ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2008 pe rolul Judecătoriei Mizil, sub număr de Dosar nr. 1681/259/2006, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil a chemat în judecată pe pârâta CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța: (1) să constate că pârâta are calitatea de administrator al D.E.

577, pe porțiunea ce traversează orașul Mizil, urmând ca pârâta să fie obligată să își exercite toate obligațiile ce derivă din calitatea acesteia de administrator, (2) să oblige pârâta la plata sumei de 644.983,48 ron, reprezentând contravaloarea lucrărilor de salubrizare efectuate de operatorul de salubrizare pe porțiunea de drum mai susmenționată, deoarece aceste lucrări de salubrizare erau în sarcina pârâtei, (3) să oblige pârâta la plata contravalorii lucrărilor de întreținere, reparații, plombări, borduri etc, efectuate de S.P.G.C. Mizil pe D.N. 1B - actual D.E. 577 - pe porțiunea ce traversează orașul Mizil, urmând ca aceste sume să fie determinate pe baza unei expertize contabile de specialitate și (4) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței teritoriale, iar prin sentința civilă nr. 1830 din 4 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Mizil, a fost admisă excepția necompetenței materiale și teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, având în vedere, pe de o parte, valoarea pretențiilor, iar, pe de altă parte, sediul pârâtei. Sentința de declinare a rămas irevocabilă prin nerecurare. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub număr de Dosar nr. 49485/3/2008. La data de 11 septembrie 2009, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că temeiul de drept al primului capăt de cerere de chemare în judecată este reprezentat de art. 111 C. proc.

civ. și art. 1073, 1077 - 1079 C. civ., iar temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere este reprezentat de art. 1092 - 1127 C. civ. și art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997. La data de 29 martie 2010, reclamantul a depus un răspuns la completarea la întâmpinare, în care a precizat faptul că a solicitat să-i fie rambursate cheltuielile efectuate pentru întreținerea drumului și pentru igienizarea acestuia, deoarece, în caz contrar, pârâta s-ar îmbogăți fără justă cauză. Prin sentința civilă nr. 1081 din 31 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinței, prima instanță, analizând condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză prin prisma prevederilor O.G. nr. 43/1997 (art. 5, 6, 7, 11, 14, 21), respectiv ale dispozițiilor Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale (art. 36), a reținut, în esență, că, în speță, nu este îndeplinită cerința inexistenței unui temei juridic pentru micșorarea patrimoniului reclamantului ca urmare a efectuării de către reclamant în locul pârâtei a lucrărilor de întreținere și salubrizare a tronsonului de drum ce străbate orașul Mizil.

În ceea ce privește solicitarea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, constatându-se că în susținerea acestei cereri au fost atașate ordine de plată ce menționează ca beneficiar pe expertul P.F., iar la dosarul cauzei acest expert nu a depus niciun raport de expertiză sau punct de vedere față de raportul de expertiză efectuat de expertul desemnat de instanță, B.G., instanța de fond a apreciat că reclamantul nu poate fi obligat să achite cheltuieli de judecată către pârâtă în condițiile în care, aceasta din urmă nu a dovedit realitatea acestora și legătura cu prezenta cauză.

în acest sens, instanța a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că cheltuielile de judecată urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României). Împotriva acestei sentințe, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că reclamantul nu a dovedit existența unor temeiuri de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i dea dreptul să recupereze cheltuielile efectuate.

S-a constatat că, pe parcursul întregului proces, pârâta CN A.D.N.R. SA și-a recunoscut calitatea de administrator al drumului național, inclusiv pe tronsonul care traversează orașul Mizil, reclamantul acționând în cunoștință de cauză atunci când a efectuat cheltuieli pentru lucrănîn legătură cu care nu avea abilitatea legală. În acest context, instanța de apel a apreciat că în loc să procedeze ca o persoană juridică de drept public și să acționeze în contencios-administrativ pârâta, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, reclamantul a efectuat, fără bază legală, cheltuieli pe care încearcă să le recupereze, pe calea dreptului civil, invocând instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Dacă instituția îmbogățirii fără cauză ar fi fost incidență în relațiile dintre două persoane juridice de drept public și dacă cheltuielile ce se solicită a fi recuperate ar fi fost efectuate conform legii care reglementează execuția bugetelor respectivelor persoane juridice, s-ar fi putut pune problema verificării existenței unui temei legal în baza căruia micșorarea patrimoniului reclamantului a avut loc concomitent cu mărirea patrimoniului celeilalte părți, astfel cum a procedat tribunalul. A proceda în acest fel atunci când reclamantul nu dovedește că efectuarea cheltuielilor ce se solicită a fi recuperate s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile cheltuielilor efectuate de către persoanele juridice de drept public, înseamnă a accepta că reclamantul se folosește de propria culpă pentru obținerea unui beneficiu sau pentru evitarea unei pierderi.

Or, principiul nemo auditur turpitudinem allegans este aplicabil inclusiv în raporturile juridice fondate pe îmbogățirea fără justă cauză. S-a apreciat că, de-a lungul timpului, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în judecată pe pârâtă, în cazul în care aceasta nu și-ar fi executat obligațiile care îi reveneau cu privire la întreținerea tronsonului de drum european care traversează orașul Mizil, o astfel de acțiune fiind de competența instanțelor de contencios-administrativ deoarece privește relațiile dintre două persoane juridice de drept public cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le revin acestora conform legii. S-a arătat că, în raport de dispozițiile ari 294 C. proc.

civ., instanța de apel nu era îndrituită să schimbe obiectul cauzei sau temeiul juridic în calea de atac, chiar după punerea acestora în discuția părților. De asemenea, nu era îndrituită să pună în discuție din oficiu, ca motiv de apel de ordine publică, necompetența instanțelor civile deoarece competența acestora s-a stabilit prin sentința civilă nr. 1830/2008 rămasă irevocabilă. Or, hotărârea irevocabilă menționată anterior a fost pronunțată în cadrul acestui proces, astfel că nu poate fi nesocotită în căile de atac. Aserțiunea anterioară este valabilă deoarece căile de atac nu mai pot privi hotărârea de declinare a competenței rămasă irevocabilă. Distinct de cele reținute, instanța de control judiciar a constatat că reclamantul a avut un comportament procesual contradictoriu întemeindu-și capătul de cerere în constatare (al cărui obiect nu a fost niciun moment contestat de către pârâtă) atât pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., cât și pe dispozițiile art. 1073, 1077-1079 din vechiul C. civ., care, dat fiind reglementările pe care le conțin, se exclud reciproc. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și pe fond, admiterea acțiunii, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză. Recurentul - reclamant critică decizia atacată sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivele arătate și în apel, reiterând expres că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, considerând că sectorul de drum național - D.N.

1 B ce traversează Orașul Mizil pe o lungime de circa 4 km, se înscrise în categoria celor exceptate în alin. (2) art. 21 și se află în administrarea (întreținere, salubrizare etc.) Consiliului Local al orașului Mizil. Arată totodată că în apel, a demonstrat cu înscrisuri că orașul Mizil are clasificarea de oraș și nu cea de municipiu și cu atât mai puțin cea de reședință de județ, așa cum prevede textul de lege, situație în care se exclude obligația de administrator a CN A.D.N.R. SA București. Apreciază că instanța de apel nu a răspuns și nu a analizat criticile invocate, reținând doar că CN A.D.N.R.

