ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5604/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2008, reclamantul Z.D.D. a chemat în judecată pe Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 RON reprezentând valoarea unor bunuri-utilaje preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1948 i-au fost preluate prin naționalizare mai multe bunuri imobile și mobile, iar ulterior anului 1990 a recuperat o parte din acestea, respectiv terenul și o clădire în care au funcționat o moară, o fabrică de ulei și un gater.

Întrucât nu a recuperat și utilajele existente în clădire a formulat notificare, iar prin Adresa nr. 11638 din 8 mai 2008, Primăria Municipiului Drăgășani i-a comunicat că nu a putut identifica pe deținătorul bunurilor, motiv pentru care reclamantul a solicitat obligarea statului la plata contravalorii următoarelor bunuri: magazie pentru cereale, gater, postamente metalice cu pietre de măcinat, valț pentru măcinat porumb, fabrica de ulei vegetal cu mai multe componente, motor cu ardere internă, valț pentru făină de grâu, racordul electric la rețeaua comunală și instalație electrică interioară. Prin Sentința civilă nr. 141 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Finanțelor Publice Vâlcea și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Z.D.D., N.E., G.C.V.N. și Z.A.S. în calitate de moștenitori legali ai reclamantului Z.D. decedat. Prin Decizia civilă nr. 125/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs apelantul-reclamant Z.D.D. pentru motive de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1174 din 11 februarie 2011 a admis recursul declarat de reclamant și a casat decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia de casare s-a reținut că în mod greșit a fost respinsă acțiunea pe considerentul că reclamantul ar fi recunoscut că bunurile mobile ce fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, premiză greșită pe care instanța și-a fondat soluția, întrucât în cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deținătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii și terenului, care s-a judecat și în contradictoriu cu SC A. SA Drăgășani, din patrimoniul căruia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 810/2000 a Curții de Apel Pitești.

S-a imputat instanței de apel lipsa de rol activ, în sensul că nu a solicitat acestei societăți comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii și să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o pentru a se putea determina istoricul deținătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza și dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se află în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I-a civilă a admis apelul formulat de reclamanții Z.D.D., N.E., G.C.V.N.

și Z.A.S/, în calitate de moștenitori legali ai reclamantului Z.D. - decedat, împotriva Sentinței civile nr. 141 din 12 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, în Dosarul nr. 1645/90/2008, intimat fiind pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Vâlcea. A schimbat sentința în sensul că s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat bușteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valț măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valț pentru măcinat făină și un racord electric de la rețeaua comunală la rețeaua internă.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Din înscrisul comunicat de Primăria Municipiului Drăgășani, respectiv copie de la tabelul întreprinderilor naționalizate și preluate de Primăria Drăgășani aflată în Dosarul nr. 5/1949, fondul Prefectura Județului Vâlcea, rezultă că de la autorul Z.D.D. au fost naționalizate și preluate de primărie presă de ulei, moară și gater, valțuri. Martorii audiați în cauză au relatat că la data preluării morii de către stat aceasta era dotată cu două valțuri de măcinat grâu și porumb, unul dintre aceste valțuri fiind nou, nefolosit, două postamente cu pietre de măcinat, o presă de ulei vegetal în stare de funcționare, acționată de un motor cu ardere internă, racordat la rețeaua electrică, un gater, precum și o magazie de cereale.

Martorul G.A. a arătat că a lucrat în perioada ulterioară preluării prin naționalizare a bunurilor, într-o întreprindere aparținând industriei locale care a funcționat în imobilele preluate de la reclamant, astfel încât a cunoscut în mod nemijlocit ce anume bunuri mobile au fost preluate de către stat din patrimoniul reclamantului.

Martorul S.F., de asemenea a arătat că a lucrat ca mecanic la moara din orașul Drăgășani care a aparținut reclamantului, după momentul preluării acesteia și a constatat personal ce utilaje și instalații fuseseră preluate de la reclamant, respectiv presa de fabricat ulei cu componentele aparat de decojit semințe, valț pentru măcinare, două cazane, presă pentru extragerea uleiului, motor pe motorină; moară pentru măcinat mălai compusă din două valțuri cu motor, un valț pentru măcinat porumb și încă un valț nou, nepus în funcțiune, un gater pentru tăiat bușteni și prelucrat scândură, acționat de motorul ce punea în funcțiune și celelalte utilaje. Din depoziția acestui martor rezultă că toate aceste instalații și utilaje au fost vândute de către Întreprinderea 23 A. prin anii 1959 - 1960, martorul neputând preciza cumpărătorul, dar personal a constatat demontarea utilajelor, inventarierea acestora distinct pe piese, faptul că la acel moment toate erau funcționale.

