ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5805/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5805/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța,

înregistrată sub nr. 6732/118/2010, reclamanții N.I. și B.M., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor au solicitat să se constate

nevalabilitatea titlului prin care pârâtul a naționalizat două imobile și

suprafața de 42 ha, situate în comuna Lumina (fostă Valea Neagră, fostă

Cocealia), proprietatea defunctului I.B., ascendentul reclamanților și totodată

obligarea pârâtul la plata sumelor de 200.000.000 ROL reprezentând prețul de

circulație a bunurilor și 200.000.000 ROL cu titlul de daune morale.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că defunctul I.B., neavând urmași, a testat întreaga sa avere

bunicului reclamanților, B.N., cu precizarea că terenurile în suprafață de 42

ha i-au fost date în proprietate de către stat anterior datei de 18 septembrie

1936 dată la care a fost întocmit testamentul la Spitalul Diaconeselor.

Testamentul s-a aflat

în posesia bunicului reclamanților, iar ulterior al reclamanților care, însă nu

i-au dat importanța cuvenită și s-au adresat comisiei de fond funciar după expirarea

termenului prevăzut de Legea nr. 1/2009, fostul edil al localității pe raza

căruia se află imobilele confirmând că testatorul avea suprafața de teren și

casele dar comuna nu deține nici o suprafață de teren și că cererea este

tardivă.

Susțin reclamanții că

dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

respectiv „speranța legitimă” care decurge, în speță, din interesul patrimonial

născut din prevederea expresă și neechivocă a legii în sensul că proprietarul

nu și-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către

stat.

De altfel, arată

aceștia, statul nu a demonstrat că sistemul de indemnitate creat în luna iunie

2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite persoanelor nedreptățite să-și

primească conform unei proceduri și a unui calendar previzibil, o indemnizație

cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți dar același legiuitor

recunoaște prin Legea nr. 1/2009 că despăgubirea la valoarea de piață a bunului

din prezent sau care este instituția abilitată să despăgubească este de fapt,

la nivel teoretic un argument plauzibil, în sensul că, statul înțelege că este

vinovat și implicit obligat să despăgubească, în schimb, practic, aceste

dispoziții rețin, prin prisma legii speciale, ca statul să decidă în privința

valorii și timpului.

În prezenta cauză

este evident că imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil de la

ascendentul reclamanților, care era proprietar a nemișcătorului și care nu a

beneficiat de nicio despăgubire din partea statului.

Concursul între legea

specială și cea europeană este net în favoarea celei din urmă, chiar în Decizia

nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de instanța supremă se recunoaște

admisibilitatea unei asemenea acțiuni.

Comparând titlurile,

preferință se poate da celui mai vechi pentru că, pentru revendicarea și

evaluarea imobilului calea justiției este singura posibilitate de verificare a

modului de preluare și de evaluare a nemișcătorului și nici o persoană nu este

ținută în timp, de aplicabilitatea unei legi speciale pentru că scopul unei

legi de asemenea natură este să se creeze o confuzie de prioritate a unor norme

cu caracter imperativ, respectiv art. 480 C. civ. și textele din legea

menționată.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 242, 274 C. proc. civ., art. 1

din Protocol.

La termenul de

judecată din 10 februarie 2011, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, excepție care a fost admisă,

conform Sentinței civile nr. 1392 din 10 martie 2011 pronunțată de Tribunalul

Constanța.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că, deși reclamanții se legitimează

ca descendenți ai numitului B.N., în favoarea căruia a testat I.B., aceștia nu

au făcut dovada calității de proprietari cu privire la imobilele în litigiu.

Apelul declarat de

reclamanții N.I. și B.M., împotriva hotărârii instanței de fond, a fost

respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 404/C din 17 octombrie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanții au

învestit instanța de judecată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, cu o acțiune civilă întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Reclamanții s-au

legitimat ca succesori legali, care vin prin reprezentare la succesiunea

defunctului B.N. care a primit în timpul vieții, prin moștenire testamentară,

întreaga avere (mobilă și imobilă) de pe urma defunctului I.B.

În testamentul

existent la fila 24, din dosarul de fond sunt indicate și bunurile imobile

pentru care reclamanții solicită despăgubiri, conform art. 480 C. civ.

Una din condițiile

necesare pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală

ce presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care

ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și

între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în

raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Reclamantul fiind cel

care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă,

cât și pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii, a motivelor de fapt și

de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

În cauza dedusă judecății,

astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamanții s-au legitimat ca

descendenți ai autorului lor B.N., la a cărui moștenire vin prin reprezentare.

Defunctul B.N., la rândul său, este beneficiarul unui testament în baza căruia

I.B. în timpul vieții a testat întreaga avere mobilă și imobilă celui dintâi.

Este real că în

testament sunt enumerate imobilele din prezentul litigiu, însă simpla inserare

în cuprinsul testamentului nu face dovada dreptului de proprietate, câtă vreme

reclamanții nu au dovedit că se aflau în patrimoniul defunctului la data

testării.

