fapt ce face inutilă examinarea celorlalte motive de recurs. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV