ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7681/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 141 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamantul Z.D., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Finanțelor Publice Vâlcea. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin adresa din 8 mai 2008 Primăria Municipiului Drăgășani nu a comunicat reclamantului unitatea deținătoare a bunurilor solicitate, astfel încât reclamantul era îndreptățit să formuleze cererea în contradictoriu cu statul, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate în cererea de chemare în judecată.

Potrivit acestui text legal, statul este titularul obligației de restituire în natură sau prin echivalent, rezultând că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât o asemenea calitate presupune existența identității între persoana chemată în judecată și titularul obligației ce se pretinde a fi îndeplinită. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea statului la plata contravalorii mai multor bunuri mobile constând în utilajele ce au deservit o moară, fabrică de ulei și gater, naționalizate odată cu construcțiile ce au aparținut reclamantului. Din prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 privesc atât bunurile imobile prin natura lor, cât și două categorii de bunuri mobile.

Potrivit art. 461 C. civ., bunurile, în raport de natura lor intrinsecă, se clasifică în bunuri imobile și bunuri mobile, după cum ele se țin sau nu de pământ. În categoria bunurilor imobile intră însă și bunurile clasificate ca atare de art. 462 C. civ., respectiv imobile prin natura lor, prin destinație și prin obiectul la care se aplică. Bunurile solicitate prin cererea de chemare în judecată fac parte din categoria bunurilor imobile prin destinație la care se referă art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât între acestea și bunul imobil (construcția moară) există un raport de afectare (accesorialitate) în sensul art. 468 C. civ. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilește regimul juridic al acestor bunuri imobile prin destinație, prevede că pentru aceste bunuri se pot acorda măsuri reparatorii dacă se dovedesc existența și preluarea lor de către stat, precum și existența lor fizică în momentul intrării în vigoare a legii.

Cu privire la această din urmă condiție, din art. 6.2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (în vigoare la data formulării notificării, în prezent abrogată prin H.G. nr. 250/2007, care a preluat în aceeași formă art. 6.2), reiese că incidența beneficiului legii se apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii.

Este, astfel, necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii și, totodată, ca acesta să nu fi fost casat la aceeași dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001. În speță, reclamantul a susținut în numeroase rânduri, respectiv prin notificare, prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul cererii în revendicare înregistrate din 28 iulie 1998, că aceste bunuri nu mai există, astfel încât nu mai este îndeplinită una din cerințele textului legal, respectiv existența fizică a bunurilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 125 din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul declarat de către Z.D.D., N.E., G.C.V.N. și Z.A.S., în calitate de moștenitori legali ai reclamantului Z.D. (decedat), confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. Prin decizia nr. 1174 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Prin decizia de casare s-a reținut ca fiind greșită premisa pe care instanța și-a fondat soluția de respingere a acțiunii, aceea că reclamantul ar fi recunoscut faptul că bunurile mobile ce fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât în cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deținătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii și terenului, care s-a judecat și în contradictoriu cu SC A. SA Drăgășani, din patrimoniul căruia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 810/2000 a Curții de Apel Pitești.

S-a imputat instanței de apel lipsa de rol activ, în sensul că nu a solicitat acestei societăți comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii și să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o pentru a se putea determina istoricul deținătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza și dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se află în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 141 din 12 februarie 2009, pe care a schimbat-o, în sensul că s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat bușteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valț măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valț pentru măcinat făină și un racord electric de la rețeaua comunală la rețeaua internă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din înscrisul comunicat de Primăria Municipiului Drăgășani, respectiv tabelul întreprinderilor naționalizate și preluate de Primăria Drăgășani aflată în Dosarul nr. 5/1949, fondul Prefectura Județului Vâlcea, rezultă că de la autorul Z.D.D.

au fost naționalizate și preluate de primărie presă de ulei, moară și gater, valțuri. Martorii audiați în cauză au relatat că la data preluării morii de către stat aceasta era dotată cu două valțuri de măcinat grâu și porumb, unul dintre aceste valțuri fiind nou, nefolosit, două postamente cu pietre de măcinat, o presă de ulei vegetal în stare de funcționare, acționată de un motor cu ardere internă, racordat la rețeaua electrică, un gater, precum și o magazie de cereale. Martorul G.A. a arătat că a lucrat în perioada ulterioară preluării prin naționalizare a bunurilor într-o întreprindere aparținând industriei locale care a funcționat în imobilele preluate de la reclamant, astfel încât a cunoscut în mod nemijlocit ce anume bunuri mobile au fost preluate de către stat din patrimoniul reclamantului.