Or, testamentul depus

la dosar nu conferă decât vocație asupra averii succesorale transmise prin

moștenire, nu și dovada proprietății.

Cu alte cuvinte, nu

s-a făcut dovada proprietății pentru imobilele în litigiu, fapt ce atrage lipsa

calității procesuale active a reclamanților, așa cum a fost reținut de către

instanța de fond.

Celelalte motive de

apel invocate de către apelanți, referitoare la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului - dispozițiile art. 480 C. civ. - și constatarea nulității

actului de naționalizare țin de fondul litigiului, motiv pentru care instanța

nu le va analiza, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat în mod

corect pe excepție și nu a intrat în fondul litigiului.

Referitor la motivul

de apel ce vizează nulitatea hotărârii ca urmare a nemotivării, s-a reținut că

dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate, hotărârea

apelată fiind motivată clar și convingător.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamanți au declarat recurs, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, au susținut

că instanța a greșit când a consacrat excepția lipsei calității procesuale

active, în raport de faptul că din actele de stare civilă anexate s-a confirmat

preluarea calității.

Au considerat că au

calitate procesuală activă pentru că bunicul lor a dobândit calitatea prin

reprezentare, iar în urma decesului său și a copiilor acestuia, apelanților în

calitate de nepoți i-a fost transmisă această calitate, situație întărită de

testament, neatacat de intimată.

Cum instanța nu a

ținut cont de acest act valabil, le-a produs un prejudiciu care urma să fie

confirmat prin expertize.

Naționalizarea între

anii 1944 - 1989 a fost abuzivă, neconstituțională, astfel că, dreptul lor nu a

încetat, motiv pentru care în urma revalorificării probatoriului se impune

anularea hotărârii și trimiterea cauzei la fond pentru efectuarea unor

expertize de construcții și topografice.

În raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arată că susținerea legală

a acțiunii civile este art. 480 C. proc. civ., iar prin legile speciale,

intimata a urmărit îndreptarea unor lacune juridice, necorespunzătoare timpului

dar care au fost în defavoarea persoanelor vătămate sau al descendenților lor

prin întârzierea plății pretențiilor.

În virtutea rolului

activ și al aflării adevărului se impunea efectuarea unor adrese, iar răspunsul

lor de confirmare sau infirmare trebuia sancționat.

Primul capăt de

cerere - nevalabilitatea titlului, trebuia admis dacă se efectuau niște adrese

către instituția în raza căreia sunt situate bunurile.

În cauză sunt

incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

pentru că motivarea hotărârii se face prin referire la niște ipoteze cu privire

la nedovedirea proprietății, finalizând cu excepția lipsei calității procesuale

active.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul

reclamanților a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Se constată că acest

motiv a fost invocat pur formal, în realitate recurenții neformulând critici

care să se circumscrie acestor dispoziții legale.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei

hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenții susțin, în

raport de aceste dispoziții legale, încălcarea rolului activ al instanței și al

principiului aflării adevărului, prin neefectuarea unor adrese către instituția

în raza căreia sunt situate bunurile ce ar fi condus la admiterea primului

capăt de cerere cu privire la nevalabilitatea titlului.

Această critică nu

este fondată.

Rolul activ al

instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate însemna substituirea

instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor

acesteia.

În cauză, reclamanții

aveau posibilitatea de a propune probatorii, pentru a dovedi dreptul lor de

proprietate asupra bunurilor revendicate, în raport de care instanța de apel a

menținut soluția instanței de fond cu privire la lipsa calității procesual

active a reclamanților, excepție invocată din oficiu la 10 februarie 2011.

Pentru a-și exprima

punctul de vedere, reclamanților le-a fost acordat un termen de judecată, la 10

martie 2011, fiind citați cu mențiunea de a formula un răspuns la această

excepție.

Or, așa cum rezultă

din practicaua deciziei recurate, reclamanții au lipsit la apelul părților și

deși unul dintre aceștia, N.I. a semnat personal pentru primirea citației,

niciunul dintre ei nu s-au conformat dispozițiilor instanței.

Aplicarea

principiului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea

principiului disponibilității care trebuie, deopotrivă, respectat în

desfășurarea procesului civil, și nici la lipsa oricăror consecințe procedurale

în cazul nerespectării de către părți a dispozițiilor referitoare la propunerea

probelor.

Acțiunea

reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este o acțiune prin

care se solicită instanței de judecată să li se recunoască dreptul de

proprietate asupra bunurilor determinate în testament.

Titularul unei astfel

de acțiuni își întemeiază pretențiile direct pe dreptul de proprietate, astfel

că această acțiune nu poate fi intentată decât de proprietarul exclusiv al

bunului.

Ori, reclamanții

recurenți deși au dovedit că le-a fost transmisă vocația succesorală prin

testamentul depus la dosar nu au dovedit și proprietatea pentru imobilele în

litigiu, fapt ce atrage lipsa calității procesuale active a reclamanților, așa

cum a fost reținut de către instanța de fond și menținut de instanța de apel.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.I. și B.M. împotriva Deciziei nr.

404/C din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.

Procesat de GGC-LM