ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 27 august 2008 pe rolul Judecătoriei Mizil, sub număr de Dosar nr.

1681/259/2006, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil a chemat în

judecată pe pârâta CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. București, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce va pronunța: (1) să constate că pârâta are calitatea de

administrator al D.E. 577, pe porțiunea ce traversează orașul Mizil, urmând ca

pârâta să fie obligată să își exercite toate obligațiile ce derivă din

calitatea acesteia de administrator, (2) să oblige pârâta la plata sumei de

644.983,48 ron, reprezentând contravaloarea lucrărilor de salubrizare efectuate

de operatorul de salubrizare pe porțiunea de drum mai susmenționată, deoarece

aceste lucrări de salubrizare erau în sarcina pârâtei, (3) să oblige pârâta la

plata contravalorii lucrărilor de întreținere, reparații, plombări, borduri

etc, efectuate de S.P.G.C. Mizil pe D.N. 1B - actual D.E. 577 - pe porțiunea ce

traversează orașul Mizil, urmând ca aceste sume să fie determinate pe baza unei

expertize contabile de specialitate și (4) să oblige pârâta la plata

cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și excepția

necompetenței teritoriale, iar prin sentința civilă nr. 1830 din 4 decembrie

2008 pronunțată de Judecătoria Mizil, a fost admisă excepția necompetenței

materiale și teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, având în vedere, pe

de o parte, valoarea pretențiilor, iar, pe de altă parte, sediul pârâtei.

Sentința de

declinare a rămas irevocabilă prin nerecurare.

După declinare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub număr de Dosar

nr. 49485/3/2008.

La data de 11

septembrie 2009, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că temeiul de drept

al primului capăt de cerere de chemare în judecată este reprezentat de art. 111

C. proc. civ. și art. 1073, 1077 - 1079 C. civ., iar temeiul de drept al celui

de-al doilea capăt de cerere este reprezentat de art. 1092 - 1127 C. civ. și

art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997.

La data de 29

martie 2010, reclamantul a depus un răspuns la completarea la întâmpinare, în

care a precizat faptul că a solicitat să-i fie rambursate cheltuielile

efectuate pentru întreținerea drumului și pentru igienizarea acestuia,

deoarece, în caz contrar, pârâta s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Prin sentința

civilă nr. 1081 din 31 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

lll-a civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată și a fost

respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

sentinței, prima instanță, analizând condițiile juridice ale îmbogățirii fără

justă cauză prin prisma prevederilor O.G. nr. 43/1997 (art. 5, 6, 7, 11, 14,

21), respectiv ale dispozițiilor Legii nr. 215/2001 a administrației publice

locale (art. 36), a reținut, în esență, că, în speță, nu este îndeplinită

cerința inexistenței unui temei juridic pentru micșorarea patrimoniului

reclamantului ca urmare a efectuării de către reclamant în locul pârâtei a

lucrărilor de întreținere și salubrizare a tronsonului de drum ce străbate

orașul Mizil.

În ceea ce

privește solicitarea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor

de judecată, constatându-se că în susținerea acestei cereri au fost atașate

ordine de plată ce menționează ca beneficiar pe expertul P.F., iar la dosarul

cauzei acest expert nu a depus niciun raport de expertiză sau punct de vedere

față de raportul de expertiză efectuat de expertul desemnat de instanță, B.G.,

instanța de fond a apreciat că reclamantul nu poate fi obligat să achite

cheltuieli de judecată către pârâtă în condițiile în care, aceasta din urmă nu

a dovedit realitatea acestora și legătura cu prezenta cauză. în acest sens,

instanța a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că

cheltuielile de judecată urmează să fie recuperate numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui

cuantum rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva

României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României).

Împotriva

acestei sentințe, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil a declarat

apel, care, prin Decizia civilă nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a apreciat că reclamantul nu a dovedit

existența unor temeiuri de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i

dea dreptul să recupereze cheltuielile efectuate.

S-a constatat

că, pe parcursul întregului proces, pârâta CN A.D.N.R. SA și-a recunoscut

calitatea de administrator al drumului național, inclusiv pe tronsonul care

traversează orașul Mizil, reclamantul acționând în cunoștință de cauză atunci

când a efectuat cheltuieli pentru lucrănîn legătură cu care nu avea abilitatea

legală.