Martorul S.F., de asemenea, a arătat că a lucrat ca mecanic la moara din orașul Drăgășani care a aparținut reclamantului, după momentul preluării acesteia și a constatat personal ce utilaje și instalații fuseseră preluate de la reclamant, respectiv presa de fabricat ulei cu componentele aparat de decojit semințe, valț pentru măcinare, două cazane, presă pentru extragerea uleiului, motor pe motorină; moară pentru măcinat mălai compusă din două valțuri cu motor, un valț pentru măcinat porumb și încă un valț nou, nepus în funcțiune, un gater pentru tăiat bușteni și prelucrat scândură, acționat de motorul ce punea în funcțiune și celelalte utilaje. Din depoziția acestui martor rezultă că toate aceste instalații și utilaje au fost vândute de către Întreprinderea A. prin anii 1959-1960, martorul neputând preciza cumpărătorul, dar personal a constatat demontarea utilajelor, inventarierea acestora distinct pe piese, faptul că la acel moment toate erau funcționale.

Instanța de apel a solicitat Primăriei Municipiului Drăgășani relații referitoare la unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 a utilajelor și instalațiilor preluate de la Z.D., cu precizarea dacă acestea au fost preluate de către fosta unitate de morărie A. Drăgășani și indicarea titlului cu care au fost transferate de către această întreprindere către o altă unitate, însă, primăria a comunicat că nu deține niciun fel de relații în acest sens. S-a constatat că au fost dovedite existența bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului și faptul preluării abuzive a utilajelor de la reclamant, de către stat, prin naționalizare, odată cu imobilele.

În ceea ce privește împrejurarea că aceste utilaje și instalații nu au fost înlocuite, casate sau distruse, de care este condiționată acordarea măsurilor reparatorii, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că norma se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia, iar odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar. În mod greșit, prima instanță a apreciat că era în sarcina reclamantului să facă dovada existenței bunurilor, respectiv a faptului că acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse.

În aplicarea art. 6.2 lit. c) din Normele metodologice și art. 22 din forma inițială a legii, în sarcina persoanelor îndreptățite există numai obligația de a depune, fie odată cu notificarea, fie într-un anume termen, doar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate, orice alte dovezi fiind în sarcina entității notificate, care, dacă este deținătorul bunului are și obligația de a rezolva această cerere. În speță, persoana îndreptățită necunoscând pe deținătorul bunurilor solicitate a trimis notificarea primăriei în raza căreia s-au aflat bunurile care i-a comunicat că nu cunoaște pe unitatea deținătoare astfel încât în condițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost chemat în judecată Statul prin Ministerul Finanțelor Publice.

Revenea pârâtului sarcina de a face dovada că aceste utilaje și instalații preluate de stat și transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse, dovadă pe care însă nu a făcut-o, astfel încât rămâne prezumția existenței bunurilor la data intrării în vigoare a legii și incidența beneficiului legii pentru reclamant. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - În mod greșit, s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora reclamantul a solicitat obligarea statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata contravalorii mai multor bunuri mobile constând în utilaje ce au deservit o moară, fabrică de ulei și zahăr, naționalizate odată cu construcțiile. Art. 28 din lege reglementează situația bunurilor imobile al căror deținător nu este cunoscut la momentul intrării în vigoare a legii, nu și a bunurilor mobile.

- Este greșită reținerea instanței de apel în sensul că s-a făcut dovada dreptului de proprietate a reclamantului asupra utilajelor și instalațiilor solicitate, în condițiile în care, în cauza ce a avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată la data de 28 iulie 1998, în contradictoriu cu SC A. SA Drăgășani și Municipiul Drăgășani, s-a soluționat situația bunurilor ce fac obiectul prezentei cauze, în sensul că la data formulării acțiunii în revendicare pentru bunurile imobile nu mai exista nimic din inventarul existent și preluat odată cu moara. Chiar în notificarea formulată de Z.D.D. în temeiul Legii nr. 10/2001 se precizează că, după anul 1990, nu a mai existat decât clădirea, nu și utilajele și magazia de cereale.

De altfel, acțiunea a fost formulată pe considerentul că bunurile nu mai există cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că reclamantul a încercat revendicarea tuturor bunurilor care au făcut obiectul naționalizării înlătură prezumția reținută de instanța de apel în legătură cu existența bunurilor la data intrării în vigoare a legii și incidența beneficiului legii pentru reclamant. - Prin obligarea Statului Român la plata contravalorii bunurilor în temeiul art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a normelor corespondente din H.G. nr. 250/2007.

Pe temeiul acestor dispoziții, prezumția că instalațiile și utilajele care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia, au aparținut proprietarului imobilului, trebuia aplicată în sensul că reclamantul trebuia să solicite contravaloarea bunurilor aflate în localul morii tot de la persoanele de la care a fost revendicată moara și terenul aferent, respectiv Municipiul Drăgășani reprezentat prin primar și SC A. SA Drăgășani, care au fost obligate să respecte dreptul de proprietate al autorului reclamanților asupra acestui imobil, prin decizia nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Vâlcea. - Instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, întrucât se reține că adresa prin care s-au solicitat relații de la SC E.P.