Instanța de apel a solicitat Primăriei Municipiului Drăgășani relații referitoare la unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 a utilajelor și instalațiilor preluate de la Z.D.D., cu precizarea dacă acestea au fost preluate de către fosta unitate de morărie 23 A. Drăgășani și indicarea titlului cu care au fost transferate de către această întreprindere către o altă unitate, însă, primăria a comunicat că nu deține niciun fel de relații în acest sens.

Așadar, existența bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului a fost dovedită, precum și faptul preluării de la acesta de către stat prin naționalizare, făcându-se dovada că utilajele au fost preluate abuziv odată cu imobilele de la reclamant, rămâne în discuție dovada privind împrejurarea că aceste utilaje și instalații nu au fost înlocuite, casate sau distruse, față de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.

Potrivit dispozițiilor art. 6.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 250/2007, norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din lege, vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Norma se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia, iar odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar.

Lit. c) a art. 6.2 din aceleași Norme metodologice, dispune că bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic, aceasta fiind semnificația sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite sau distruse” sau să nu fi fost casate, normele referindu-se la inexistența unui proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2011. În materia Legii nr. 10/2001 există o procedură specială valabilă atât pentru faza administrativă prealabilă cât și pentru cea contencioasă care a prevăzut reguli derogatorii de la dreptul comun referitoare la dovedirea dreptului pretins.

Astfel, conform art. 22 din forma inițială a legii, în sarcina persoanelor îndreptățite există numai obligația de a depune, fie odată cu notificarea, fie într-un anume termen, doar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate, orice alte dovezi fiind în sarcina entității notificate, care, dacă este deținătorul bunului are și obligația de a rezolva această cerere. În speță, persoana îndreptățită necunoscând pe deținătorul bunurilor solicitate a trimis notificarea primăriei în raza căreia s-au aflat bunurile care i-a comunicat că nu cunoaște pe unitatea deținătoare astfel încât în condițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost chemat în judecată Statul prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, se constată că s-a făcut dovada dreptului de proprietate a reclamantului asupra utilajelor și instalațiilor solicitate și dovada naționalizării, însă în mod greșit instanța de fond a reținut că era în sarcina acestuia să facă dovada existenței bunurilor, și a faptului că acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse. Dimpotrivă o asemenea sarcină revenea pârâtului, respectiv să facă dovada că aceste utilaje și instalații preluate de stat și transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse, dovadă pe care însă nu a făcut-o, astfel încât rămâne prezumția existenței bunurilor la data intrării în vigoare a legii și incidența beneficiului legii pentru reclamant.

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2013, petentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu intimații Z.D.D., N.E., G.C.V.N. și Z.A.S., lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în sensul de a se preciza dacă plata se va efectua în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sau în condițiile dreptului comun. În motivarea cererii, petentul a arătat că prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012 s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru bunurile enumerate în dispozitiv, fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor și nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora.

De asemenea, s-a mai arătat că nu sunt cuantificate aceste despăgubiri, astfel că reclamanții nu își pot exercita dreptul stabilit de instanță, iar DGFP Vâlcea nu are calitatea de acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin Încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2013, Curtea de apel București, secția I-a civilă a admis cererea formulată de petentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, privind lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, în Dosarul nr. 1645/90/2008. A lămurit dispozitivul Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, în sensul că debitorul obligației este Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

În motivarea încheierii s-au reținut următoarele. Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești a rămas irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a finanțelor Publice Vâlcea, conform Deciziei civilă nr. 768 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție În dispozitivul deciziei s-a indicat modul în care se va face plata către contestatori, astfel că sub acest aspect nu se impune lămurirea dispozitivului.

Susținerea petentului în sensul că DGFP Vâlcea nu justifică calitatea este inadmisibilă; aceasta a constituit o critică în recursul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a declarat apel împotriva sentinței în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea întemeiată pe prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că soluția primei instanțe prin care s-a considerat că în măsura în care unitatea deținătoare a bunurilor nu a fost identificată, în baza procedurii prevăzute în alin. (1) și (2) ale aceluiași art. 28, reclamantul este îndreptățit să formuleze cererea de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu statul.

Totodată, prin același dispozitiv, s-a constatat dreptul contestatorilor la plata despăgubirilor în echivalent pentru bunurile enumerate, fără a se menționa însă că dispoziția este pronunțată în contradictoriu cu Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Vâlcea, parte în raport de care s-a creat cadrul procesual în care s-a pronunțat hotărârea. Așa fiind, se impune această lămurire și în temeiul dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ., se va admite cererea și se va lămuri dispozitivul deciziei în sensul că debitorul obligației este Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Vâlcea. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova, reprezentată de Administrația județeană a finanțelor publice Vâlcea, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. 1. Nu a contestat titularul obligației ci în ce modalitate să se efectueze stingerea obligației, respectiv dacă plata se va efectua în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau plata se va efectua în condițiile dreptului comun, chestiune ce constituia principalul motiv al cererii de lămurire și nu a fost lămurită de instanța de fond. În fapt, este esențială lămurirea întrucât prin Decizia nr. 19/2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 1645/90/2008, s-a constatat dreptul contestatorilor la plata despăgubirilor în echivalent iar acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conțină elemente clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părților, întinderea drepturilor recunoscute și identificarea acestora prin diferiți parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea executării. În speță, prin dispozitivul Deciziei civile nr. 19/2012 s-a constatat dreptul la plata despăgubirilor în echivalent pentru următoarele bunuri: o magazie cereale, gater pentru tăiat bușteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valț măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valț pentru măcinat făina și un racord electric de la rețeaua internă, fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor și nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora.

Hotărârile trebuie să aibă un conținut cât mai complet și să rezolve în mod concret cererile părților cu privire la obiectul procesului, astfel încât pe baza lui să se poată efectua executarea. Astfel, în dispozitiv cuantumul acestor despăgubiri la care este obligat pârâtul nu este cuantificat și nici modalitatea de cuantificare și de acordare, astfel că reclamanții nu pot să-și exercite dreptul pe care l-a stabilit instanța, obligația stabilită prin această decizie nu poate fi valorificată pe calea executării silite, deoarece în dispozitiv nu se indică prestația concretă la care este obligat pârâtul. Dovada în acest sens este și demersul reclamantului care s-a adresat executorului judecătoresc în contradictoriu cu DGFP Vâlcea care nu are calitate de a acorda despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ., a solicitat ca instanța să precizeze și să lămurească dispozitivul Sentinței civile nr. 19/2012 în sensul dacă despăgubirile și plata acestora se va efectua în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sau în condițiile dreptului comun. 2. Prin încheierea recurată, instanța a lămurit dispozitivul în sensul că titularul obligației este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deși prin cererea de lămurire nu a cerut lămurirea dispozitivului cu privire la titularul obligației, având în vedere ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost parte în Dosarul nr. 1645/90/2008.

Hotărârea este greșită și pentru că prin lămurirea dispozitivului se modifică cadrul procesual în sensul că atribuie D.G.F.P Vâlcea calitatea de debitor, în condițiile în care DGFP Vâlcea a avut numai calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (MFP chemat în judecată în calitate de pârât), și nu calitate de parte-pârât în dosar. Pe de altă parte, la momentul pronunțării încheierii DGFP Vâlcea nu mai exista, pronunțându-se astfel o hotărâre de lămurire în contradictoriu cu o persoană care nu mai exista. În temeiul O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală și H.G. nr. 520/2013, DGFP Vâlcea (pârâtă în Dosar nr. 8600/288/2013) s-a reorganizat prin fuziune prin absorbție în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova cu sediul în Craiova, instituție cu personalitate juridică cu sediul în Craiova, str. M.F., județul Dolj.

Neregularitatea procedurii de citare a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova putea fi invocată și de instanța din oficiu întrucât O.G. nr. 74/2013 a fost publicată în M. O. Nr. 389 din 29 iunie 2013. Pe de altă parte, hotărârea nu produce efecte nefiind pronunțată în contradictoriu cu Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea fiind desființată prin O.U.G. nr. 74/2013 și H.G. nr. 520/2013. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține neregularitatea procedurii de citare a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova.

Parte în cauză, și ca atare și în cererea de lămurire a dispozitivului a fost Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Așa cum rezultă din cererea de lămurire a dispozitivului, MFP a fost reprezentat la rândul său de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea, sediul acesteia din urmă fiind menționat și ca sediu procesual ales, și anume Râmnicu Vâlcea, str. G-ral M., județul Vâlcea. Conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 16 septembrie 2013, când s-a judecat cererea menționată anterior, procedura a fost îndeplinită, citația fiind primită la 31 iulie 2013 de către un funcționar al MFP - DGFPV. În recurs, recurenta a indicat același sediu procesual ales amintit mai sus.