În acest

context, instanța de apel a apreciat că în loc să procedeze ca o persoană

juridică de drept public și să acționeze în contencios-administrativ pârâta, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, reclamantul a efectuat, fără bază

legală, cheltuieli pe care încearcă să le recupereze, pe calea dreptului civil,

invocând instituția îmbogățirii fără justă cauză. Dacă instituția îmbogățirii

fără cauză ar fi fost incidență în relațiile dintre două persoane juridice de

drept public și dacă cheltuielile ce se solicită a fi recuperate ar fi fost

efectuate conform legii care reglementează execuția bugetelor respectivelor

persoane juridice, s-ar fi putut pune problema verificării existenței unui

temei legal în baza căruia micșorarea patrimoniului reclamantului a avut loc

concomitent cu mărirea patrimoniului celeilalte părți, astfel cum a procedat

tribunalul. A proceda în acest fel atunci când reclamantul nu dovedește că

efectuarea cheltuielilor ce se solicită a fi recuperate s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale aplicabile cheltuielilor efectuate de către

persoanele juridice de drept public, înseamnă a accepta că reclamantul se

folosește de propria culpă pentru obținerea unui beneficiu sau pentru evitarea

unei pierderi. Or, principiul nemo auditur turpitudinem allegans este aplicabil

inclusiv în raporturile juridice fondate pe îmbogățirea fără justă cauză.

S-a apreciat

că, de-a lungul timpului, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în

judecată pe pârâtă, în cazul în care aceasta nu și-ar fi executat obligațiile

care îi reveneau cu privire la întreținerea tronsonului de drum european care

traversează orașul Mizil, o astfel de acțiune fiind de competența instanțelor

de contencios-administrativ deoarece privește relațiile dintre două persoane

juridice de drept public cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le revin

acestora conform legii.

S-a arătat că,

în raport de dispozițiile ari 294 C. proc. civ., instanța de apel nu era

îndrituită să schimbe obiectul cauzei sau temeiul juridic în calea de atac,

chiar după punerea acestora în discuția părților.

De asemenea, nu

era îndrituită să pună în discuție din oficiu, ca motiv de apel de ordine

publică, necompetența instanțelor civile deoarece competența acestora s-a

stabilit prin sentința civilă nr. 1830/2008 rămasă irevocabilă. Or, hotărârea

irevocabilă menționată anterior a fost pronunțată în cadrul acestui proces,

astfel că nu poate fi nesocotită în căile de atac. Aserțiunea anterioară este

valabilă deoarece căile de atac nu mai pot privi hotărârea de declinare a

competenței rămasă irevocabilă.

Distinct de

cele reținute, instanța de control judiciar a constatat că reclamantul a avut

un comportament procesual contradictoriu întemeindu-și capătul de cerere în

constatare (al cărui obiect nu a fost niciun moment contestat de către pârâtă) atât

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., cât și pe dispozițiile art. 1073,

1077-1079 din vechiul C. civ., care, dat fiind reglementările pe care le

conțin, se exclud reciproc.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil

a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și pe fond, admiterea

acțiunii, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză.

Recurentul -

reclamant critică decizia atacată sub aspectul instituit de prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivele arătate și în apel, reiterând expres

că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 21 alin. (2)

din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, considerând că sectorul de

drum național - D.N. 1 B ce traversează Orașul Mizil pe o lungime de circa 4

km, se înscrise în categoria celor exceptate în alin. (2) art. 21 și se află în

administrarea (întreținere, salubrizare etc.) Consiliului Local al orașului

Mizil.

Arată totodată

că în apel, a demonstrat cu înscrisuri că orașul Mizil are clasificarea de oraș

și nu cea de municipiu și cu atât mai puțin cea de reședință de județ, așa cum

prevede textul de lege, situație în care se exclude obligația de administrator

a CN A.D.N.R. SA București.

Apreciază că

instanța de apel nu a răspuns și nu a analizat criticile invocate, reținând

doar că CN A.D.N.R. SA București este administratorul sectorului de drum

respectiv (pagina 6) și de asemenea că societatea recurentă „a efectuat o serie

de cheltuieli pentru lucrări în legătură cu care nu avea obligativitatea

legală".

Redând pasaje

din decizia recurată, apreciază că „într-un mod absolut de neînțeles",

instanța de apel a invocat ca o posibilă lipsă de temei legal a acțiunii,

necompetența materială a instanței, apreciind că litigiul ar fi fost de

competența instanțelor de contencios administrativ, în temeiul Legii nr.

554/2004.