SA (societate cu care s-a indicat că SC A. SA Drăgășani SA a fuzionat prin absorbție) a fost returnată. Or, în decizia de casare s-a indicat expres ca instanța de apel să administreze probe în sensul dovedirii preluării și existenței bunurilor intimatului reclamant, iar această dispoziție nu a fost dusă la îndeplinire. - Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut, deoarece a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent, fără a se raporta la ceea ce s-a cerut de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la măsuri reparatorii constând în contravaloarea bunurilor mobile preluate odată cu imobilul moară, de la autorul reclamantului, în baza Legii nr. 119/1948, imobil ce a fost restituit reclamantului de către SC A. SA Drăgășani, în executarea deciziei civile nr. 810/2000 a Curții de Apel Pitești.

Prin hotărârea primei instanțe din cauză, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, însă a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în acțiunea formulată în baza art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerându-se că, în măsura în care unitatea deținătoare a bunurilor nu a fost identificată, în baza procedurii prevăzute în alin. (1) și (2) ale aceluiași art. 28, reclamantul este îndreptățit să formuleze cererea de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu statul.

Totodată, prima instanță a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva condiției ca bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii să reprezinte „imobile” în sensul legii, deoarece bunurile mobile solicitate se încadrează în categoria imobilelor prin destinație, potrivit clasificării imobilelor din art. 462 C. civ., între acestea și construcția moară existând un raport de accesorietate în sensul art. 468 C. civ. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a declarat apel împotriva sentinței în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea întemeiată pe prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât soluția primei instanțe cu acest obiect a intrat în puterea lucrului judecat.

Susținând, prin motivele de recurs, că este greșită obligarea Statului Român la plata contravalorii bunurilor în temeiul art. 28 din Legea nr. 10/2001, pârâtul reiterează, de fapt, excepția lipsei calității procesuale pasive, cu aceleași argumente ca cele invocate în fața primei instanțe, anume că, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să solicite contravaloarea bunurilor aflate în localul morii tot de la persoanele de la care au fost revendicate moara și terenul aferent, respectiv Municipiul Drăgășani reprezentat prin primar și SC A. SA Drăgășani. Or, reiterarea unei excepții procesuale ce a fost deja respinsă cu putere de lucru judecat este inadmisibilă, neputând fi ignorate efectele dispoziției instanței consolidate prin neatacarea acesteia pe calea apelului de către partea interesată.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva cerinței desprinse din alin. (1) al aceleiași norme, anume ca măsurile reparatorii solicitate în contradictoriu cu Statul Român - în ipoteza în care primăria notificată nu a identificat unitatea deținătoare - să vizeze un imobil, Înalta Curte constată următoarele: Prima instanță a considerat că bunurile mobile precizate în cererea de chemare în judecată reprezintă imobile prin destinație în sensul art. 468 C. civ., fiind întrunită prima cerință desprinsă din art. 6 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, respectiv aceea ca bunurile să reprezinte „imobile” în accepțiunea legii.

Cererea reclamantului a fost, însă, respinsă în considerarea celei de-a doua cerințe, privind existența fizică a bunurilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-ar putea considera că, prin reținerea acestor considerente și în absența unei soluții de respingere a cererii ca inadmisibilă, prima instanță a tranșat admisibilitatea cererii întemeiate pe art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva condiției referitoare la „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în căile de atac, instanțele de apel și de recurs nefiind învestite în acest sens. Cu toate acestea, niciuna dintre instanțe nu s-a pronunțat explicit asupra admisibilității cererii de chemare în judecată din această perspectivă, astfel încât se impune analizarea motivelor de recurs pe acest aspect, pentru a se asigura pârâtului dreptul la un proces echitabil.

Este excesiv a i se pretinde acestuia declararea unui apel împotriva considerentelor sentinței, în condițiile în care exercițiul unui asemenea drept procesual face obiectul unei controverse în doctrină și al unei practici judiciare neunitare. După cum, în mod corect, a considerat prima instanță în cauză, bunurile menționate în cererea de chemare în judecată (gater pentru tăiat bușteni, pietre de măcinat grâu, respectiv porumb, un valț măcinat porumb, o presă de ulei vegetal, un motor cu ardere internă) constituie imobile prin destinație, astfel cum acestea sunt definite în art. 468 C. civ., drept „obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond”.

În alin. (2) sunt enumerate exemplificativ asemenea bunuri, printre care și „instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie și altor uzine”, făcând parte, așadar, din această categorie și utilajele și instalațiile necesare funcționării unei mori, precum în cauză. Întrucât art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu distinge între diferitele categorii de imobile pentru care legea specială recunoaște îndreptățirea la măsuri reparatorii prin art. 6 (prin natura bunurilor ori prin destinație), se consideră ca fiind admisibilă cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru bunuri imobile prin destinație pe acest temei, cu atât mai mult cu cât calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în acest cadru procesual, a fost stabilită cu putere de lucru judecat.

În consecință, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins. În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu, instanța de apel a constatat că s-a dovedit atât existența bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului, cât și faptul preluării abuzive a utilajelor de la reclamant, de către stat, prin naționalizare, odată cu imobilul pe care îl deserveau. În conformitate cu art. 6.2 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 6 alin. (2) din lege „se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar”.

Ca atare, din existența dreptului de proprietate asupra imobilului se prezumă, în puterea legii, și dreptul de proprietate în patrimoniul aceluiași titular asupra bunurilor preluate de către stat odată cu imobilul. În cauză, dreptul de proprietate al autorului reclamantului inițial, Z.D.D., asupra imobilului, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 5560/1999, irevocabilă, prin care a fost admisă cererea în revendicarea morii și a terenului aferent (preluate de către stat în baza Legii nr. 119/1948), formulată de către reclamantul Z.D. împotriva pârâților SC A. SA Drăgășani și Municipiul Drăgășani, dispunându-se obligarea pârâților la respectarea dreptului de proprietate asupra acestor imobile.

În acest context, în mod corect instanța de apel a dat eficiență prezumției legale menționate anterior, în sensul existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului și asupra bunurilor preluate odată cu imobilul. Sarcina probei contrare revenea pârâtului, care nu a dovedit, însă, că bunurile în discuție ar fi aparținut altei persoane decât autorul reclamantului. Sunt fără suport susținerile recurentului în sensul că cererea în revendicare soluționată irevocabil prin hotărârea arătată ar fi vizat și bunurile în litigiu, în condițiile în care obiectul respectivei cereri l-a constituit exclusiv imobilul format din teren și construcție, iar instanța de judecată a dispus doar asupra acestuia.

În ceea ce privește existența fizică a bunurilor în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce reprezintă o condiție de acordare a măsurilor reparatorii, se reține că instanța de apel a apreciat că sarcina de a face dovada că aceste utilaje și instalații preluate de stat și transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse revine pârâtului, și nu reclamantului, căruia îi revine, potrivit Legii nr. 10/2001, doar obligația de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate. Instanța de apel a făcut referire și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționând în acest sens decizia nr. 568 din 25 ianuarie 2007, prin care s-a reținut că sarcina probei existenței bunurilor la data intrării în vigoare a legii nu aparține contestatorului ci primăriei notificate, în ipoteza în care acesta nu cunoaște unitatea deținătoare.

Instanța de apel a reținut că prezumția existenței fizice a bunurilor operează cu atât mai mult în cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 28, în condițiile în care reclamantul s-a adresat primăriei, care a arătat că nu cunoaște pe deținătorul bunurilor. Prin motivele de recurs, nu a fost criticată aprecierea instanței de apel referitoare la sarcina probei existenței bunurilor la data intrării în vigoare a legii, ci doar s-a pretins că prezumția existenței bunurilor a fost răsturnată prin probatoriul administrat. Aceste susțineri nu pot fi primite, dat fiind că tind la reaprecierea probatoriului administrat și a situației de fapt stabilite în cauză, operațiune ce excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise cercetării legalității deciziei prin prisma cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., care nu vizează evaluarea mijloacelor de probă administrate, în scopul stabilirii situației de fapt. Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare din perspectiva neadministrării de probe pe aspectul dovedirii preluării și existenței bunurilor intimatului reclamant. Se observă că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, s-a adresat în acest sens SC A. SA Drăgășani, societatea care a predat imobilul compus din moară și teren aferent, în baza deciziei nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă și, ulterior, SC E.P. SA, cu care SC A. SA a fuzionat prin absorbție, fără a se obține efectiv datele solicitate.

Însă, în condițiile în care s-a stabilit că revine pârâtului sarcina probei existenței bunurilor la data intrării în vigoare a legii, pârâtul nu se poate prevala de neîndeplinirea propriilor obligații procesuale legate de răsturnarea prezumției arătate anterior, pentru a invoca neîndeplinirea de către instanță a obligațiilor rezultând din indicațiile instanței de casare, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ. În consecință, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins. Urmează a fi înlăturate și susținerile referitoare la nerespectarea principiului disponibilității, deoarece recurentul nu a precizat în concret în ce a constat depășirea limitelor învestirii instanței de judecată.

Față de argumentele expuse și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 19 din 12 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.