SA București este administratorul sectorului de drum respectiv (pagina 6) și de asemenea că societatea recurentă „a efectuat o serie de cheltuieli pentru lucrări în legătură cu care nu avea obligativitatea legală". Redând pasaje din decizia recurată, apreciază că „într-un mod absolut de neînțeles", instanța de apel a invocat ca o posibilă lipsă de temei legal a acțiunii, necompetența materială a instanței, apreciind că litigiul ar fi fost de competența instanțelor de contencios administrativ, în temeiul Legii nr. 554/2004. Apreciază că, în hotărârea recurată, instanța de apel, în motivare, a săvârșit câteva greșeli, în ceea ce privește reținerea competenței instanței civile privind soluționarea acestui litigiu stabilită prin sentința civilă nr. 1830/2008 rămasă irevocabilă și în ceea ce vizează reținerea conform căreia reclamantul a efectuat cheltuieli nelegale în afara legii care reglementează execuția bugetară.

Arată că litigiul este de natură civilă și se impune soluționarea acestuia potrivit dispozițiilor C. civ., astfel cum acestea au fost invocate, respectiv analizarea în speță a îmbogățirii fără just temei. Consideră că instanța de apel nu avea „căderea" de a aprecia legalitatea cheltuielilor efectuate de Consiliul Local Mizil în cadrul execuției bugetare. Totodată, în opinia recurentului, motivarea instanței de apel privind invocarea principiului prevăzut de art. 1345 - 1348 C. civ., îmbogățire fără justă cauză, este nelegală.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Este de reținut că instanța de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel cum tinde să arate recurentul, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a susținerilor reclamantului, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, ori unei motivări „ce exced obiectului cauzei", astfel cum pretinde recurentul. Ambele instanțe au reținut cu justețe că problema litigioasă, în speță, este aceea de a ști căreia dintre părți îi revine obligația legală de a proceda la întreținerea și igienizarea tronsonului de drum care străbate orașul Mizil, obligații reglementate de O.G.

nr. 43/1997. Este de necontestat că recurentul a acționat în cunoștință de cauză atunci când a efectuat cheltuieli cu întreținerea și igienizarea tronsonului de drum ce străbate orașul Mizil, în condițiile în care, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, pe parcursul întregului proces, pârâta și-a recunoscut calitatea de administrator al drumului național, inclusiv al sectorului de drum lung de 4 km care traversează orașul Mizil și este parte a D.E. 577 (fila 6 dosar fond). În acest context, s-a arătat cu justețe, că reclamantul, invocând instituția îmbogățirii fără justă cauză, încearcă pe calea dreptului civil să recupereze cheltuieli pentru lucrări în legătură cu care nu avea abilitarea legală, în loc să acționeze în contencios administrativ pârâta, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că pentru a fi incidență instituția îmbogățirii fără justă cauză trebuie îndeplinită cerința existenței unui temei legal în baza căruia micșorarea patrimoniului reclamantului a avut loc concomitent cu mărirea patrimoniului celeilalte părți, însă este de necontestat că problema verificării unui asemenea temei s-ar fi putut pune numai în situația în care cheltuielile ce se solicită a fi recuperare ar fi fost efectuate conform legii care reglementează execuția bugetelor celor două persoane juridice, neputându-se face abstracție de faptul că, în speță, reclamantul și pârâta sunt persoane juridice de drept public, iar acțiunea vizează relațiile dintre două persoane juridice de drept public cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le revin acestora conform legii.

Prin urmare, în mod legal, s-a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în judecată pe pârâtă, în situația în care aceasta nu și-a executat obligațiile care îi reveneau cu privire la întreținerea tronsonului de drum în discuție, o astfel de acțiune fiind de competența instanțelor de contencios administrativ. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu era îndrituită să pună în discuție, din oficiu, ca motiv de apel de ordin publică, necompetența instanțelor civile, aceasta fiind stabilită irevocabil prin sentința civilă nr. 1830 din 4 decembrie 2008 a Judecătoriei Mizil, pronunțată în cadrul acestui proces. În consecință, în acest context juridic, în mod legal, s-a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit să recupereze cheltuielile efectuate, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care acesta nu a dovedit existența unor temeiuri de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i confere acest drept.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constatând că nu se verifică motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurent, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.