Apreciază că,

în hotărârea recurată, instanța de apel, în motivare, a săvârșit câteva

greșeli, în ceea ce privește reținerea competenței instanței civile privind

soluționarea acestui litigiu stabilită prin sentința civilă nr. 1830/2008

rămasă irevocabilă și în ceea ce vizează reținerea conform căreia reclamantul a

efectuat cheltuieli nelegale în afara legii care reglementează execuția

bugetară.

Arată că

litigiul este de natură civilă și se impune soluționarea acestuia potrivit

dispozițiilor C. civ., astfel cum acestea au fost invocate, respectiv

analizarea în speță a îmbogățirii fără just temei.

Consideră că

instanța de apel nu avea „căderea" de a aprecia legalitatea cheltuielilor

efectuate de Consiliul Local Mizil în cadrul execuției bugetare.

Totodată, în

opinia recurentului, motivarea instanței de apel privind invocarea principiului

prevăzut de art. 1345 - 1348 C. civ., îmbogățire fără justă cauză, este nelegală.

Analizând

decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele care succed:

Este de reținut

că instanța de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să

existe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel cum tinde

să arate recurentul, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, neînsușirea de către instanță a susținerilor reclamantului, sunt

aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, ori unei motivări „ce exced

obiectului cauzei", astfel cum pretinde recurentul.

Ambele instanțe

au reținut cu justețe că problema litigioasă, în speță, este aceea de a ști

căreia dintre părți îi revine obligația legală de a proceda la întreținerea și

igienizarea tronsonului de drum care străbate orașul Mizil, obligații

reglementate de O.G. nr. 43/1997.

Este de

necontestat că recurentul a acționat în cunoștință de cauză atunci când a efectuat

cheltuieli cu întreținerea și igienizarea tronsonului de drum ce străbate

orașul Mizil, în condițiile în care, astfel cum în mod corect a reținut și

instanța de control judiciar, pe parcursul întregului proces, pârâta și-a

recunoscut calitatea de administrator al drumului național, inclusiv al

sectorului de drum lung de 4 km care traversează orașul Mizil și este parte a

D.E. 577 (fila 6 dosar fond).

În acest

context, s-a arătat cu justețe, că reclamantul, invocând instituția îmbogățirii

fără justă cauză, încearcă pe calea dreptului civil să recupereze cheltuieli

pentru lucrări în legătură cu care nu avea abilitarea legală, în loc să

acționeze în contencios administrativ pârâta, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 554/2004.

Este adevărat

că pentru a fi incidență instituția îmbogățirii fără justă cauză trebuie

îndeplinită cerința existenței unui temei legal în baza căruia micșorarea

patrimoniului reclamantului a avut loc concomitent cu mărirea patrimoniului

celeilalte părți, însă este de necontestat că problema verificării unui

asemenea temei s-ar fi putut pune numai în situația în care cheltuielile ce se

solicită a fi recuperare ar fi fost efectuate conform legii care reglementează

execuția bugetelor celor două persoane juridice, neputându-se face abstracție

de faptul că, în speță, reclamantul și pârâta sunt persoane juridice de drept

public, iar acțiunea vizează relațiile dintre două persoane juridice de drept

public cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le revin acestora conform

legii.

Prin urmare, în

mod legal, s-a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a o chema în

judecată pe pârâtă, în situația în care aceasta nu și-a executat obligațiile

care îi reveneau cu privire la întreținerea tronsonului de drum în discuție, o

astfel de acțiune fiind de competența instanțelor de contencios administrativ.

Contrar

susținerilor recurentului, instanța de apel nu era îndrituită să pună în

discuție, din oficiu, ca motiv de apel de ordin publică, necompetența

instanțelor civile, aceasta fiind stabilită irevocabil prin sentința civilă nr.

1830 din 4 decembrie 2008 a Judecătoriei Mizil, pronunțată în cadrul acestui

proces.

În consecință,

în acest context juridic, în mod legal, s-a apreciat că reclamantul nu este

îndreptățit să recupereze cheltuielile efectuate, în temeiul îmbogățirii fără

justă cauză, în condițiile în care acesta nu a dovedit existența unor temeiuri

de natură legală, contractuală sau delictuală care să-i confere acest drept.

Pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte constatând că nu se verifică motivul de

nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurent, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil împotriva Deciziei

civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca

fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al orașului Mizil împotriva

Deciziei civile nr. 304/A din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.