Ca atare, parte fiind Statul Român, care a fost citat legal la sediul procesual ales, sediu care nu a fost schimbat nici în recurs, este nerelevant pentru a aprecia cu privire la legalitatea procedurii de citare faptul că în timpul procesului unul dintre reprezentanții săi s-a reorganizat, împrejurare care de altfel nu a fost adusă la cunoștința instanței. Recurenta nu a contestat calitatea funcționarului care a primit corespondența și nu a arătat în ce constă vătămarea decurgând din faptul că în citație a figurat în calitate de reprezentant al MFP DGFP Vâlcea. Întrucât atât Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova, cât și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea, care a fost desființă prin O.U.G.

nr. 74/2013 și H.G. nr. 520/2013, au figurat în prezenta cauză în calitate de reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice, reprezentant la rândul său al Statului Român, parte în cauză, este lipsită de suport juridic afirmația recurentei în sensul că încheierea atacată nu ar produce efecte ”nefiind pronunțată în contradictoriu cu Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova”. Hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român care a fost parte în cauză iar nu cu unul sau altul dintre reprezentanții acestuia. Este nefondată și susținerea în sensul că prin lămurirea dispozitivului se modifică cadrul procesual în sensul că se atribuie D.G.F.P Vâlcea calitatea de debitor.

Din dispozitivul încheierii atacate rezultă că instanța a dispus lămurirea dispozitivului deciziei în sensul că ”debitorul obligației este Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Vâlcea”. Astfel, rezultă cu evidență din cele de mai sus că DGFP Vâlcea nu a fost menționată în calitate de parte ci de reprezentant în acest litigiu al MFP, care era la rândul său este reprezentant al Statului Român, parte în cauză. În ceea ce privește menționarea Statului Român în calitate de debitor al obligației, recurentul a arătat că nu a contestat titularul obligației, astfel că această calificare nu face obiectul recursului.

Sunt nefondate și motivele de recurs referitoare la temeinicia cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 19/2012 în sensul determinării modalității de stingere a obligației, și anume ”dacă plata se va efectua în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata sau plata se va efectua în condițiile dreptului comun”.

Prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat bușteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valț măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valț pentru măcinat făină și un racord electric de la rețeaua comunală la rețeaua internă. În motivarea deciziei s-au avut în vedere prevederile art. 6 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acțiunea a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin acțiune s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 350.000 RON reprezentând valoarea unor bunuri-utilaje preluate abuziv.

Astfel, în ceea ce privește norma juridică aplicabilă, nu sunt necesare lămuriri suplimentare, litigiul fiind guvernat de prevederile Legii nr. 10/2001, iar nu de cele ale dreptului comun. Referitor la susținerea că prin dispozitivul Deciziei civile nr. 19/2012 s-a constatat dreptul la plata despăgubirilor în echivalent pentru bunurile enumerate, ”fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor și nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora”, Înalta Curte a constatat că modalitatea de evaluarea bunurilor și de acordare a despăgubirilor este o problemă de executare, iar nu de lămurire a dispozitivului hotărârii.

Pentru cazul în care recurentul pârât va fi nemulțumit de modalitatea de punere în executare a dispozitivului, de norma de drept, specială sau generală care va fi avută în vedere la evaluarea bunurilor și determinarea procedurii în care se va face plata despăgubirilor, acesta va avea posibilitatea să formuleze contestație la executare propriu-zisă. Prin decizia a cărei lămurire se solicită, așa cum rezultă cu evidență din conținutul acesteia, s-a constatat dreptul la despăgubiri pentru utilajele și instalațiile cu privire la care instanța a constatat că s-a făcut dovada că au fost preluate odată cu imobilul, nefiind obligat pârâtul la plata acestor despăgubiri. Prin acțiune s-a cerut obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri concrete, dar instanța de apel a ales doar să constate dreptul reclamanților la despăgubiri pentru bunurile enumerate, dispoziție care nu a fost atacată cu recurs de către reclamant.

Așa cum s-a reținut anterior instanța de apel a făcut referire la prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care reglementează în teza finală acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege. Faptul că reclamantul a pornit executarea împotriva unei persoane care nu ar avea calitate de a acorda despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 este o problemă ce poate forma obiectul contestației la executare propriu-zise iar nu al cererii de lămurire a dispozitivului, conform art. 281 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova, reprezentată de Administrația județeană a finanțelor publice Vâlcea împotriva Încheierii de ședință din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1645/90/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM